ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2769/2011

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Judecata în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 389 din 27 noiembrie

2009, Tribunalul Dolj, secția civilă, a admis acțiunea precizată formulată de reclamanții

B.Z., P.E. și N.F. împotriva pârâților Primăria Comunei

B. și Primarul Comunei B., a anulat în parte dispoziția nr. AA din 29 octombrie

2007 emisă de primar, a constatat că reclamanții au calitate de persoane îndreptățite

la măsuri reparatorii prin echivalent și cu privire la terenul de 1 ha, situat în

intravilanul satului P., comuna B., județul Dolj, astfel cum a fost identificat

în suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul G.M. și a menținut

restul dispoziției în ceea ce privește îndreptățirea reclamanților la măsuri reparatorii

pentru imobilele construcții.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanții

au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul

Legii nr. 10/2001, ca moștenitori ai autorilor B.C. și P.M., astfel cum a constatat

de altfel și autoritatea administrativ jurisdicțională cu ocazia emiterii dispoziției

nr. AA/2007.

Imobilul teren

și construcții ce a aparținut autorilor a fost preluat prin procesul-verbal din

3 martie 1949.

Terenul a

fost identificat ca „arie, parcuri în suprafață de 1 ha” în prezent fiind individualizat

prin raportul de expertiză în intravilanul satului P. ca având o suprafață de 9.940

m.p.

Întreaga suprafață

este ocupată de drumul comunal 2974 și de persoane fizice, respectiv M.M., M.G.,

V.G., M.Ș., M.I. și C.I.

Așa fiind și având în

vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 22.1 din HG

nr. 498/2003, reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent

conform Legii nr. 247/2005, terenul neputând fi restituit în natură.

Tribunalul a reținut că,

de altfel, înșiși reclamanții și-au manifestat voința de a primi măsuri reparatorii

în echivalent cu ocazia dezbaterilor asupra fondului.

Tribunalul a mai considerat

că reclamanții au calitate de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii și cu

privire la terenul în suprafață de 2 ha situat în intravilanul satului P., identificat

prin suplimentul la raportul de expertiză.

Judecata în apel

Prin decizia nr. 169 din

26 mai 2010 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, a respins apelurile declarate atât de reclamanți cât și de pârâți împotriva

sentinței.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea de Apel a reținut următoarele:

apelul declarat de reclamanți, care au criticat sentința pentru nerestituirea în

natură a terenului în suprafață de 1 ha, soluția este legală în raport de dispozițiile

coroborate ale Legii nr. 10/2001 și ale Normelor metodologice de aplicare unitară

a legii, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Dispozițiile legale menționate

definesc unitatea deținătoare ca fiind entitatea cu personalitate juridică ce exercită

în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun

ce face obiectul legii ori care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de

titlul cu care a fost înregistrat, bunul ce face obiectul legii.

În speță, Primăria Comunei

B. nu mai deținea la data notificării decât o mică parte din terenul solicitat,

respectiv o suprafață ocupată de drumul comunal, restul fiind ocupat de terțe persoane,

ca teren aferent gospodăriilor acestora.

Sub aspectul ocupării

terenului în suprafață de 9940 m.p., raportul de expertiză nu a fost contestat de

către părți.

Din înscrisurile noi depuse

în apel, rezultă că terțele persoane ocupante ale suprafețelor ce au aparținut autorilor

reclamanților au formulat cereri în temeiul legilor fondului funciar, iar unii au

obținut emiterea titlului de proprietate.

Chiar dacă nu s-au depus

titluri recognitive de proprietate pentru toți deținătorii de terenuri, aceștia

sunt proprietari asupra terenurilor în temeiul legii.

În acest sens, Curtea

de Apel face referire la dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 conform

cărora terenurile situate în intravilanul localităților, care au fost atribuite

de cooperativele agricole de producție, potrivit legii, cooperatorilor sau altor

persoane îndreptățite pentru construcția de locuințe și anexe gospodărești, pe care

le-au edificat, rămân și se înscriu în proprietatea actualilor deținători, chiar

dacă atribuirea s-a făcut din terenurile preluate în orice mod de la foștii proprietari.

apelul declarat de pârâtă, Curtea de Apel a arătat că acesta nu aduce critici concrete

sentinței, ci solicită să se constate că, ulterior promovării acțiunii, a emis noi

dispoziții ce respectă drepturile solicitate de reclamanți prin notificările

nr. X/2001 și nr. Y/2001.

Pe de altă parte, prima

dintre notificările menționate nu a făcut obiectul judecății în prezenta cauză,

iar dispoziția nr. BB/2007 invocată de pârâtă s-a emis nu pentru a se aduce la îndeplinire

măsurile dispuse prin sentință ci pentru reformularea dispoziției nr. AA/2007 în

urma referatului de legalitate emis de Prefectura Județului Dolj.

Judecata în recurs

Împotriva deciziei au

declarat recurs numai reclamanții, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 7

și 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs invocate, recurenții susțin următoarele:

Instanța de apel a dispus

ca Primăria B. să depună la dosar titlurile de proprietate emise pentru suprafețe

preluate de la autorii lor, precizarea dacă acestea sunt constituite de drept pentru

terenuri aferente gospodăriilor sau sunt titluri prin care s-a reconstituit un drept

de proprietate, la care să se anexeze documentația ce a stat la baza emiterii lor.

Deși pârâta nu a procedat

astfel, iar instanța de apel a reținut că nu s-au depus la dosar titluri recognitive

de proprietate pentru toți deținătorii terenurilor, a considerat că aceștia sunt

proprietari în temeiul legii.

O asemenea concluzie este

inexplicabilă, în lipsa dovezilor care să confirme aplicabilitatea prevederilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, pe care își întemeiază soluția instanța

de apel.

De asemenea, deși face

referire la prevederile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, privitoare la obligativitatea

identificării cu exactitate a terenurilor și vecinătăților și a destinației lor

actuale, instanța de apel nu se conformează acestor dispoziții imperative.

În ceea ce privește expertiza,

aceasta nu lămurește calitatea în care cele 7 persoane fizice ocupă terenul în litigiu.

De asemenea, reclamanții

criticaseră sentința și sub aspectul greșitei rețineri a situației de fapt privitoare

la măsurile reparatorii solicitate prin acțiune, iar instanța de apel nu a analizat

această critică.

Astfel, deși prima instanță

reținuse că măsurile reparatorii prin echivalent reprezintă opțiunea reclamanților,

nici din acțiunea introductivă și nici din precizarea acesteia ori concluziile depuse

la dosar nu rezultă o astfel de opțiune.

Cu ocazia dezbaterilor,

recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași Curte de Apel.

Intimații nu au depus

la dosar întâmpinare.

Recursul este, într-adevăr,

fondat și urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

Dispozițiile art. 1, 7,

9 și 21 ale Legii nr. 10/2001, instituie ca principiu prevalența restituirii în

natură a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989.

Situațiile în care restituirea

în natură nu este posibilă sunt expres prevăzute de lege - art. 10, 11, 18 și 31

- iar persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii nu le este permisă opțiunea

pentru măsuri reparatorii în echivalent, atunci când restituirea în natură este

posibilă.

Este corectă statuarea

instanței de apel în sensul că entitatea juridică sesizată cu soluționarea notificării,

în speță Primăria Comunei B., nu poate emite dispoziție de restituire în natură

decât pentru terenul pe care îl deține la data notificării.

Dar, simplul fapt că din

întreaga suprafață preluată de la autorii reclamanților anumite porțiuni de teren

sunt ocupate în fapt de terțe persoane fizice nu este suficient pentru a refuza

restituirea în natură a acestor suprafețe.

Aceasta, deoarece nu poate

fi exclusă de plano ipoteza că anumite persoane pot avea doar calitatea de detentori

precari cu privire la terenuri care figurează în proprietatea unității deținătoare,

unitate care exercită, eventual și posesia asupra acestora.

În cauză, nu rezultă care

este situația de fapt și de drept ce a permis instanței de apel să ajungă la concluzia

că în privința tuturor persoanelor fizice ce dețin porțiuni din terenul preluat

de la autorii reclamanților sunt aplicabile prevederile art. 24 alin. (1) din Legea

nr. 18/1991, cu alte cuvinte că aceste persoane sunt proprietare ale terenurilor

pe care le ocupă în baza unor titluri emise în temeiul legilor fondului funciar

sau dacă au declanșat doar în temeiul acestor legi o procedură de valorificare a

pretinsei vocații, ce ar putea eventual temporiza soluționarea prezentei cauze.

Astfel, se impune clarificarea

regimului juridic al fiecărei porțiuni de teren din cele identificate prin raportul

de expertiză, în sensul de a se stabili, în primul rând dacă sunt deținute sau nu

de către unitatea administrativ teritorială, conform art. 1 și 21 din Legea nr.

10/2001 ori au fost deja înstrăinate și după caz, dacă sunt sau nu ocupate de construcții

sau alte lucrări de utilitate publică astfel cum sunt reglementate de prevederile

art. 10 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește critica

privitoare la opțiunea reclamanților pentru măsuri reparatorii în echivalent, aceasta

într-adevăr nu a fost analizată în niciun fel de către instanța de apel, însă cu

ocazia rejudecării se va avea în vedere că, în cazul în care restituirea în natură

este posibilă, persoanelor îndreptățite nu li se pot acorda măsuri reparatorii în

echivalent, astfel cum rezultă atât din principiul prevalenței restituirii în natură

ce se degajă din Legea nr. 10/2001 cât și din procedura reglementată prin Titlul

VII al Legii nr. 247/2005.

Pentru motivele arătate,

în baza art. 304 pct. 7 și 9 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul

declarat de reclamanți, va casa decizia atacată și va trimite cauza la aceeași instanță,

pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanții

B.Z., P.E. și N.F.

împotriva deciziei

nr. 169 din 26 mai 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Casează decizia atacată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 martie 2011.