ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1106/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta P.O.

a solicitat anularea hotărârii din 22 august 2012 emise de pârâta Casa de

Pensii a Municipiului București cu consecința recunoașterii în calității sale

de beneficiară a Legii nr. 189/2000.

Susține reclamanta că a depus, în susținerea cererii

sale adresate comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 din cadrul autorității

pârâte, dovezi din care rezultă că în perioada martie-decembrie 1944 a fost refugiată

împreună cu familia din orașul H., județul Vaslui (fost județul Fălciu), în comuna

V.M., județul Mehedinți.

Arată că din declarațiile martorilor, autentificate

de notar, și din actele eliberate de Arhivele Naționale Județene Mehedinți rezultă

că a fost refugiată în perioada martie-decembrie 1944 împreună cu familia, suportând

neajunsuri.

Prin sentința nr. 1704 din 27 mai 2013, Curtea

de Apel București a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

A reținut instanța, în esență, că, din coroborarea

susținerilor reclamantei cu înscrisurile depuse, nu poate fi reținută calitatea

sa de persoană persecutată din motive etnice în sensul art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000.

Astfel, din răspunsul comunicat de Serviciul Județean

Mehedinți al Arhivelor Naționale se precizează că tatăl său, A.O., nu figurează

înscris ca refugiat pe raza localității V.M. iar, din analiza registrelor Școlii

Primare din localitatea menționată, rezultă că pentru anul școlar 1944-1945 reclamanta

figurează cu mențiunea „plecată la H. pentru a urma școala”. De asemenea, din înscrisul

eliberat de Inspectoratul Școlar al Județului Fălciu pe anul 1944, borderoul cu

reținerile salariilor personalului de control și de serviciu pentru acoperirea avansului

de evacuare, în care figurează tatăl reclamantei, A.O., nu rezultă natura și cauzele

acestei evacuări.

În ce privește declarațiile extrajudiciare ale

martorilor T.A. și C.A., depuse de reclamantă, instanța a apreciat că nu sunt relevante,

neindicându-se motivul deplasării familiei reclamantei și nefăcându-se dovada faptului

că martorii ar fi beneficiari ai Legii nr. 189/2000.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică

și nelegală, reclamanta P.O. a formulat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 7, pct.

8 și pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii cu consecința admiterii

acțiunii sale astfel cum a fost formulată.

Reiterează susținerile formulate în acțiune, precizând

că tatăl său, inspector școlar A.O., a fost obligat să se mute în comuna V.M., județul

Mehedinți, împreună cu familia, primind ordin de deplasare și diurnă și toate drepturile

ce decurgeau din calitatea sa de funcționar al statului.

Apreciază că, din probele administrate în cauză,

inclusiv declarațiile notariale ale celor doi martori, este dovedit faptul că este

persoană îndreptățită la acordarea drepturilor recunoscute de Legea nr. 189/2000.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente

în cauză, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., constată că recursul

este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit prevederilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999

aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe

persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de

la 6 septembrie 1940-6 martie 1945 a suferit persecuții din motive etnice, aflându-se

în una din situațiile prevăzute de lege, în sensul că a fost refugiată, expulzată

sau strămutată în altă localitate.

De asemenea, potrivit art. 2 din Normele pentru

aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, prin

persoană care a fost strămutată în altă localitate, în sensul ordonanței, se înțelege

persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în

altă localitate din motive etnice, această categorie incluzând și persoanele care

au fost expulzate, s-au refugiat ori au făcut obiectul unui schimb de populație

ca urmare a unui tratat bilateral.

Înalta Curte reține că, din analiza registrelor

Școlii Primare din comuna V.M., în care recurenta-reclamantă figurează, pentru anul

școlar 1944-1945, cu mențiunea „plecată la H. pentru a urma școala”, rezultă că

a urmat cursurile școlare în localitatea H., localitatea de domiciliu.

Din evidențele Serviciului Județean Mehedinți

al Arhivelor Naționale, conform adresei din 6 februarie 2013, rezultă că tatăl reclamantei,

A.O., împreună cu familia nu figurează înregistrați ca refugiați în raza localității

V.M., contrar susținerilor recurentei-reclamante.

Prin urmare, întemeiat a reținut instanța de fond

că declarațiile notariale ale martorilor T.A. și C.A., depuse în susținerea acțiunii,

nu pot fi coroborate cu alte probe aflate la dosar astfel încât să se poată susține

cu temei că familia reclamantei a părăsit localitatea de domiciliu urmare a persecuțiilor

etnice exercitate asupra acesteia. Simpla mutare a recurentei, dintr-o localitate

în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții etnice.

De asemenea, nu s-a făcut dovada faptului că acești

martori au fost refugiați și au obținut calitatea solicitată pârâtei în temeiul

Legii nr. 189/2000, pentru a se reține, cel puțin, o situație de discriminare în

ce o privește pe recurenta-reclamantă.

În fața instanței de recurs, recurenta a depus

hotărârea din 22 februarie 2012 a Casei Județene de Pensii Vaslui, prin care s-a

admis cererea formulată de numitul P.E.M. de recunoaștere a calității de beneficiar

al Legii nr. 189/2000, însă acesta nu a avut calitate de martor în dosar, înscrisul

neavând nicio relevanță în cauza de față. De asemenea, din analiza acestei hotărâri,

reiese că cererea a fost admisă pe baza copiei extras din 30 ianuarie 2012 de la

Serviciul Județean Hunedoara din cadrul Arhivelor Naționale, deci refugiul a fost

în altă zonă decât Județul Mehedinți.

Astfel, în mod corect, prima instanță a constatat

că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor de acordare a drepturilor prevăzute

de Legea nr. 189/2000.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de P.O. împotriva sentinței

civile nr. 1704 din 27 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 martie

2013.