ÎCCJ, Decizia nr. 1/2023
ÎCCJ, Decizia nr. 1/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)
Asupra contestațiilor de față,
În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 7 decembrie 2022, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, printre altele, în baza art. 2502 din C. proc. pen., a menținut măsurile asiguratorii luate prin ordonanța Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism asupra bunurilor inculpaților A. și B. și menținute prin sentința instanței de fond.
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a reținut că, prin Sentința penală nr. 132 din 15 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, s-a dispus, printre altele, în baza art. 404 alin. (4) din C. proc. pen. menținerea sechestrului asigurator instituit prin ordonanțele procurorului asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpaților A., B., SC C. SRL, SC D. SRL, SC E. SRL, F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. și, respectiv, instituirea măsurii asiguratorii a popririi, în vederea recuperării pagubei cauzate prin infracțiuni și a confiscării speciale, astfel cum rezultă din dispozitivul hotărârii.
Potrivit dispozițiilor art. 2502 din C. proc. pen. (text de lege introdus, începând cu data de 28 februarie 2021, prin Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 167 din 18 februarie 2021), "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 2501 aplicându-se în mod corespunzător."
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a reținut că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin inculpatului sau părții responsabile civilmente, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracțiune sau realizării confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.
Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.
Din interpretarea dispozițiilor legale evocate s-a reținut că luarea măsurilor asigurătorii este condiționată de constatarea prealabilă a necesității instituirii lor în vederea atingerii scopului prevăzut de lege, principiu care guvernează, de altfel, toate măsurile procesuale. Totodată, dispunerea măsurilor asigurătorii trebuie să satisfacă și cerința proporționalității acestora cu scopul urmărit prin dispunerea lor și cu valoarea estimată a sumelor a căror recuperare este garantată prin intermediul acestei categorii de măsuri.
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a constatat că, în cauză, sunt întrunite exigențele legale pentru menținerea măsurilor asiguratorii dispuse asupra bunurilor inculpaților.
Astfel, s-a reținut că, prin săvârșirea infracțiunilor de către inculpați, s-a cauzat bugetului de stat un prejudiciu deosebit de însemnat, într-un cuantum mult superior sumei de 500.000 euro, fără ca inculpații care au beneficiat de pe urma acestei activități infracționale să fi achitat până în prezent vreo sumă de bani în vederea acoperirii, fie și parțiale, a prejudiciului produs prin faptele lor.
Totodată, s-a constatat că Statul Român, prin A.N.A.F. - Direcția Juridică s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 31.861.597 RON reprezentând prejudiciul creat bugetului de stat.
În contextul factual al cauzei, s-a apreciat că subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea și menținerea măsurii asigurătorii a sechestrului, din perspectiva caracterului necesar al acesteia în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale ori care pot servi la garantarea reparării pagubei produse prin infracțiunile presupus a fi comise.
În cauză, s-a constată incidența unuia din cazurile de instituire obligatorie a sechestrului asigurător, dat de particularitățile infracțiunilor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 656/2002 stipulând că "în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie".
Sub acest aspect, Curtea Constituțională a reținut că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu și preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârșirea unei infracțiuni nu este de natură a încălca prezumția de nevinovăție a proprietarului sau a posesorului acestora, prezumție care subzistă până la constatarea vinovăției acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă (Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016). Totodată, referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispozițiilor constituționale referitoare la proprietatea privată, a statuat că, până la dovedirea vinovăției în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanța dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, neputând fi, astfel, reținută încălcarea, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 44 alin. (1) și alin. (8) din Constituție și nici a celor ale art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție.
În acord cu jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat și respectarea exigențelor de proporționalitate a măsurii asigurătorii în raport cu scopul urmărit, în conformitate cu garanțiile procedurale prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Din această perspectivă, Curtea Europeană a statuat în repetate rânduri că o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege și să urmărească unul sau mai multe scopuri legitime. În plus, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopurile urmărite. Cu alte cuvinte, trebuie să se stabilească dacă a fost păstrat un echilibru între cerințele interesului general și interesele persoanelor în cauză (cauza Silickiene contra Lituaniei).
În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că măsurile de confiscare constituie o parte a unei politici de prevenire a infracțiunilor.
În ceea ce privește confiscarea în lipsa unei condamnări penale, Curtea a observat în jurisprudența sa că despre normele juridice comune la nivel european și chiar la nivel universal se poate spune că încurajează confiscarea bunurilor legate de infracțiuni grave precum corupția, spălarea banilor și infracțiuni de trafic de droguri fără a fi necesară existența în prealabil a unei condamnări penale (cauza Gogitidze și alții împotriva Georgiei).
Prin raportare și la cele statuate de Curtea Europeană în această materie, precum și prin raportare la stadiul procesual (administrarea probatoriului în fața instanței de apel se apropie de finalizare) instanța a constatat că măsura asiguratorie a sechestrului este justificată, impunându-se în continuare menținerea acestora.
Referitor la cererile de constatare a încetării de drept a măsurilor asiguratorii formulate de inculpații A., B. și S., motivate de faptul că depășirea termenului de 1 an în care instanța de judecată ar fi trebuit să procedeze conform art. 2502 din C. proc. pen. face incidentă sancțiunea prevăzută de art. 268 alin. (1) din C. proc. pen., cu consecința decăderii organelor judiciare din dreptul de a verifica măsura asiguratorie, respectiv încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a reținut următoarele:
Referitor la existența instituției încetării de drept în materia măsurilor asiguratorii în ipoteza prevăzută de art. 2502 din C. proc. pen., s-a constatat că o asemenea reglementare a fost avută în vedere de legiuitor doar în cazul prevăzut de art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., atunci când, potrivit art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., instanța a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, iar persoana vătămată nu a introdus acțiunea în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. În mod similar, încetarea de drept a măsurii asigurătorii a fost prevăzută și pentru faza de urmărire penală în dispozițiile art. 315 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen.
În lipsa unui text de lege care să prevadă expres că neverificarea subzistenței temeiurilor care au stat la baza luării/menținerii măsurilor asigurătorii conduce la încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, o atare sancțiune nu poate fi presupusă și, pe cale de consecință, nici constatată a fi intervenit. Dacă legiuitorul ar fi dorit să instituie o atare sancțiune în cazul măsurilor asigurătorii, ar fi reglementat-o expres, astfel cum este situația măsurilor preventive. Or, nefiind expres prevăzută încetarea de drept și în cazul prevăzut la art. 2502 din C. proc. pen., nu se poate proceda la extinderea cazurilor prin analogie cu sancțiunea care intervine în cazul nerespectării termenelor de verificare a măsurilor preventive, interzisă, de altfel, în procesul penal.
Împotriva încheierii din data de 7 decembrie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/2017, în termenul legal, au formulat contestații inculpații B. și A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2022, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 16 ianuarie 2023, termen la care au avut loc și dezbaterile.
Prin contestațiile formulate, inculpații B. și A. au solicitat desființarea încheierii din data de 7 decembrie 2022, constatarea încetării de drept a măsurilor asigurătorii dispuse față de cei doi contestatori și, ca efect al constatării încetării de drept a măsurilor asigurătorii ridicarea acestora.
Examinând contestațiile formulate de inculpații B. și A. împotriva încheierii din data de 7 decembrie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/2017, prin raportare la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători apreciază că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
În ceea ce privește critica formulată de contestatorii inculpați B. și A. referitoare la natura termenului de un an prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen., precum și greșita apreciere asupra lipsei unor dispoziții legale care să reglementeze încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători o apreciază ca fiind neîntemeiată.
Astfel, referitor la natura termenelor prevăzute de art. 2502 din C. proc. pen., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că măsurile asigurătorii sunt măsuri de constrângere cu caracter real, care constau în indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile ale suspectului, inculpatului, părții responsabile civilmente sau ale altor persoane prevăzute de lege și care au ca efect evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.
Măsurile asigurătorii sunt o consecință a comiterii infracțiunii, presupun un proces penal deja declanșat și constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile.
Prin art. 2502 din C. proc. pen. s-a introdus obligația organelor judiciare de a verifica, din oficiu, subzistența temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în camera preliminară ori în cursul judecății.
Scopul urmărit de legiuitor a fost acela de a crea o obligație pozitivă a organelor judiciare de a analiza periodic, din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii, precum și necesitatea menținerii acestora, inclusiv din perspectiva proporționalității măsurilor raportat la ingerința acestora în dreptul de proprietate, verificarea fiind justificată și de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.
Prin urmare, rolul termenelor de 6 luni, respectiv un an, stabilite în cuprinsul art. 2502 din C. proc. pen., este acela de a garanta exercitarea obligației organelor judiciare de a verifica subzistența temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii.
În situația în care legiuitorul ar fi avut în vedere ca termenele inserate în dispozițiile art. 2502 din C. proc. pen. să fie termene de decădere, ar fi prevăzut în mod expres acest aspect, așa cum a procedat în cazul prevăzut de art. 397 alin. (5) din C. proc. pen. și în cel prevăzut de art. 315 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen.
În contextul în care pentru măsurile asigurătorii nu se prevede instituția încetării de drept, spre deosebire de măsurile preventive, în cazul cărora art. 241 din C. proc. pen. prevede, în mod expres, situațiile în care acestea încetează de drept, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că nu este posibilă completarea dispozițiilor care reglementează măsurile asigurătorii cu dispozițiile de la măsurile preventive (241 din C. proc. pen.) deoarece pentru cele două categorii de măsuri legiuitorul a instituit condiții diferite de luare și menținere, cu consecințe inclusiv în ceea ce privește posibilitatea încetării lor.
De asemenea, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că art. 241 din C. proc. pen. nu reprezintă o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidență este definită cu claritate în cuprinsul său, fiind, astfel, de strictă interpretare și aplicare. Mai mult, se observă că, în art. 2502 din C. proc. pen. sunt enumerate soluțiile pe care organul judiciar le poate pronunța cu ocazia examinării subzistenței temeiurilor care au justificat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, iar printre acestea nu se regăsește și cea a constatării încetării de drept a măsurilor asigurătorii, indicând expres doar patru soluții posibile, respectiv menținerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea acestora.
Ca atare, noile dispoziții introduse prin Legea nr. 6/2021 nu reglementează consecințele pe care le-ar antrena o conduită contrară conținutului lor, situație în care, eventuala depășire a termenelor instituite pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu este de natură să atragă încetarea de drept a respectivelor măsuri.
Referitor la temeinicia măsurilor asigurătorii dispuse în cauză față de inculpații B. și A., Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție reține că, în conformitate cu art. 53 din Constituția României, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz: pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Totodată, se reține că potrivit art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
De asemenea, instanța de control judiciar reține că potrivit jurisprudenței constate a Curții Europene a Drepturilor Omului instituirea sechestrului nu reprezintă o judecată asupra unei acuzații în materie penală în sensul art. 6 din Convenție, deoarece, atât stabilirea unor drepturi de creanțe ale unor terți, cât și confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate. (Decizia din 18 septembrie 2006, pronunțată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei).
Mai mult decât atât, se reține că prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, Curtea Constituțională a reținut că "sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând, așadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv. De altfel, potrivit art. 107 alin. (3) din C. pen., măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă."
În continuare, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători notează faptul că prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a dispozițiilor cuprinse în Regulamentul (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021, a fost modificată și completată Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., printre altele, fiind introdus art. 2502 din C. proc. pen. în materia măsurilor asigurătorii.
Potrivit acestui text de lege, "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 2501 aplicându-se în mod corespunzător."
În conformitate cu prevederile art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., "Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune."
Nu în ultimul rând, se reține că potrivit dispozițiilor art. 249 alin. (5) din C. proc. pen., "Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora."
În raport cu normele legale anterior menționate, se constată că acestea reglementează scopul instituirii de măsuri asigurătorii într-o anumită cauză penală, respectiv evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.
De asemenea, din analiza modului de redactare al art. 249 din C. proc. pen., Completul de 5 Judecători al instanței supreme constată, ca regulă generală, că luarea măsurilor asigurătorii în cursul procesului penal este facultativă, dispunerea acestora fiind lăsată la aprecierea organului judiciar.
Prin excepție, legiuitorul a înțeles să reglementeze și situații derogatorii, în care luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie. O astfel de situație este cea prevăzută de art. 249 alin. (7) din C. proc. pen. conform căruia "Măsurile asigurătorii luate în condițiile alin. (1) sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă."
O a doua categorie de situații derogatorii de la regula anterior menționată se regăsește în cuprinsul legilor penale speciale, care, în cazul unor infracțiuni anume prevăzute, statuează asupra obligativității dispunerii măsurilor asigurătorii, categorie căreia i se subsumează și Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. În acest sens, în art. 20 din această lege se menționează că, "În cazul în care s-a săvârșit o infracțiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie."
De asemenea, în Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, respectiv în Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (în vigoare de la 21 iulie 2019), există dispoziții exprese care prevăd că, în cazul infracțiunilor de spălare a banilor și de finanțare a terorismului, se aplică dispozițiile din C. pen. privind confiscarea bunurilor, iar pentru a garanta aducerea la îndeplinire a confiscării bunurilor, este obligatorie luarea măsurilor asigurătorii prevăzute de C. proc. pen.
Indiferent de caracterul lor, obligatoriu sau facultativ, prin noile dispoziții procesual penale legiuitorul a impus obligativitatea verificării periodice a subzistenței temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea sau menținerea respectivelor măsuri, putându-se dispune, în raport cu particularitățile fiecărei cauze, menținerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea măsurii dispuse. În cadrul acestui examen, instanța trebuie să se raporteze atât la dispozițiile legale care vizează condițiile în care poate fi dispusă măsura, la jurisprudența cu caracter obligatoriu a Înaltei Curți de Casație și justiției (Decizia nr. 19/2017 pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii), dar și la principiile rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecția proprietății.
Jurisprudența europeană în materia drepturilor omului a statuat că orice ingerință în drepturile protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale trebuie să fie prevăzută de lege, pentru a exclude caracterul arbitrar, să fie justificată de un interes public sau general legitim și, nu în ultimul rând, să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și cele privind protecția drepturilor fundamentale ale persoanei. Referitor la proporționalitatea dintre ingerința statului în dreptul recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și interesul urmărit prin instituirea unei măsuri asigurătorii/de confiscare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că aceasta trebuie analizată, în funcție de circumstanțele cauzei și natura ingerinței în discuție, prin raportare la mai mulți factori relevanți, precum durata măsurii și valoarea bunurilor supuse acesteia (cauza OOO Avrora Maloetazhnoe Stroitelstvo împotriva Rusiei, hotărârea din 07 aprilie 2020, parag. 69; cauza Credit Europe Leasing IFN SA împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, parag. 87), necesitatea menținerii măsurii, având în vedere desfășurarea procedurii penale și consecințele acesteia asupra părții interesate (cauza Lachikhina împotriva Rusiei, hotărârea din 10 octombrie 2017, parag. 59), comportamentul reclamantului și al autorităților statului care intervin, prin raportare și la complexitatea cauzei (cauza Forminster Enterprises Limited împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 09 octombrie 2008, parag. 75), disponibilitatea unei căi de atac efective, inclusiv accesul la instanțe, prin care un reclamant poate contesta măsura asigurătorie/confiscarea (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010, parag. 49; cauza Credit Europe Leasing IFN SA împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, parag. 83 și 87).
Prin urmare, unul dintre criteriile ce trebuie evaluate în procedura prevăzută de art. 2502 din C. proc. pen. îl reprezintă proporționalitatea dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii și restrângerea dreptului de proprietate al unei persoane acuzate, aspect ce trebuie analizat indiferent de modul în care legiuitorul a reglementat necesitatea dispunerii sechestrului (decurgând din lege ori fiind lăsată la aprecierea organului judiciar), având în vedere caracterul real al respectivelor măsuri procesuale, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului sau, după caz, inculpatului, afectând atributul dispoziției juridice și materiale, de vreme ce proprietarul pierde temporar dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.
În acest context, indiferent dacă instituirea măsurii asigurătorii derivă din lege, verificările efectuate de instanța de judecată în considerarea art. 2502 din C. proc. pen., se limitează la examinarea asigurării unei juste proporționalități între restrângerea dreptului de proprietate și scopul urmărit prin impunerea măsurii asigurătorii.
Așadar, în ceea ce privește proporționalitatea măsurii față de scopul urmărit, instanța trebuie să examineze dacă întinderea măsurii, respectiv valoarea sechestrată, este proporțională cu scopul urmărit (înlăturarea riscului de ascundere, distrugere, înstrăinarea sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul reparării unui eventual prejudiciu).
Or, în condițiile în care prin săvârșirea infracțiunilor de către inculpați, s-a cauzat bugetului de stat un prejudiciu deosebit de însemnat, într-un cuantum mult superior sumei de 500.000 euro, iar inculpații care au beneficiat de pe urma acestei activități infracționale nu au achitat până în prezent vreo sumă de bani în vederea acoperirii, fie și parțiale, a prejudiciului produs prin faptele lor, precum și în raport cu împrejurarea că Statul Român - prin A.N.A.F. - Direcția Juridică s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 31.861.597 RON, reprezentând prejudiciul creat bugetului de stat, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că respectivele măsuri procesuale sunt proporționale cu scopul urmărit prin instituirea lor și, totodată, necesare pentru atingerea acestuia.
Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de inculpații B. și A. împotriva încheierii din 7 decembrie 2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2017, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de inculpații B. și A. împotriva încheierii din 7 decembrie 2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2017.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă contestatorii inculpați B. și A. la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 ianuarie 2023.