ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2769/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Judecata în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 389 din 27 noiembrie 2009, Tribunalul Dolj, secția civilă, a admis acțiunea precizată formulată de reclamanții B.Z., P.E. și N.F. împotriva pârâților Primăria Comunei B. și Primarul Comunei B., a anulat în parte dispoziția nr. AA din 29 octombrie 2007 emisă de primar, a constatat că reclamanții au calitate de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent și cu privire la terenul de 1 ha, situat în intravilanul satului P., comuna B., județul Dolj, astfel cum a fost identificat în suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul G.M. și a menținut restul dispoziției în ceea ce privește îndreptățirea reclamanților la măsuri reparatorii pentru imobilele construcții.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, ca moștenitori ai autorilor B.C. și P.M., astfel cum a constatat de altfel și autoritatea administrativ jurisdicțională cu ocazia emiterii dispoziției nr. AA/2007. Imobilul teren și construcții ce a aparținut autorilor a fost preluat prin procesul-verbal din 3 martie 1949. Terenul a fost identificat ca „arie, parcuri în suprafață de 1 ha” în prezent fiind individualizat prin raportul de expertiză în intravilanul satului P. ca având o suprafață de 9.940 m.p. Întreaga suprafață este ocupată de drumul comunal 2974 și de persoane fizice, respectiv M.M., M.G., V.G., M.Ș., M.I.

și C.I. Așa fiind și având în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 22.1 din HG nr. 498/2003, reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent conform Legii nr. 247/2005, terenul neputând fi restituit în natură. Tribunalul a reținut că, de altfel, înșiși reclamanții și-au manifestat voința de a primi măsuri reparatorii în echivalent cu ocazia dezbaterilor asupra fondului. Tribunalul a mai considerat că reclamanții au calitate de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii și cu privire la terenul în suprafață de 2 ha situat în intravilanul satului P., identificat prin suplimentul la raportul de expertiză. Judecata în apel Prin decizia nr. 169 din 26 mai 2010 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile declarate atât de reclamanți cât și de pârâți împotriva sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut următoarele: 1. În ceea ce privește apelul declarat de reclamanți, care au criticat sentința pentru nerestituirea în natură a terenului în suprafață de 1 ha, soluția este legală în raport de dispozițiile coroborate ale Legii nr. 10/2001 și ale Normelor metodologice de aplicare unitară a legii, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Dispozițiile legale menționate definesc unitatea deținătoare ca fiind entitatea cu personalitate juridică ce exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii ori care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul ce face obiectul legii.

În speță, Primăria Comunei B. nu mai deținea la data notificării decât o mică parte din terenul solicitat, respectiv o suprafață ocupată de drumul comunal, restul fiind ocupat de terțe persoane, ca teren aferent gospodăriilor acestora. Sub aspectul ocupării terenului în suprafață de 9940 m.p., raportul de expertiză nu a fost contestat de către părți. Din înscrisurile noi depuse în apel, rezultă că terțele persoane ocupante ale suprafețelor ce au aparținut autorilor reclamanților au formulat cereri în temeiul legilor fondului funciar, iar unii au obținut emiterea titlului de proprietate. Chiar dacă nu s-au depus titluri recognitive de proprietate pentru toți deținătorii de terenuri, aceștia sunt proprietari asupra terenurilor în temeiul legii.

În acest sens, Curtea de Apel face referire la dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 conform cărora terenurile situate în intravilanul localităților, care au fost atribuite de cooperativele agricole de producție, potrivit legii, cooperatorilor sau altor persoane îndreptățite pentru construcția de locuințe și anexe gospodărești, pe care le-au edificat, rămân și se înscriu în proprietatea actualilor deținători, chiar dacă atribuirea s-a făcut din terenurile preluate în orice mod de la foștii proprietari. 2. În ceea ce privește apelul declarat de pârâtă, Curtea de Apel a arătat că acesta nu aduce critici concrete sentinței, ci solicită să se constate că, ulterior promovării acțiunii, a emis noi dispoziții ce respectă drepturile solicitate de reclamanți prin notificările nr. X/2001 și nr. Y/2001.

Pe de altă parte, prima dintre notificările menționate nu a făcut obiectul judecății în prezenta cauză, iar dispoziția nr. BB/2007 invocată de pârâtă s-a emis nu pentru a se aduce la îndeplinire măsurile dispuse prin sentință ci pentru reformularea dispoziției nr. AA/2007 în urma referatului de legalitate emis de Prefectura Județului Dolj. Judecata în recurs Împotriva deciziei au declarat recurs numai reclamanții, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 7 și 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenții susțin următoarele: Instanța de apel a dispus ca Primăria B. să depună la dosar titlurile de proprietate emise pentru suprafețe preluate de la autorii lor, precizarea dacă acestea sunt constituite de drept pentru terenuri aferente gospodăriilor sau sunt titluri prin care s-a reconstituit un drept de proprietate, la care să se anexeze documentația ce a stat la baza emiterii lor.

Deși pârâta nu a procedat astfel, iar instanța de apel a reținut că nu s-au depus la dosar titluri recognitive de proprietate pentru toți deținătorii terenurilor, a considerat că aceștia sunt proprietari în temeiul legii. O asemenea concluzie este inexplicabilă, în lipsa dovezilor care să confirme aplicabilitatea prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, pe care își întemeiază soluția instanța de apel. De asemenea, deși face referire la prevederile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, privitoare la obligativitatea identificării cu exactitate a terenurilor și vecinătăților și a destinației lor actuale, instanța de apel nu se conformează acestor dispoziții imperative.

În ceea ce privește expertiza, aceasta nu lămurește calitatea în care cele 7 persoane fizice ocupă terenul în litigiu. De asemenea, reclamanții criticaseră sentința și sub aspectul greșitei rețineri a situației de fapt privitoare la măsurile reparatorii solicitate prin acțiune, iar instanța de apel nu a analizat această critică. Astfel, deși prima instanță reținuse că măsurile reparatorii prin echivalent reprezintă opțiunea reclamanților, nici din acțiunea introductivă și nici din precizarea acesteia ori concluziile depuse la dosar nu rezultă o astfel de opțiune. Cu ocazia dezbaterilor, recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași Curte de Apel.

Intimații nu au depus la dosar întâmpinare. Recursul este, într-adevăr, fondat și urmează a fi admis pentru următoarele considerente: Dispozițiile art. 1, 7, 9 și 21 ale Legii nr. 10/2001, instituie ca principiu prevalența restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Situațiile în care restituirea în natură nu este posibilă sunt expres prevăzute de lege - art. 10, 11, 18 și 31 - iar persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii nu le este permisă opțiunea pentru măsuri reparatorii în echivalent, atunci când restituirea în natură este posibilă. Este corectă statuarea instanței de apel în sensul că entitatea juridică sesizată cu soluționarea notificării, în speță Primăria Comunei B., nu poate emite dispoziție de restituire în natură decât pentru terenul pe care îl deține la data notificării.

Dar, simplul fapt că din întreaga suprafață preluată de la autorii reclamanților anumite porțiuni de teren sunt ocupate în fapt de terțe persoane fizice nu este suficient pentru a refuza restituirea în natură a acestor suprafețe. Aceasta, deoarece nu poate fi exclusă de plano ipoteza că anumite persoane pot avea doar calitatea de detentori precari cu privire la terenuri care figurează în proprietatea unității deținătoare, unitate care exercită, eventual și posesia asupra acestora.

În cauză, nu rezultă care este situația de fapt și de drept ce a permis instanței de apel să ajungă la concluzia că în privința tuturor persoanelor fizice ce dețin porțiuni din terenul preluat de la autorii reclamanților sunt aplicabile prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, cu alte cuvinte că aceste persoane sunt proprietare ale terenurilor pe care le ocupă în baza unor titluri emise în temeiul legilor fondului funciar sau dacă au declanșat doar în temeiul acestor legi o procedură de valorificare a pretinsei vocații, ce ar putea eventual temporiza soluționarea prezentei cauze.

Astfel, se impune clarificarea regimului juridic al fiecărei porțiuni de teren din cele identificate prin raportul de expertiză, în sensul de a se stabili, în primul rând dacă sunt deținute sau nu de către unitatea administrativ teritorială, conform art. 1 și 21 din Legea nr. 10/2001 ori au fost deja înstrăinate și după caz, dacă sunt sau nu ocupate de construcții sau alte lucrări de utilitate publică astfel cum sunt reglementate de prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește critica privitoare la opțiunea reclamanților pentru măsuri reparatorii în echivalent, aceasta într-adevăr nu a fost analizată în niciun fel de către instanța de apel, însă cu ocazia rejudecării se va avea în vedere că, în cazul în care restituirea în natură este posibilă, persoanelor îndreptățite nu li se pot acorda măsuri reparatorii în echivalent, astfel cum rezultă atât din principiul prevalenței restituirii în natură ce se degajă din Legea nr. 10/2001 cât și din procedura reglementată prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Pentru motivele arătate, în baza art. 304 pct. 7 și 9 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanți, va casa decizia atacată și va trimite cauza la aceeași instanță, pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții B.Z., P.E. și N.F. împotriva deciziei nr. 169 din 26 mai 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2011.