ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4811/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4811/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 137 din 01 aprilie 2010 Tribunalul Mehedinți, secția civilă, a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantele D.E. și R.M. împotriva pârâtului Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Public, și a obligat pârâtul să plătească acestora, în

calitate de moștenitoare ale condamnatului F.C., suma de 300.000 euro cu titlu de

daune morale, în echivalent RON la data plății.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 545 din 22 august

1959 dată de Tribunalul Militar Craiova, F.C., soțul, respectiv tatăl reclamantelor,

a fost condamnat la 23 ani de muncă silnică și 10 ani degradare civilă pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. 1 C. pen., art. 25 pct. 6 C. pen., art.

304 și 463 C. pen., pedeapsă din care a executat perioada cuprinsă între 30 august

1958-18 aprilie 1964, fiind eliberat în baza Decretului de grațiere nr. 176/1964.

Tribunalul a mai reținut

că, din considerentele sentinței de condamnare a rezultat că autorul reclamantelor,

care încă din anul 1948 a activat în organizația legionară din Drobeta Turnu Severin,

împreună cu alți legionari, s-au deplasat în Mehedinți pentru a acționa împotriva

regimului democrat popular și a luat parte la acțiuni împotriva organelor M.A.I.

Raportând conținutul dispozitivului

sentinței de condamnare, la dispozițiile art. 1 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009,

Tribunalul a constatat că fapta pentru care a fost condamnat F.C. (art. 209

pct. 1 C. pen.) constituie de drept condamnare cu caracter politic, neimpunându-se

astfel participarea procurorului, iar întrucât prin acțiunea introductivă reclamantele,

ca moștenitoare [în sensul prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2009] ale condamnatului, au susținut că, pe lângă prejudiciul suferit efectiv

de acesta de la arestare și până la eliberarea din penitenciar, din cauza condițiilor

inumane și persecuțiilor fizice și psihice la care a fost supus, a suferit și familia

rămasă acasă și de asemenea după eliberare toată familia a avut afectată atât imaginea

cât și sursele de venit, s-a apreciat utilă soluționării cauzei proba testimonială,

probă prin care s-au confirmat aceste susțineri.

Instanța de fond a mai

reținut că din actele de stare civilă depuse la dosar, a rezultat că reclamantele

sunt moștenitoare îndreptățite a solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a soțului, respectiv tatălui

lor F.C., iar din coroborarea înscrisurilor cu declarațiile martorilor audiați,

Tribunalul a constatat că acestea au făcut dovada că prin condamnarea politică a

autorului lor s-au cauzat persoanei acestuia, cât și familiei sale compusă din cele

două reclamante, în calitate de soție și fiică, un prejudiciu moral, în primul rând

soției, fiindu-i îngrădit dreptul de a munci pentru a-și câștiga existența sa, și

al fiicei, iar aceasta din urmă fiind împiedicată să-și dezvolte în condiții corespunzătoare

personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească

în timp util un statut corespunzător pregătirii profesionale.

De asemenea, și după eliberarea

din penitenciar a lui F.C., atât lui cât și soției le-a fost afectată viața familială

fiindcă permanent au fost urmăriți de organele de Securitate, așa cum rezultă din

declarațiile martorilor, nu s-au mai putut recăsători fiindcă soția trebuia să-și

mențină locul de muncă având fiica studentă, iar dacă se recăsătorea risca să-și

piardă serviciul; soțul său multă vreme nu a putut obține niciun loc de muncă, în

primul rând unitatea de la care a plecat când a fost condamnat nu l-a mai primit.

Si viața socială a întregii

familii a fost afectată, fiind considerați a avea o origine nesănătoasă din cauza

faptului că F.C. a fost condamnat politic.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor solicitate de reclamante, Tribunalul a apreciat că este exagerat,

o indemnizație echitabilă, în raport de aprecierea tuturor consecințelor negative

ale prejudiciului cauzat condamnatului și familiei sale, reprezentând-o suma de

300.000 euro, în echivalent RON la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe

a formulat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând

că daunele morale solicitate sunt neîntemeiate și nedovedite; stabilirea cuantumului

despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial implică o operațiune de

estimare care se efectuează în raport cu anumite criterii obiective și nu în mod

arbitrar; daunele morale se stabilesc prin apreciere, în funcție de criteriile referitoare

la consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic, psihic, profesional,

importanța valorilor lezate și măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea

percepției consecințelor vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială

profesională și socială.

Pârâtul a mai arătat că

toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate aprecierii

rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv

produs persoanei, reclamantele nu au făcut dovada prejudiciului moral, iar daunele

morale pretinse sunt exagerate.

Pârâtul a solicitat, pentru

a se evita situația în care pot fi promovate mai multe acțiuni având ca obiect solicitarea

aceluiași drept – Legea nr. 221/2009 (referitor la ascendenții comuni), ca reclamanta

să facă dovada calității procesuale active unice (certificat de moștenitor, acte

de filiație și declarație autentică) – având în vedere că aceste despăgubiri se

pot solicita o singură dată. Principiul unicității trebuie aplicat pentru evitarea

situațiilor în care reclamantul nu urmărește realizarea unui act de justiție, ci

un interes personal situat în afara sau chiar împotriva prevederilor Legii nr. 221/2009.

Art. 273 C. proc. civ. stabilește că „ drepturile procedurale vor fi exercitate

cu bună credință și potrivit scopului pentru care temeiul legal al acțiunii” – Legea

nr. 221/2009 – a fost adoptată, iar acțiunea trebuie respinsă. S-a mai invocat

art. 14 alin. (1) din noul C. civ. care prevede că „Pesoanele fizice și persoanele

juridice paticipante la raporturile civile trebuie să-și exercite drepturile cu

bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri” și art. 15 care statuează

că niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul

ori în mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.

Pârâtul a solicitat admiterea

apelului, modificarea sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată,

iar, în subsidiar, diminuarea daunelor acordate.

Intimatele-reclamante

au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca neîntemeiat.

Prin decizia civilă

nr. 197 din 21 iunie 2010 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentința și a redozat

cuantumul daunelor morale la suma de 125.000 euro echivalent în RON, doar către

reclamanta R.M.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de apel a reținut că, potrivit certificatului de moștenitor din

14 noiembrie 2008, eliberat de BNP I.A., Drobeta Turnu Severin, jud. Mehedinți,

singurul moștenitor al defunctului F.C., decedat la data de 02 februarie 2007, este

reclamanta R.M. – fiică (descendentă gradul I), cu o cotă de 1/1, soția supraviețuitoare

reclamanta D.E., fiind străină de succesiune, prin neacceptare, în condițiile

art. 700 C. civ.

Certificatul face dovada

calității de moștenitor, fiind eliberat în procedura succesorală notarială în baza

încheierii finale, împrejurare de drept ce atestă că părțile s-au înțeles asupra

masei succesorale, numărului și calității mostenitorilor și cotelor ce le revin

din patrimoniul defunctului.

Instanța

de apel a mai reținut că, după decesul persoanei prevăzută la art. 5 alin. (1)

teza I din Legea nr. 221/2009, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al

II-lea inclusiv, pot formula o astfel de acțiune, în conformitate cu dispozițiile

art. 5 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, condiționat însă de dovada

calității de moștenitor.

În acest sens, instanța

de apel a constatat că legea nu prevede acordarea de drepturi noi, respectiv dreptul

la despăgubiri morale și materiale, ci reafirmă, în vederea asigurării unui cadru

normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum

puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de C.

civ., de Constituția României, și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, astfel încât dreptul la repararea daunelor morale și materiale era născut

în patrimoniul persoanei condamnate la data decesului acestuia.

Calitatea procesuală este

subsumată justificării dreptului sau obligației unei persoane de a participa ca

parte în procesul civil, astfel că raportul de drept procesual nu se poate lega

valabil decât între titularii drepturilor ce rezultă din raportul de drept material

dedus judecății, or, reclamanta – străină de succesiunea soțului său (persoana condamnată)

conform certificatului de moștenitor, nu este titulara dreptului material dedus

judecății și nu are calitate procesuală în prezenta cauză.

În acest context, instanța

de apel a stabilit că declarația dată în formă autentică din 19 martie 2010 la BNP

I.Ș., nu va fi luată în seamă, acest act nefiind de natură să înlăture efectele

juridice ale certificatului de moștenitor, neanulat și depus chiar de parte.

Referitor la daunele morale,

instanța de apel a reținut că stabilirea prejudiciului moral, de principiu, nu este

supusă unor criterii legale de determinare, astfel că daunele morale se stabilesc

prin apreciere, ca urmare a aplicării unor criterii referitoare la consecințele

negative suferite de cel în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța

valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au

fost percepute consecințele vătămării, toate subordonate cerinței aprecierii rezonabile,

pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, astfel

încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daunele

morale.

Sub

acest aspect, instanța de apel a mai reținut că în cauză sunt aplicabile și dispozițiile

legale din legea specială, care, în art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a, stabilesc,

fără a le exclude pe celelalte, deci fără a limita, anumite criterii specifice de

determinare a cuantumului daunelor acordate, respectiv că la stabilirea cuantumului

despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor

în cauză în temeiul

Decretului-Lege

nr. 118/1990 privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate

ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare

și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001,

cu modificările și completările ulterioare.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamantele D.E. și R.M., precum și pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Recursul reclamantelor

a vizat următoarele critici:

I. În mod greșit instanța

de apel a respins acțiunea reclamantei D.E., apreciindu-se că aceasta nu ar avea

calitate procesuală activă, raportat la certificatul de moștenitor din 14

noiembrie 2008, întrucât Legea nr. 221/2009 nu operează în virtutea calității succesorale,

ci a calității de soție a fostului condamnat, dovedită cu actele depuse în probațiune

la dosarul cauzei.

II. În mod greșit instanța

de apel a procedat la reducerea cuantumului daunelor morale astfel cum a fost stabilit

de prima instanță, în contextul în care aceasta operase deja o reducere a pretențiilor

reclamantelor astfel cum au fost formulate prin acțiunea introductivă, iar condamnarea

politică a defunctului F.C. a avut consecințe dramatice asupra vieții soției și

fiicei sale (reclamantele din prezenta cauză), în sensul că soția a fost nevoită

să divorțeze pentru a obține un loc de muncă, iar ulterior eliberării acestuia au

fost permanent supuși unui regim de teroare din partea autorităților de atunci.

Mai arată că suferințele

fizice și psihice rezultate în urma condamnării politice a defunctului F.C. impun

acordarea unei reparații corespunzătoare situației de fapt ce rezultă din întreg

probatoriul administrat.

Recursul pârâtului a vizat

următoarele critici:

I. Instanțele ar fi trebuit

să verifice dacă reparația acordată în temeiul altor acte normative speciale de

reparație (ex. Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999) nu a fost suficientă,

nemaifiind necesară acordarea de despăgubiri pe temeiul Legii nr. 221/2009.

În acest sens, arată că

faptul că statul a luat măsuri de înlăturare a efectelor hotărârilor judecătorești

de condamnare cu caracter politic sau de acordare a unor reparații pecuniare prin

legi speciale constituie deja o reparație morală ce acreditează ideea că Legea

nr. 221/2009 se va aplica numai în cazurile în care această reparație se dovedește

a fi insuficientă.

II. Daunele morale acordate

sunt exagerate, raportat la prejudiciul real suferit, ele nu pot constitui un preț

al durerii, ci o reparație a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material,

ținându-se seama și de principiul îmbogățirii fără justă cauză și nu au avut în

vedere plafonările stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010.

III. Instanțele anterioare

nu au manifestat rol activ, în sensul că nu au depus diligențele necesare evitării

promovării mai multor acțiuni având ca obiect solicitarea aceluiași drept, respectiv

nu au pus în vedere reclamantelor să facă dovada calității procesuale active unice,

având în vedere că aceste despăgubiri se pot solicita doar o singură dată.

Recursurile vor fi admise,

pentru următoarele considerente comune:

Potrivit art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 „orice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane,

soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita

instanței de judecată (…) obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare (…)”.

Din interpretarea dispozițiilor

legale anterior citate, rezultă că legiuitorul a înțeles să restrângă sfera persoanelor

îndreptățite la acordarea de despăgubiri potrivit legii speciale de reparație, ulterior

decesului persoanei supusă măsurii abuzive, la două categorii, respectiv soțul supraviețuitor

și descendenții până la gradul al II-lea inclusiv.

Restrângerea categoriilor

de persoane ce pot solicita astfel de despăgubiri, contrar considerentelor deciziei

instanței de apel, nu face referire la noțiunea de „moștenitori” și nu face distincție

între acceptanți sau renunțători ai succesiunii persoanei care a fost supusă măsurii

abuzive, situație față de care devine aplicabil în cauză principiul conform căruia

acolo unde legea nu distinge, nici interpretul ei nu trebuie să o facă.

Rațiunea pentru care legiuitorul

s-a oprit la încadrarea soțului supraviețuitor și a descendenților până la gradul

al II-lea inclusiv în sfera persoanelor îndreptățite este fundamentată pe legătura

de rudenie apropiată, intimă, pe care persoana decedată a avut-o cu soțul/soția,

respectiv copiii și nepoții săi, iar ceea ce interesează domeniul de aplicare al

legii din această perspectivă este întrunirea acestor calități la data promovării

acțiunii, și nicidecum raporturile succesorale dintre aceștia.

Gradul de rudenie și calitatea

de succesibil, deși de cele mai multe ori se suprapun, pot exista în mod independent,

în sensul că renunțarea la succesiune nu înlătură calitatea de rudă, astfel încât

persoana aparținând categoriilor enumerate de actul normativ în discuție are calitatea

de persoană îndreptățită la despăgubiri chiar în ipoteza manifestării de voință

în sensul renunțării la succesiune.

Aceasta întrucât, în acordarea

unei satisfacții morale, legea are în vedere o componentă morală, respectiv, raporturile

personale nepatrimoniale și legătura afectivă dintre subiecți, iar nu raporturile

succesorale, preponderent de natură materială.

Ca atare, în asemenea

litigii, fără a fi exclus de plano din ansamblul probator, nu certificatul de moștenitor

face dovada calității procesuale active, cum în mod eronat reține instanța de apel,

ci actele de stare civilă privind filiația și calitatea de soț.

Deși nemenționată în certificatul

de moștenitor depus la dosar cu prilejul cercetării cauzei în apel, reclamanta a

făcut unica dovadă impusă de lege, și anume aceea a calității de soție.

Astfel, sentința de condamnare

a numitului F.C. a fost pronunțată la 22 august 1959, iar la dosar fond se regăsește

sentința nr. 735 din 09 martie 1960, pronunțată în Dosarul nr. 1062/1960 de Tribunalul

Popular Raional Turnu Severin, prin care s-a pronunțat divorțul reclamantei și din

considerentele căreia rezultă atât data încheierii primei căsătorii - 08 iunie 1949,

cât și motivul divorțului - condamnarea penală a lui F.C.

La dosar fond se regăsește,

în copie, certificatul de căsătorie din 06 februarie 2003, din care rezultă că reclamanta

a încheiat o nouă căsătorie cu fostul său soț, iar probatoriile coroborate demonstrează

că aceasta avea calitatea cerută de lege atât la momentul luării măsurii abuzive,

cât și la momentul introducerii acțiunii (01 februarie 2010), astfel încât recursul

reclamantelor va fi admis doar sub acest aspect.

Critica pârâtului conform

căreia în cazul în care s-a beneficiat de măsuri reparatorii prin alte acte normative

nu s-ar mai impune acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, precum

și critica privind lipsa de rol activ a instanței în stabilirea calității procesuale

active unice vor fi înlăturate ca nefondate.

Drepturile prevăzute și

acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și

completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 reprezintă ele însele

măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive

politice, ce trebuie avute în vedere la cuantificarea daunelor morale, dar a căror

acordare nu determină de plano respingerea acțiunii reclamantului.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009 prevede că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare se va ține seama și de măsurile

reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul actelor normative de reparație

sus-menționate.

Instanțele anterioare

au reținut că reclamanta a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului-Lege

nr. 118/1990, aspect față de care s-au administrat probatorii în cauză, a fost avut

în vedere la stabilirea despăgubirilor și care nu înlătură incidența Legii nr. 221/2009

în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în vreunul din actele

de reparație amintite, care să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse

în actul normativ similar.

Cu privire la necesitatea

probării calității procesuale active unice, niciunul din actele de reparație în

materie nu prevăd o asemenea condiție de admitere a acțiunii, cadrul legislativ

actual nu reglementează un asemenea control asupra eventualelor acțiuni având ca

obiect solicitarea acelorași drepturi, iar carențele legislative nu pot fi imputate

judecătorului.

Este întemeiată însă critica

pârâtului referitoare la cuantumul daunelor morale acordate, aspect față de care

recursul acestuia va fi admis.

În acest sens, Înalta

Curte va constata că, deși doctrina și jurisprudența în materie recunoaște suferința

psihică și fizică cauzată de faptul în sine al privării de libertate cu toate consecințele

negative în plan social, profesional și familial, raportat și la impactul pe care

condamnarea pe nedrept l-a avut asupra reclamantelor, totuși, așa cum în mod constant

a decis și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cuantumul daunelor morale acordate

unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un mod disproporționat și

nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit,

iar o astfel de pretenție nu trebuie să se transforme în niciun caz într-o îmbogățire

fără justă cauză.

De aceea, necontestând

suferința psihică și fizică a persoanei condamnată politic, efectele negative pe

care reclamantele, în calitate de soție și, respectiv fiică, le-au suportat, și

pe care le-au dovedit în cadrul probatoriilor administrate câștigate cauzei, Înalta

Curte va constata că stabilirea unor astfel de despăgubiri trebuie să aibă în vedere

și principiul echității, în așa fel încât suma stabilită cu titlu de daune morale

să fie justă, rezonabilă și echitabilă, chiar dacă o asemenea apreciere este dificilă

și implică totdeauna o doză de subiectivism și de aproximare, perspectivă din care,

raportat la importanța valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste

valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, suma de

30.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă, în deplină concordanță cu jurisprudența

în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului și cu scopul și finalitatea legii

speciale de reparație pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantelor.

Dealtfel, în termenii

Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor

morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție

echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același

timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului

și nici venituri nejustificate pentru victimă.

În stabilirea cuantumului

daunelor morale cuvenite reclamantelor, pe lângă criteriile expuse deja în paragrafele

anterioare, instanța se va raporta la măsurile reparatorii acordate în temeiul unor

alte acte normative de reparație, la intervalul de timp care a trecut de la momentul

prejudiciului și până în prezent (peste 50 de ani), precum și la faptul că acțiunea

a fost promovată de către soția, respectiv fiica persoanei supusă măsurii abuzive,

aspecte de natură să atenueze prejudiciul real efectiv.

Referirile pârâtului la

plafonările instituite prin O.U.G. nr. 62/2010 nu pot fi primite, întrucât prejudiciul

moral nu poate fi cuantificat, iar reparația acestuia nu se traduce printr-o compensație

materială matematică, ci se constituie într-un ansamblu de măsuri patrimoniale și

nepatrimoniale al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărei

caz în parte, să ofere victimei o compensație simbolică pentru suferințele îndurate.

Față de considerentele

arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va admite recursurile declarate împotriva deciziei nr. 197 din 21 iunie 2010 a Curții

de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și va

modifica decizia recurată în sensul obligării pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, la 30.000 euro cu titlu de despăgubiri în echivalent RON la

cursul B.N.R. la data plății către reclamantele D.E. și R.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de reclamantele D.E. și R.M., precum și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 197 din 21 iunie 2010 a Curții de Apel

Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică decizia în sensul

că obligă pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la 30.000

euro cu titlu de despăgubiri în echivalent RON la cursul B.N.R. la data plății către

reclamantele D.E. și R.M.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței și deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 3 iunie 2011.