ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3189/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3189/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

recursului civil de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 22 din 12 februarie 2009,

Tribunalul Argeș, secția civilă a admis acțiunea precizată, formulată de

reclamanta I.T. în contradictoriu cu pârâții Prefectura județului Argeș,

Prefectul județului Argeș, Primăria comunei M. și Primarul comunei M., sens în

care a anulat Dispoziția nr. 147/2008 emisă de Primarul comunei M. și a

menținut Dispoziția nr. 26 din 08 februarie 2008 emisă de același primar.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Prin Dispoziția nr.

147 din 05 iulie 2008, emisă de primarul comunei M., s-a respins Cererea nr.

2867 din 03 septembrie 2001 și Notificarea nr. 44 din 03 aprilie 2008 formulate

de reclamantă, reținându-se că prima cerere nu îmbracă forma unei notificări

potrivit Legii nr. 10/2001, nefiind înregistrată și înaintată prin executor

judecătoresc, iar Notificarea cu nr. 44 din 03 aprilie 2008 este tardivă, fiind

depusă peste termenul legal.

Anterior, însă,

emiterii acestei dispoziții, prin Dispoziția nr. 26 din 08 februarie 2008 emisă

de același primar, în raport de documentația depusă de reclamantă, inclusiv

cererile și notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a recunoscut

în mod expres calitatea de persoană îndreptățită a acesteia de pe urma

autorilor săi și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele

situate în comuna M., respectiv construcțiile formate din 7 camere și anexe, 5

camere și un alt imobil compus din 5 camere și anexe, identice cu cele care fac

obiectul prezentei contestații.

Prin urmare,

Dispoziția cu nr. 147 din 05 iulie 2008, emisă ulterior Dispoziției cu nr. 26

din 08 februarie 2008, încalcă dreptul recunoscut reclamantei potrivit Legii

nr. 10/2001, în calitate de moștenitoare a autorilor săi, I.I. și I.A., cu

privire la despăgubirile ce i se cuvin pentru cele 3 imobile case de locuit și

anexe, preluate în mod abuziv de către stat în 1949, prin procesul-verbal de la

fila 114 dosar.

Astfel, reclamanta

deține un bun legitim, căruia i s-a adus atingere prin dispoziția contestată,

motiv pentru care, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 26 alin. (3) raportat la art.

10 din Legea nr. 10/2001, se impune desființarea Dispoziției nr. 147 din 05

iulie 2008, cu consecința menținerii Dispoziției cu nr. 26 din 08 februarie

2008 emisă de Primarul comunei M..

În ce privește

excepțiile invocate de pârâte prin întâmpinare, acestea sunt neîntemeiate,

întrucât cele două etape în care s-a formulat notificare, prima care nu îmbracă

forma expresă cerută de art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și cea de-a

doua în afara termenului legal, prin executor judecătoresc, nu trebuie

disociate, ci trebuie să li se confere eficiență juridică specifică voinței

manifestată Într-un act juridic nul, iar aspectele de ordin formal - respectiv

notificarea prin executor judecătoresc - respectate de reclamantă, dar cu

depășirea termenului legal, trebuie raportate la momentul inițial al

manifestării de voință, căci aceasta din urmă conferă conținut formei.

De altfel, aceste

aspecte au fost avute în vedere la momentul emiterii Dispoziției inițiale cu

nr. 26 din 08 februarie 2008, când s-a recunoscut reclamantei calitatea de

persoană îndreptățită a primi măsuri reparatorii pentru imobilele ce au

aparținut autorilor săi, conform art. 1, art. 4 și art. 10 din Legea nr.

10/2001.

Prin Decizia nr.

122/A din 15 octombrie  2009, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori

și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții Primăria

comunei M. și Primarul comunei M. împotriva sentinței susmenționate. Judecata

în apel s-a făcut în contradictoriu cu moștenitorii reclamantei decedate după

pronunțarea hotărârii de fond, respectiv I.I., P.C. și M.A.

În motivarea

soluției, curtea de apel a reținut că, în mod corect, instanța de fond a

statuat că Primăria comunei M. trebuia să confere eficiență juridică specifică

voinței manifestată de reclamantă, iar aspectele de ordin formal, legate de expedierea

notificării prin executor judecătoresc, dar tardiv, trebuiau raportate la

momentul inițial al manifestării de voință, sens în care sunt și dispozițiile

Deciziei nr. 6185 din 23 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Faptul că, în speță,

reclamanta și-a manifestat voința în termenul stabilit de lege, respectiv alin.

(1) și (5) din art. 22, chiar dacă la data de 03 septembrie  2001 nu au fost

respectate cerințele de formă - comunicarea notificării prin executor

judecătoresc - nu înseamnă că această manifestare de voință rămâne fără efecte

juridice, devreme ce notificarea din data de 03 aprilie 2008, care face

referire la prima notificare, a fost făcută cu respectarea cerințelor de ordin

formal, prevăzute imperativ de art. 22 alin. (3) și (5) din Legea nr. 10/2001.

Drept urmare, cele

două etape de care a uzat reclamanta nu trebuie disociate, ci trebuie să li se

confere eficiența juridică specifică voinței manifestate într-un act juridic

nul, iar aspectele de ordin formal, respectiv notificarea prin executorul

judecătoresc, respectate de reclamantă, dar cu depășirea termenului legal,

trebuie raportate la momentul inițial al manifestării de voință.

Pentru aceste

considerente, s-a apreciat că, în mod legal, a fost admisă contestația,

dispunându-se anularea Dispoziției nr. 147/2008.

De asemenea, curtea a

apreciat că prima instanță nu a acordat mai mult decât s-a cerut atunci când a

dispus menținerea Dispoziției nr. 26 din 08 februarie 2008, întrucât o asemenea

măsură este o consecință a anulării Dispoziției nr. 147/2008.

Pe de altă parte,

prin precizarea contestației s-a solicitat, pe lângă anularea Dispoziției nr.

147/2008, și acordarea de măsuri reparatorii, cu emiterea unei dispoziții în

acest sens, or, în atare situație, nu se poate susține că s-a acordat mai mult

decât s-a cerut, ci exact ce s-a cerut prin cererea precizatoare.

Astfel, din

Dispoziția nr. 26 din 08 februarie 2008 rezultă că a fost recunoscută

reclamantei calitatea de persoană îndreptățită, propunându-i-se acordarea de

măsuri reparatorii. Drept urmare, nu s-a mai impus emiterea unei noi dispoziții

pentru acordarea de măsuri reparatorii, din moment ce, prin anularea

Dispoziției nr. 147/2008, a rămas valabilă Dispoziția nr. 26 din 08 februarie

2008, prin care s-au propus astfel de măsuri, așa încât această din urmă

dispoziție a fost menținută în mod corect.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs de către pârâții Primăria comunei M. și Primarul

comunei M., care au invocat nelegalitatea ei în baza art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru următoarele motive:

instanța nu a dat eficiență juridică dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, care prevăd imperativ cerința comunicării notificării prin

executor judecătoresc.

Cât timp aceste

dispoziții sunt în vigoare, ele trebuie aplicate și nu ocolite, consecința

aplicării lor fiind imposibilitatea acordării de măsuri reparatorii în baza

unei notificări care nu a fost transmisă prin executor judecătoresc.

Nerespectarea acestei

cerințe formale a fost și motivul pentru care, în exercitarea competenței de a

cenzura legalitatea actelor emise de primar, Prefectura județului Argeș a

returnat autorității locale Dispoziția nr. 26 din 08 februarie 2008, prin care

se acordaseră reclamantei despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă practica

judecătorească s-a pronunțat în sensul că o simplă cerere depusă în temeiul

Legii nr. 10/2001, fără concursul executorului judecătoresc, este valabilă

pentru acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de această lege, practica judiciară

nu constituie izvor de drept, așa încât instanța trebuia să facă aplicarea la

speță a dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care nu lasă loc

nici unei interpretări.

reținut în mod greșit că la fond nu s-a acordat mai mult decât s-a cerut.

Dispunând menținerea

Dispoziției nr. 26/2008, prima instanță a depășit obiectul cu care a fost

învestită, deoarece nici prin cererea introductivă și nici ulterior nu s-a

solicitat acest lucru.

Dispoziția nr.

26/2008 nu mai este valabilă, fiind anulată prin dispoziția emisă ulterior sub

nr. 147/2008.

Intimații-reclamanți

au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate și a prevederilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

susținerilor recurenților, prin confirmarea soluției fondului, instanța de apel

nu a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată

(art. 21 alin. (3) în redactarea inițială a legii), criticile formulate în

acest sens fiind neîntemeiate.

Astfel, instanța de

apel a reținut în mod corect că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii

potrivit Legii nr. 10/2001, în condițiile în care ea a respectat și cerința

formală prevăzută de art. 22 alin. (3) din această lege, aceea a comunicării

notificării prin executor judecătoresc.

Faptul că Notificarea

nr. 2867 din 03 septembrie  2001, prin care reclamanta a solicitat măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv, nu a fost comunicată

unității deținătoare prin executor judecătoresc, nu constituia un impediment la

acordarea măsurilor reparatorii cuvenite potrivit Legii nr. 10/2001, cum greșit

pretind recurenții, cât timp această cerință formală a fost complinită de reclamantă,

prin formularea Notificării nr. 44 din 03 aprilie 2008, care a fost comunicată

prin executor judecătoresc și care face referire la prima notificare.

Cele două etape de

care a uzat reclamanta în exercitarea dreptului la restituire nu pot fi disociate,

vizând aceeași manifestare de voință a părții, așa încât condițiile de ordin

formal impuse de lege și respectate de reclamantă, chiar cu depășirea

termenului prevăzut la art. 22 alin. (1), trebuie raportate la momentul inițial

al manifestării de voință, exprimată în termenul legal, deoarece aceasta din

urmă conferă conținut formei. O asemenea interpretare este conformă

principiilor de drept civil cu care norma specială se completează și anume că

manifestarea de voință trebuie interpretată în sensul de a produce efecte

juridice, regăsită într-o formă specifică, în limitarea efectelor nulității

actului juridic prin conversiunea acestuia într-un act valabil.

Procedând în acest

mod, instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare la speță a

dispozițiilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Împrejurarea că, în

exercitarea controlului de legalitate a actelor emise de primar, prefectul a

restituit autorității locale Dispoziția nr. 26 din 28 februarie 2008, prin care

se făcuse, în favoarea reclamantei, propunere de acordare de despăgubiri în

baza Legii nr. 10/2001, cu motivarea că nu a fost respectată cerința de formă

prevăzută de art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este lipsită de eficiență

juridică, cât timp chestiunea respectării menționatei cerințe de formă a fost

supusă controlului judecătoresc în prezenta cauză, iar în cadrul acestui

control s-a stabilit că reclamanta a respectat și cerința prevăzută de art. 22

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, în exercitarea în termen a

dreptului la restituire.

Pe de altă parte,

faptul că practica judiciară nu este izvor de drept nu este un argument de

natură să infirme legalitatea hotărârii din apel, în motivarea căreia s-a făcut

trimitere la o decizie de speță a Înaltei Curți, pronunțată într-o cauză

similară, deoarece instanța de apel nu s-a limitat la invocarea acestei decizii

ca temei al soluției pronunțate, ci a făcut o analiză proprie a raportului

juridic dedus judecății din perspectiva nomelor legale aplicabile, pe care le-a

interpretat în mod corect.

susținerilor din recurs, instanța de apel a reținut corect și faptul că prima

instanță nu și-a depășit limitele învestirii atunci când a dispus menținerea

Dispoziției nr. 26 din 28 februarie 2008, așa încât nici criticile formulate pe

acest aspect nu sunt întemeiate.

Prin cererea

înregistrată la instanța de fond la data de 03 noiembrie  2008, reclamanta I.T.

și-a precizat natura și obiectul acțiunii, arătând că aceasta reprezintă o

contestație în temeiul Legii nr. 10/2001 împotriva Dispoziției nr. 147/2008

emisă de Primarul comunei M. și că solicită anularea dispoziției menționate și

emiterea unei noi dispoziții prin care să-i fie acordate măsuri reparatorii

pentru imobilele cerute prin Notificarea nr. 2867 din 03 septembrie  2001.

Prin Dispoziția nr.

147 din 05 iulie 2008 emisă de Primarul comunei M. s-a respins cererea

reclamantei de acordare de măsuri reparatorii, pe motiv că aceasta nu a fost

comunicată prin executor judecătoresc, după ce, anterior, aceeași autoritate

emisese Dispoziția nr. 26 din 08 februarie 2008, prin care a recunoscut

reclamantei, în baza aceleiași cereri, calitatea de persoană îndreptățită și a

propus să-i fie acordate măsuri reparatorii.

Cât timp, în

soluționarea primului capăt de cerere, instanța a stabilit că Dispoziția nr.

147 din 05 iulie 2008 este nelegală, reclamanta fiind îndreptățită la măsuri

reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001, deoarece a respectat și cerința formală

a comunicării notificării prin executor judecătoresc, anularea acestei

dispoziții a impus, drept consecință, menținerea Dispoziției inițiale, nr. 26

din 08 februarie 2008, prin care s-a făcut propunere de acordare de măsuri

reparatorii în favoarea reclamantei. Această din urmă măsură se circumscrie

obiectului celui de-al doilea capăt de cerere, satisfăcând pretenția

reclamantei de acordare de măsuri reparatorii prin dispoziție emisă de primar,

deoarece în favoarea reclamantei s-a emis deja dispoziție cu propunere de

măsuri reparatorii, respectiv Dispoziția nr. 26 din 28 februarie 2008, rămasă

valabilă în urma anulării Dispoziției nr. 147 din 05 iulie 2008.

Față de

considerentele prezentate, înalta Curte constată că instanța de apel a

pronunțat o hotărâre cu aplicarea și interpretarea corectă la speță a

dispozițiilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, apreciind,

totodată, în mod corect, asupra respectării de către prima instanță a limitelor

legalei sale învestiri, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Prin urmare, nefiind îndeplinite condițiile cazului

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâților

apare ca nefondat și va fi respins ca atare, pe temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții Primăria comunei M. și Primarul comunei

M. împotriva Deciziei nr. 122/A din 15 octombrie  2009 a Curții de Apel

Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 21 mai 2010.

Procesat de GGC - LM