ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4811/2011

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 137 din 01 aprilie 2010 Tribunalul Mehedinți, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele D.E. și R.M. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Public, și a obligat pârâtul să plătească acestora, în calitate de moștenitoare ale condamnatului F.C., suma de 300.000 euro cu titlu de daune morale, în echivalent RON la data plății. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 545 din 22 august 1959 dată de Tribunalul Militar Craiova, F.C., soțul, respectiv tatăl reclamantelor, a fost condamnat la 23 ani de muncă silnică și 10 ani degradare civilă pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. 1 C. pen., art. 25 pct. 6 C. pen., art. 304 și 463 C. pen., pedeapsă din care a executat perioada cuprinsă între 30 august 1958-18 aprilie 1964, fiind eliberat în baza Decretului de grațiere nr. 176/1964.

Tribunalul a mai reținut că, din considerentele sentinței de condamnare a rezultat că autorul reclamantelor, care încă din anul 1948 a activat în organizația legionară din Drobeta Turnu Severin, împreună cu alți legionari, s-au deplasat în Mehedinți pentru a acționa împotriva regimului democrat popular și a luat parte la acțiuni împotriva organelor M.A.I. Raportând conținutul dispozitivului sentinței de condamnare, la dispozițiile art. 1 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a constatat că fapta pentru care a fost condamnat F.C.

(art. 209 pct. 1 C. pen.) constituie de drept condamnare cu caracter politic, neimpunându-se astfel participarea procurorului, iar întrucât prin acțiunea introductivă reclamantele, ca moștenitoare [în sensul prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009] ale condamnatului, au susținut că, pe lângă prejudiciul suferit efectiv de acesta de la arestare și până la eliberarea din penitenciar, din cauza condițiilor inumane și persecuțiilor fizice și psihice la care a fost supus, a suferit și familia rămasă acasă și de asemenea după eliberare toată familia a avut afectată atât imaginea cât și sursele de venit, s-a apreciat utilă soluționării cauzei proba testimonială, probă prin care s-au confirmat aceste susțineri.

Instanța de fond a mai reținut că din actele de stare civilă depuse la dosar, a rezultat că reclamantele sunt moștenitoare îndreptățite a solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a soțului, respectiv tatălui lor F.C., iar din coroborarea înscrisurilor cu declarațiile martorilor audiați, Tribunalul a constatat că acestea au făcut dovada că prin condamnarea politică a autorului lor s-au cauzat persoanei acestuia, cât și familiei sale compusă din cele două reclamante, în calitate de soție și fiică, un prejudiciu moral, în primul rând soției, fiindu-i îngrădit dreptul de a munci pentru a-și câștiga existența sa, și al fiicei, iar aceasta din urmă fiind împiedicată să-și dezvolte în condiții corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător pregătirii profesionale.

De asemenea, și după eliberarea din penitenciar a lui F.C., atât lui cât și soției le-a fost afectată viața familială fiindcă permanent au fost urmăriți de organele de Securitate, așa cum rezultă din declarațiile martorilor, nu s-au mai putut recăsători fiindcă soția trebuia să-și mențină locul de muncă având fiica studentă, iar dacă se recăsătorea risca să-și piardă serviciul; soțul său multă vreme nu a putut obține niciun loc de muncă, în primul rând unitatea de la care a plecat când a fost condamnat nu l-a mai primit. Si viața socială a întregii familii a fost afectată, fiind considerați a avea o origine nesănătoasă din cauza faptului că F.C. a fost condamnat politic.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamante, Tribunalul a apreciat că este exagerat, o indemnizație echitabilă, în raport de aprecierea tuturor consecințelor negative ale prejudiciului cauzat condamnatului și familiei sale, reprezentând-o suma de 300.000 euro, în echivalent RON la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că daunele morale solicitate sunt neîntemeiate și nedovedite; stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial implică o operațiune de estimare care se efectuează în raport cu anumite criterii obiective și nu în mod arbitrar; daunele morale se stabilesc prin apreciere, în funcție de criteriile referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic, psihic, profesional, importanța valorilor lezate și măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea percepției consecințelor vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială profesională și socială.

Pârâtul a mai arătat că toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs persoanei, reclamantele nu au făcut dovada prejudiciului moral, iar daunele morale pretinse sunt exagerate. Pârâtul a solicitat, pentru a se evita situația în care pot fi promovate mai multe acțiuni având ca obiect solicitarea aceluiași drept – Legea nr. 221/2009 (referitor la ascendenții comuni), ca reclamanta să facă dovada calității procesuale active unice (certificat de moștenitor, acte de filiație și declarație autentică) – având în vedere că aceste despăgubiri se pot solicita o singură dată.

Principiul unicității trebuie aplicat pentru evitarea situațiilor în care reclamantul nu urmărește realizarea unui act de justiție, ci un interes personal situat în afara sau chiar împotriva prevederilor Legii nr. 221/2009. Art. 273 C. proc. civ. stabilește că „ drepturile procedurale vor fi exercitate cu bună credință și potrivit scopului pentru care temeiul legal al acțiunii” – Legea nr. 221/2009 – a fost adoptată, iar acțiunea trebuie respinsă. S-a mai invocat art. 14 alin. (1) din noul C. civ. care prevede că „Pesoanele fizice și persoanele juridice paticipante la raporturile civile trebuie să-și exercite drepturile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri” și art. 15 care statuează că niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori în mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.

Pârâtul a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, diminuarea daunelor acordate. Intimatele-reclamante au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca neîntemeiat. Prin decizia civilă nr. 197 din 21 iunie 2010 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentința și a redozat cuantumul daunelor morale la suma de 125.000 euro echivalent în RON, doar către reclamanta R.M. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că, potrivit certificatului de moștenitor din 14 noiembrie 2008, eliberat de BNP I.A., Drobeta Turnu Severin, jud. Mehedinți, singurul moștenitor al defunctului F.C., decedat la data de 02 februarie 2007, este reclamanta R.M.

– fiică (descendentă gradul I), cu o cotă de 1/1, soția supraviețuitoare reclamanta D.E., fiind străină de succesiune, prin neacceptare, în condițiile art. 700 C. civ. Certificatul face dovada calității de moștenitor, fiind eliberat în procedura succesorală notarială în baza încheierii finale, împrejurare de drept ce atestă că părțile s-au înțeles asupra masei succesorale, numărului și calității mostenitorilor și cotelor ce le revin din patrimoniul defunctului. Instanța de apel a mai reținut că, după decesul persoanei prevăzută la art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot formula o astfel de acțiune, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, condiționat însă de dovada calității de moștenitor.

În acest sens, instanța de apel a constatat că legea nu prevede acordarea de drepturi noi, respectiv dreptul la despăgubiri morale și materiale, ci reafirmă, în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de C. civ., de Constituția României, și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât dreptul la repararea daunelor morale și materiale era născut în patrimoniul persoanei condamnate la data decesului acestuia.

Calitatea procesuală este subsumată justificării dreptului sau obligației unei persoane de a participa ca parte în procesul civil, astfel că raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii drepturilor ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății, or, reclamanta – străină de succesiunea soțului său (persoana condamnată) conform certificatului de moștenitor, nu este titulara dreptului material dedus judecății și nu are calitate procesuală în prezenta cauză. În acest context, instanța de apel a stabilit că declarația dată în formă autentică din 19 martie 2010 la BNP I.Ș., nu va fi luată în seamă, acest act nefiind de natură să înlăture efectele juridice ale certificatului de moștenitor, neanulat și depus chiar de parte.

Referitor la daunele morale, instanța de apel a reținut că stabilirea prejudiciului moral, de principiu, nu este supusă unor criterii legale de determinare, astfel că daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării unor criterii referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, toate subordonate cerinței aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daunele morale.

Sub acest aspect, instanța de apel a mai reținut că în cauză sunt aplicabile și dispozițiile legale din legea specială, care, în art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a, stabilesc, fără a le exclude pe celelalte, deci fără a limita, anumite criterii specifice de determinare a cuantumului daunelor acordate, respectiv că la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare și al O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele D.E. și R.M., precum și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Recursul reclamantelor a vizat următoarele critici: I. În mod greșit instanța de apel a respins acțiunea reclamantei D.E., apreciindu-se că aceasta nu ar avea calitate procesuală activă, raportat la certificatul de moștenitor din 14 noiembrie 2008, întrucât Legea nr. 221/2009 nu operează în virtutea calității succesorale, ci a calității de soție a fostului condamnat, dovedită cu actele depuse în probațiune la dosarul cauzei. II.

În mod greșit instanța de apel a procedat la reducerea cuantumului daunelor morale astfel cum a fost stabilit de prima instanță, în contextul în care aceasta operase deja o reducere a pretențiilor reclamantelor astfel cum au fost formulate prin acțiunea introductivă, iar condamnarea politică a defunctului F.C. a avut consecințe dramatice asupra vieții soției și fiicei sale (reclamantele din prezenta cauză), în sensul că soția a fost nevoită să divorțeze pentru a obține un loc de muncă, iar ulterior eliberării acestuia au fost permanent supuși unui regim de teroare din partea autorităților de atunci. Mai arată că suferințele fizice și psihice rezultate în urma condamnării politice a defunctului F.C.

impun acordarea unei reparații corespunzătoare situației de fapt ce rezultă din întreg probatoriul administrat. Recursul pârâtului a vizat următoarele critici: I. Instanțele ar fi trebuit să verifice dacă reparația acordată în temeiul altor acte normative speciale de reparație (ex. Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999) nu a fost suficientă, nemaifiind necesară acordarea de despăgubiri pe temeiul Legii nr. 221/2009. În acest sens, arată că faptul că statul a luat măsuri de înlăturare a efectelor hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic sau de acordare a unor reparații pecuniare prin legi speciale constituie deja o reparație morală ce acreditează ideea că Legea nr. 221/2009 se va aplica numai în cazurile în care această reparație se dovedește a fi insuficientă.

II. Daunele morale acordate sunt exagerate, raportat la prejudiciul real suferit, ele nu pot constitui un preț al durerii, ci o reparație a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material, ținându-se seama și de principiul îmbogățirii fără justă cauză și nu au avut în vedere plafonările stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010. III. Instanțele anterioare nu au manifestat rol activ, în sensul că nu au depus diligențele necesare evitării promovării mai multor acțiuni având ca obiect solicitarea aceluiași drept, respectiv nu au pus în vedere reclamantelor să facă dovada calității procesuale active unice, având în vedere că aceste despăgubiri se pot solicita doar o singură dată.

Recursurile vor fi admise, pentru următoarele considerente comune: Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată (…) obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (…)”. Din interpretarea dispozițiilor legale anterior citate, rezultă că legiuitorul a înțeles să restrângă sfera persoanelor îndreptățite la acordarea de despăgubiri potrivit legii speciale de reparație, ulterior decesului persoanei supusă măsurii abuzive, la două categorii, respectiv soțul supraviețuitor și descendenții până la gradul al II-lea inclusiv.

Restrângerea categoriilor de persoane ce pot solicita astfel de despăgubiri, contrar considerentelor deciziei instanței de apel, nu face referire la noțiunea de „moștenitori” și nu face distincție între acceptanți sau renunțători ai succesiunii persoanei care a fost supusă măsurii abuzive, situație față de care devine aplicabil în cauză principiul conform căruia acolo unde legea nu distinge, nici interpretul ei nu trebuie să o facă. Rațiunea pentru care legiuitorul s-a oprit la încadrarea soțului supraviețuitor și a descendenților până la gradul al II-lea inclusiv în sfera persoanelor îndreptățite este fundamentată pe legătura de rudenie apropiată, intimă, pe care persoana decedată a avut-o cu soțul/soția, respectiv copiii și nepoții săi, iar ceea ce interesează domeniul de aplicare al legii din această perspectivă este întrunirea acestor calități la data promovării acțiunii, și nicidecum raporturile succesorale dintre aceștia.

Gradul de rudenie și calitatea de succesibil, deși de cele mai multe ori se suprapun, pot exista în mod independent, în sensul că renunțarea la succesiune nu înlătură calitatea de rudă, astfel încât persoana aparținând categoriilor enumerate de actul normativ în discuție are calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri chiar în ipoteza manifestării de voință în sensul renunțării la succesiune. Aceasta întrucât, în acordarea unei satisfacții morale, legea are în vedere o componentă morală, respectiv, raporturile personale nepatrimoniale și legătura afectivă dintre subiecți, iar nu raporturile succesorale, preponderent de natură materială. Ca atare, în asemenea litigii, fără a fi exclus de plano din ansamblul probator, nu certificatul de moștenitor face dovada calității procesuale active, cum în mod eronat reține instanța de apel, ci actele de stare civilă privind filiația și calitatea de soț.

Deși nemenționată în certificatul de moștenitor depus la dosar cu prilejul cercetării cauzei în apel, reclamanta a făcut unica dovadă impusă de lege, și anume aceea a calității de soție. Astfel, sentința de condamnare a numitului F.C. a fost pronunțată la 22 august 1959, iar la dosar fond se regăsește sentința nr. 735 din 09 martie 1960, pronunțată în Dosarul nr. 1062/1960 de Tribunalul Popular Raional Turnu Severin, prin care s-a pronunțat divorțul reclamantei și din considerentele căreia rezultă atât data încheierii primei căsătorii - 08 iunie 1949, cât și motivul divorțului - condamnarea penală a lui F.C.

La dosar fond se regăsește, în copie, certificatul de căsătorie din 06 februarie 2003, din care rezultă că reclamanta a încheiat o nouă căsătorie cu fostul său soț, iar probatoriile coroborate demonstrează că aceasta avea calitatea cerută de lege atât la momentul luării măsurii abuzive, cât și la momentul introducerii acțiunii (01 februarie 2010), astfel încât recursul reclamantelor va fi admis doar sub acest aspect. Critica pârâtului conform căreia în cazul în care s-a beneficiat de măsuri reparatorii prin alte acte normative nu s-ar mai impune acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, precum și critica privind lipsa de rol activ a instanței în stabilirea calității procesuale active unice vor fi înlăturate ca nefondate.

Drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 reprezintă ele însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce trebuie avute în vedere la cuantificarea daunelor morale, dar a căror acordare nu determină de plano respingerea acțiunii reclamantului. Art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009 prevede că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul actelor normative de reparație sus-menționate.

Instanțele anterioare au reținut că reclamanta a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, aspect față de care s-au administrat probatorii în cauză, a fost avut în vedere la stabilirea despăgubirilor și care nu înlătură incidența Legii nr. 221/2009 în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în vreunul din actele de reparație amintite, care să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ similar. Cu privire la necesitatea probării calității procesuale active unice, niciunul din actele de reparație în materie nu prevăd o asemenea condiție de admitere a acțiunii, cadrul legislativ actual nu reglementează un asemenea control asupra eventualelor acțiuni având ca obiect solicitarea acelorași drepturi, iar carențele legislative nu pot fi imputate judecătorului.

Este întemeiată însă critica pârâtului referitoare la cuantumul daunelor morale acordate, aspect față de care recursul acestuia va fi admis. În acest sens, Înalta Curte va constata că, deși doctrina și jurisprudența în materie recunoaște suferința psihică și fizică cauzată de faptul în sine al privării de libertate cu toate consecințele negative în plan social, profesional și familial, raportat și la impactul pe care condamnarea pe nedrept l-a avut asupra reclamantelor, totuși, așa cum în mod constant a decis și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un mod disproporționat și nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit, iar o astfel de pretenție nu trebuie să se transforme în niciun caz într-o îmbogățire fără justă cauză.

De aceea, necontestând suferința psihică și fizică a persoanei condamnată politic, efectele negative pe care reclamantele, în calitate de soție și, respectiv fiică, le-au suportat, și pe care le-au dovedit în cadrul probatoriilor administrate câștigate cauzei, Înalta Curte va constata că stabilirea unor astfel de despăgubiri trebuie să aibă în vedere și principiul echității, în așa fel încât suma stabilită cu titlu de daune morale să fie justă, rezonabilă și echitabilă, chiar dacă o asemenea apreciere este dificilă și implică totdeauna o doză de subiectivism și de aproximare, perspectivă din care, raportat la importanța valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, suma de 30.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă, în deplină concordanță cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului și cu scopul și finalitatea legii speciale de reparație pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantelor.

Dealtfel, în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victimă. În stabilirea cuantumului daunelor morale cuvenite reclamantelor, pe lângă criteriile expuse deja în paragrafele anterioare, instanța se va raporta la măsurile reparatorii acordate în temeiul unor alte acte normative de reparație, la intervalul de timp care a trecut de la momentul prejudiciului și până în prezent (peste 50 de ani), precum și la faptul că acțiunea a fost promovată de către soția, respectiv fiica persoanei supusă măsurii abuzive, aspecte de natură să atenueze prejudiciul real efectiv.

Referirile pârâtului la plafonările instituite prin O.U.G. nr. 62/2010 nu pot fi primite, întrucât prejudiciul moral nu poate fi cuantificat, iar reparația acestuia nu se traduce printr-o compensație materială matematică, ci se constituie într-un ansamblu de măsuri patrimoniale și nepatrimoniale al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărei caz în parte, să ofere victimei o compensație simbolică pentru suferințele îndurate. Față de considerentele arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate împotriva deciziei nr. 197 din 21 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și va modifica decizia recurată în sensul obligării pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la 30.000 euro cu titlu de despăgubiri în echivalent RON la cursul B.N.R.

la data plății către reclamantele D.E. și R.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantele D.E. și R.M., precum și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 197 din 21 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia în sensul că obligă pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la 30.000 euro cu titlu de despăgubiri în echivalent RON la cursul B.N.R. la data plății către reclamantele D.E. și R.M. Menține celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 iunie 2011.