ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2191/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 31 august 2017, sub nr. x/30/2017, reclamanții A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâții F. și Societatea G. S.R.L., au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul dispozițiilor art. III din Legea nr. 169/1997, să constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. 1/71 din data de 22 aprilie 2016, cu privire la parcela de teren cu nr. tarla 1226/2, în suprafață de 2680 mp. [înscris în C.F. nr. (...) Ghiroda], în limita suprafeței care se suprapune cu parcelele de teren aflate în proprietatea reclamanților; în subsidiar, în cazul în care instanța ar aprecia că nu ar fi întrunite condițiile constatării nulității absolute a titlului mai sus indicat, să dispună anularea titlului de proprietate nr. 1/71 din 22.04.2016, în temeiul art. 2 din Legea nr. 1/2000 și art. 1246 C. civ. De asemenea, ca urmare a constatării nulității absolute a actului sus-menționat ori a anulării acestuia, în baza art. 908 din același act normativ, au solicitat instanței să dispună rectificarea Cărții Funciare nr. (...) Ghiroda, în sensul radierii din această carte funciară a suprafeței de teren care se suprapune cu terenurile aflate în proprietatea reclamanților, suprafață ce va fi identificată prin expertiza tehnică judiciară, în cazul în care instanța va dispune administrarea acestei probe. Prin sentința civilă nr. 1729/PI din 7 decembrie 2017, Tribunalul Timiș, Secția I civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara. Prin sentința civilă nr. 3125 din 28 martie 2018, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, a suspendat judecarea cauzei și a dispus înaintarea dosarului Curții de Apel Timișoara pentru soluționarea conflictului negativ de competență. Prin sentința civilă nr. 189 din 11 aprilie 2018, Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă a stabilit în favoarea Tribunalului Timiș competența de soluționare a cererii de chemare în judecată. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, sub nr. x/30/2017**.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1184 din 16 iunie 2021, Tribunalul Timiș a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâții Comisia Județeană de Fond Funciar Timiș, H. (născută I.), (citată în calitate de moștenitoare sezinară a pârâtei F.) și Societatea G. S.R.L.; a constatat nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate nr. 1/71 din 22 aprilie 2016, emis de Comisia Județeană de Fond Funciar Timiș, în ceea ce privește parcela de teren intravilan, tarlaua 1226, parcela x, în suprafață de 2680 mp, înscrisă în C.F. nr. (...) Ghiroda; a respins petitul privind rectificarea C.F. nr. (...) Ghiroda; a obligat pe pârâta H. la plata către reclamantul D. a sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 161 din 7 iunie 2022, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul formulat de către apelanții-pârâți Societatea G. S.R.L. și H. împotriva sentinței civile nr. 1184 din 16 iunie 2021, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâții Societatea G. S.R.L, H. (în calitate de moștenitoare sezinară a pârâtei F. decedată pe parcursul judecății în primă instanță) și Comisia Județeană de Fond Funciar Timiș.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă, reclamanții A., B., C., D., E. au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate. În cuprinsul memoriului de recurs, reclamanții au formulat critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel. În primul rând, recurenții arată că se impune casarea deciziei civile nr. 161 din 7 iunie 2022 și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, având în vedere că aceasta, în virtutea rolului activ în aflarea adevărului, trebuia să pună în discuția părților efectuarea unui supliment la raportul de expertiză topografică, prin care expertul să lămurească/să aducă noi clarificări dacă terenul atribuit este pe vechiul amplasament și dacă în același timp vechiul amplasament se suprapune cu amplasamentul parcelelor lor. Instanța de apel nu a pus în discuția părților și nici nu a analizat cum este posibil ca terenurile să fie și pe vechiul amplasament și, în același timp, și în proprietatea tabulară a recurenților. Învederează că trebuie trimisă cauza spre rejudecare, pentru ca în baza unui supliment de expertiză situația să fie lămurită pe deplin, să se știe clar dacă există o suprapunere între terenul antecesorului intimatei și al recurenților; dacă în ceea ce privește terenul atribuit intimatei, așa cum este în prezent, acesta este pe vechiul amplasament; dacă vechiul amplasament se suprapune peste terenul recurenților sau dacă intimata a fost pusă în posesie pe un teren care nu are legătură cu vechiul amplasament, ci cu rezerva de teren liber a localității. Mai arată că, în condițiile în care întreaga motivare și soluție de admitere a apelului se bazează pe o suprapunere, nu între terenul reconstituit și terenul recurenților, ci între terenul antecesorului și terenul recurenților, această suprapunere invocată din oficiu de instanță, trebuia stabilită fără dubiu printr-o expertiză. Recurenții apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și în condițiile în care instanța de apel a încălcat regulile procedurale prevăzute de art. 235 și art. 248 alin. (5) din același act normativ, în sensul în care a analizat din nou excepțiile invocate de intimați, deși acestea au fost soluționate definitiv de către Tribunalul Timiș prin încheierea civilă din 9 noiembrie 2018, ce nu a fost atacată cu apel. Arată că apelanții Societatea G. S.R.L. și H. au formulat apel doar împotriva sentinței civile nr. 1184 din 16 iunie 2021, nu și împotriva încheierii prin care au fost respinse excepțiile, aceasta din urmă devenind definitivă. În acest sens, sunt incidente prevederile art. 248 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora încheierea se atacă odată cu fondul. În speță, nu mai puteau fi invocate aceleași excepții, întrucât soluția instanței de fond cu privire la acestea nu a fost atacată. Instanța de apel a omis dispozițiile procedurale anterior menționate și a analizat din nou excepția lipsei de interes, din perspectiva efectelor juridice ale anulării titlului de proprietate, producând o vătămare recurenților, conform art. 175 alin.(1) C. proc. civ. Arată că apelul trebuia declarat expres și împotriva încheierii civile din 9 noiembrie 2018, neputând fi reținut argumentul instanței de apel, în sensul în care se poate deduce, în mod indirect, din motivele de apel că această cale de atac ar fi fost formulată și împotriva încheierii, întrucât prin motivele de apel se face referire și la încheierea civilă prin care s-au respins excepțiile. De asemenea, instanța de judecată a încălcat dispozițiile art. 22, art. 13, art. 6, art. 14 și art. 16 C. proc. civ., având în vedere că nu a pus în discuția părților și nu a solicitat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză topografică, față de nelămuririle invocate la ultimul termen de judecată, încălcare ce a produs recurenților o vătămare, potrivit art. 175 din același act normativ. În al doilea rând, consideră că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. III din Legea nr. 169/1997, art. 2 din Legea nr. 1/2000, art. 1.246 C. civ., precum și cu încălcarea art. 555 și urm. din același act normativ. Susțin recurenții că emiterea titlului de proprietate nr. 1/71 din 22.04.2016 de către C.J.F.F. Timiș cu vecinătăți greșite în ceea ce privește tarlaua 1226, parcela x., cu nr. cadastral (...) este nelegală, deoarece se suprapune cu terenul aflat în proprietatea lor, în condițiile în care aceștia din urmă nu au fost înscriși în cooperativa agricolă de producție, nu au predat terenurile statului, acestea nefiind preluate de stat prin acte translative de proprietate. În sensul celor afirmate fac referire la probele administrate în cauză, respectiv la raportul de expertiză topografică și la răspunsul comunicat de Primăria Ghiroda, Comisia Locală de Fond Funciar. Chiar dacă titlul de proprietate a fost eliberat în urma pronunțării unor hotărâri judecătorești rămase definitive, respectiv decizia civilă nr. 1010 din 4 iulie 2008 a Tribunalului Mehedinți și sentința civilă nr. 2282 din 20 iulie 2012 a Judecătoriei Timișoara, în opinia recurenților, acestea nu le sunt opozabile. Susțin că, prin probele administrate în fața instanței de fond, au făcut dovada contrară, respectiv dovada unei suprapuneri între terenul intimaților și a celor aflate în proprietatea recurenților. Din adresa emisă de Primăria comunei Ghiroda, rezultă că terenurile vizate de C.F nr. (...) Ghiroda, (...) Ghiroda, (...) Ghiroda și, în concret, terenul înscris în C.F. nr. (...), nr. top x/b/2/3/l, transcris în C.F. nr. (...), nr. top x/b/2/3/b/l/2, nu au făcut obiectul unei preluări de către cooperativa agricolă anterior anului 1989 și au rămas în proprietatea și posesia recurenților. Întrucât considerentele instanței de apel sunt fundamentate pe decizia nr. 1010 din 04 iulie 2008 a Tribunalului Mehedinți și sentința nr. 2282 din 20 iulie 2012 a Judecătoriei Timișoara, care nu sunt opozabile recurenților, precum și pe probele administrate în aceste dosare, rapoarte de expertiză, care în prezentul dosar sunt rapoarte extrajudiciare, instanța de judecată a încălcat, în mod implicit, dreptul de proprietate al recurenților. Aceasta, deși au făcut dovada că există o suprapunere între terenul aflat în proprietatea lor și terenul deținut de intimați, punerea în posesie a intimaților este ulterioară pronunțării hotărârilor judecătorești, iar aceasta s-a realizat greșit în privința parcelei x din tarlaua 1226 Ghiroda, fapt dovedit cu probele aflate la dosar. Arată că un alt motiv de nelegalitate rezultă din faptul că, în situația în care chiar ar exista o suprapunere anterioară, deși nu au fost administrate probe în acest sens, aceasta trebuia analizată, deoarece dacă era în defavoarea antecesorului intimatei era lipsită de interes și de obiect reconstituirea peste terenul recurenților, aceștia fiind preferați. În finalul memoriului de recurs, recurenții au înțeles să expună situația de fapt. Aceștia arată că pentru partea de teren unde imobilele se suprapun, există două titluri de proprietate diferite, emise în favoarea unor persoane distincte, care nu sunt coproprietari. Atâta timp cât există o suprapunere în cartea funciară, deși recurenții exercită posesia efectivă a parcelelor de teren deținute în proprietate, aceștia sunt în imposibilitatea efectivă de a exercita dreptul de a dispune și de a folosi imobilul. În conformitate cu prevederile art. 118, art. 48 și art. 49 alin. (1) lit. j) din Ordinul nr. 700/2014, O.C.P.I. Timiș va refuza efectuarea oricăror înscrieri noi cu privire la aceste imobile, indiferent dacă ar fi vorba de acte de dispoziție asupra dreptului de proprietate sau de dezmembrări și alipiri cadastrale. Apreciază că însăși existența dreptului de proprietate este pusă sub semnul incertitudinii, deoarece, în conformitate cu prevederile art. 900 C. civ.: „ Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. Dovada contrară se poate face numai în cazurile prevăzute de art. 887, precum și pe calea acțiunii în rectificare ." Pentru considerentele expuse, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Societatea G. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenții-reclamanții A., B., C., D., E. au depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 11 mai 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A., B., C., D. și E. împotriva deciziei nr. 161 din 7 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: În esență, obiectul litigiului vizează cererea reclamanților de constatare a nulității absolute parțiale a titlului de proprietate nr. 1/71 din 22.04.2016, emis de Comisia Județeană de Fond Funciar Timiș, în ceea ce privește parcela de teren intravilan, tarlaua 1226, parcela x, în suprafață de 2680, înscrisă în C.F. nr. (...) Ghiroda pentru existența tezei prevăzute de art. III alin. (1) lit. a) pct. iii din Legea nr. 169/1997, reclamanții pretinzând că această suprafață de teren se suprapune cu terenurile pe care le dețin în proprietate anterior eliberării titlului, suprafețe de teren ce nu au făcut obiectul legilor fondului funciar. Instanța de fond a constatat că emiterea titlului de proprietate nr. 1/71 din 22.04.2016 de către Comisia Județeană de Fond Funciar Timiș cu vecinătăți greșite, în ceea ce privește tarlaua 1226, parcela x, cu nr. cadastral (...), este una nelegală, deoarece se suprapune cu terenul aflat în proprietatea unor persoane care nu au fost înscrise în cooperativa agricolă de producție, nu au predat terenurile statului sau acestea nu au fost preluate de stat prin acte translative de proprietate, în speță reclamanții. Chiar dacă titlul de proprietate a fost eliberat în urma pronunțării unor hotărârii judecătorești definitive și irevocabile, respectiv decizia civilă nr. 1010/04.07.2008 a Tribunalului Mehedinți, irevocabilă, și sentința civilă nr. 2282/20.07.2012 a Judecătoriei Timișoara, definitivă, tribunalul a reținut că ele nu sunt opozabile reclamanților, pe de o parte, pentru că nu au participat ca părți în respectivele litigii, putând face astfel dovada contrară acestora, iar, pe de altă parte, pentru că vecinătățile suprafețelor de teren menționate în titlul de proprietate sunt chestiuni ulterioare pronunțării hotărârilor judecătorești și țin exclusiv de punerea în posesie care s-a dovedit a fi greșită în privința parcelei x din tarlaua 1226 Ghiroda. Față de dispozițiile art. 907 Noul C. civ., tribunalul a apreciat că nu se poate solicita rectificarea cărții funciare doar ca urmare a constatării nulității absolute parțiale a titlului de proprietate al pârâtei defuncte F., astfel că a respins acest petit, ca neîntemeiat. Instanța de apel a admis apelul pârâților S.C. G. S.R.L. și H. și a respins cererea de chemare în judecată, reținând, sub un prim aspect, că s-a formulat apel și împotriva încheierii interlocutorii din data de 9.11.2018 prin care s-au respins excepțiile inadmisibilității, lipsei de interes și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei. Referitor la încheierea interlocutorie atacată de către apelanți, instanța de apel a achiesat la soluția de respingere a excepției lipsei de interes, cu motivarea suplimentară că aceștia legitimează un interes personal și actual în a solicita anularea titlului de proprietate, fără a fi obligați să solicite în cadrul aceluiași litigiu și anularea actului juridic de înstrăinare subsecvent (ce poate face obiectul unei cereri separate, ulterioare). Pe de altă parte, a apreciat că reclamanții s-ar putea bucura nestingheriți de beneficiul anulării titlului de proprietate numai dacă s-ar reține că terenurile nu puteau face obiectul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate, reglementată de legislația funciară, dar această concluzie ar contrazice considerentele deciziei definitive prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, în măsura în care acesta este liber, această hotărâre fiind opozabilă reclamanților care nu au făcut dovada contrară, în sensul că autoarea-pârâtă nu era îndreptățită a beneficia de Legea fondului funciar ori că terenurile pe care s-a făcut punerea în posesie nu vizau vechiul amplasament. Instanța de apel a reținut că prin decizia civilă nr. 1010/04.07.2008 a Tribunalului Mehedinți s-a statuat că petenta F. este îndreptățită să fie pusă în posesie și să-i fie eliberat titlul de proprietate pe vechile amplasamente, așa cum au fost identificate în cărțile funciare ale comunei Ghiroda pe numele autorilor petentei. În dispozitivul deciziei a fost obligată „C.L.F.F. Ghiroda să pună în posesie petenta cu suprafața totală de 35,88 ha teren, situat pe raza comunei Ghiorda pe vechiul amplasament, conform mențiunilor din C.F. nr. (...), cu nr. top x/b/1b/2, nr. (...) - nr. top x/b/1, x/a, x/b, x/b/2/2/a, nr. (...), cu nr. top x/b/2/3/b/2 și nr. (...), cu nr. top x/b/2/2/b și să înainteze documentația legală necesară în vederea eliberării titlului definitiv de proprietate.” În procedura judiciară de contestare a executării silite a deciziei antemenționate, executare silită inițiată de petentă, s-a constatat că numai o parte din terenurile identificate în decizia civilă nr. 1010/04.07.2008 a Tribunalului Mehedinți ca fiind vechile amplasamente sunt libere, cu privire la care persoana îndreptățită putea fi pusă în posesie, restul până la 45,2423 ha fiind atribuite altor persoane prin titluri de proprietate necontestate. În expertiza topografică ordonată în litigiul pendent s-a constatat că parcela x/2 din titlul de proprietate se identifică cu lotul nr. 2, atribuit autoarei apelanților, F., în urma soluționării contestației la executare constatându-se, de asemenea, că se respectă vecinătățile din titlul de proprietate, punerea în posesie făcându-se greșit doar pe o suprafața de 259 mp, ce depășește parcela A x/2. În atare situație, instanța de apel a înlăturat concluzia primei instanțe, în sensul că titlul de proprietate s-ar fi emis cu vecinătăți greșite. A considerat că identificarea unei suprapuneri reale cu parcelele reclamanților nu înseamnă că titlul de proprietate a fost emis cu nerespectarea deciziei Tribunalului Mehedinți sau cu încălcarea sentinței civile date în soluționarea contestației la executare generată tocmai de operațiunea de punere în posesie a autoarei apelantelor. Cum terenul atribuit autoarei apelantelor se suprapune peste terenul aflat în proprietatea tabulară a reclamanților-intimați, reprezentând și vechiul amplasament al celui dintâi, instanța a apreciat că există o suprapunere reală de suprafețe care, la un moment dat (anterior colectivizării), ar fi fost înscrise în cărți funciare diferite. A înlăturat concluzia expertului din dosarul de fond, în sensul că pârâta-apelantă nu trebuia pusă în posesie cu terenul ce depășește suprafața de 10,2366 ha, format din loturile 1, 2, 3 și 5, ca fiind în totală contradicție cu considerentele sentinței civile nr. 2282/20.07.2012 a Judecătoriei Timișoara, în care se reține că suprafața de care poate dispune comisia este de 10,2366 ha, formată din loturile 1, 2, 3 și 5 din Anexa nr. 4 a raportului”. A apreciat că aspectele de fapt și de drept contestate în acest litigiu urmează a fi rezolvate pe o altă cale procedurală, aceea a revendicării, în cadrul căreia pot fi comparate titlurile părților din vechile cărți funciare, pentru a se identifica cu certitudine cauza acestei suprapuneri reale (practic aceleași terenuri au fost înscrise în cărți funciare diferite încă înainte de colectivizare) și a se da preferință titlului preferabil. Tot referitor la regimul juridic aplicabil parcelei, instanța a reținut că, pe de o parte, se afirmă de către reclamanți și se confirmă printr-o adresă de către Primăria Ghiroda că terenurile proprietatea lor tabulară nu au fost preluate de C.A.P. Ghiroda, neexistând cerere de înscriere sau vreun titlu de preluare în acest sens. Pe de altă parte, aceleași terenuri se aflau la dispoziția Comisiei Locale de Fond Funciar și reprezentau vechiul amplasament al autorului indirect al apelantelor ce figura ca proprietar tabular în cărțile funciare analizate în decizia Tribunalului Mehedinți, ceea ce presupune că terenurile au fost cooperativizate, caz în care translația proprietății a operat „în puterea legii", astfel că nu era necesară intabularea în cartea funciară, decât pentru publicitate și opozabilitate, dar nu pentru însăși constituirea dreptului real. Cum, pe o parte a terenurilor preluate de la autorul indirect al apelantelor s-a aflat o fermă a fostului C.A.P. Ghiroda, instanța a conchis că întreaga zonă a fost supusă cooperativizării, indiferent de mențiunile de carte funciară. A considerat că prezumțiile judiciare sau simple, reglementate de art. 329 C. proc. civ., îngăduite instanței, reprezintă, în esență, raționamente utilizate de judecător întemeiate pe probe directe sau pe un început de dovadă scrisă ori pe anumite situații (în speță, pe modalitățile de preluare a terenurilor de către statul comunist și pe art. 8 din Statutul C.A.P., în temeiul căruia se cooperativiza pământul pe care îl poseda un proprietar, cu excepția terenului pe care se afla casa de locuit, construcțiile și curtea, în suprafață de cel mult 250 de mp). A considerat că, în aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (2) ind. 1 și art. 27 alin. (2) ind. 1 din Legea nr. 18/1991, reclamanții ar fi trebuit să uzeze de procedura specială reglementată de legislația specială a fondului funciar pentru a solicita titluri de proprietate și în situația în care nu s-au înscris în C.A.P., nu au predat sau nu li s-a preluat terenul prin acte translative de proprietate. În acest context, a apreciat că problema nu poate fi rezolvată prin aplicarea prevederilor art. III alin. (1) lit. a) pct. iii din Legea nr. 169/1997, de vreme ce una dintre condițiile cerute cumulativ pentru a deveni incident acest caz de nulitate o reprezintă existența unor acte de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate în favoarea altor persoane decât foștii proprietari ai terenurilor și nici nu este îndeplinită cerința ca foștii proprietari (reclamanții-intimați) să fi solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestor terenuri în condițiile art. 27 din Legea nr.18/1991. A mai apreciat instanța de apel că art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, temei de drept invocat în subsidiar de către reclamanți, nu este incident în speță, întrucât acesta are în vederea atribuirea legală altor persoane tot în contextul procedurii reglementată de legile fondului funciar. Or, reclamanții nu au uzat de procedura de stabilire a dreptului de proprietate reglementată de legile adoptate succesiv în acest domeniu pentru a se putea prevala de aceste dispoziții. A concluzionat că reclamanții au la dispoziție acțiunea în revendicare, în calitate de proprietari tabulari, în cadrul căreia să se analizeze care titlu este preferabil. Recurenții au criticat hotărârea instanței de apel, sub un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., reproșând instanței de apel lipsa de rol activ prin aceea că nu a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză topografică. Critica este nefondată, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părțile nu pot imputa în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și nu le-au administrat în condițiile legii. Or, reclamanții nu au formulat în apel o solicitare de completare a probatoriilor, iar din perspectiva instanței, situația de fapt referitoare la suprapunerea de terenuri a putut fi constatată prin valorificarea expertizei, efectuate în acest dosar în primă instanță, coroborat cu cea din dosarul având ca obiect contestație la executare, omologată prin hotărâre judecătorească, și ținând cont de lămuririle solicitate părților la termenul de dezbatere a apelului, astfel că și-a fundamentat soluția pe probele administrate în cauză. În acest context nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. referitoare la o lipsă a rolului activ. O a doua critică subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., este aceea că apelanții pârâți ar fi formulat calea de atac doar împotriva sentinței, nu și împotriva încheierii interlocutorii prin care s-au respins excepțiile inadmisibilității, lipsei de interes și calității procesuale pasive, astfel că legalitatea soluționării excepțiilor nu mai putea fi analizată în apel. Critica este nefondată, întrucât instanța de apel a identificat în cuprinsul declarației de apel motivele care vizau respingerea nelegală în accepțiunea pârâților, a excepției lipsei de interes, apreciind că, deși formal partea interesată nu a menționat distinct, atunci când a indicat obiectul căii de atac, și încheierea respectivă, poate fi identificată încheierea interlocutorie prin care s-au soluționat incidentele procedurale. În acest sens, apelanții au susținut că instanța de fond ar fi evaluat interesul doar din perspectiva faptului că reclamanții nu au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate și că nu s-ar fi pronunțat pe aspectul omisiunii de a solicita și anularea actului de vânzare subsecvent, efectul de repunere a părților în situația anterioară neputând fi astfel atins. Instanța de apel a verificat aceste aspecte constatând că la fond excepția lipsei de interes a fost analizată și din perspectiva indicată de apelanți, în sensul că s-a reținut că reclamanții obțin un folos practic prin anularea titlului de proprietate chiar dacă terenul nu revine direct în patrimoniul lor, apreciind, totodată, că aceștia nu sunt obligați să solicite în cadrul aceluiași litigiu anularea actului subsecvent. Pe de altă parte, a considerat că doar în ipoteza în care s-ar statua că terenurile nu puteau face obiect al reconstituirii, atunci ele nu s-ar mai întoarce la dispoziția comisiei de fond funciar, însă o atare statuare ar contrazice considerentele deciziei prin care s-a dispus reconstituirea pe vechiul amplasament. Nu se poate aprecia că partea recurentă a fost vătămată într-un drept al său câtă vreme soluția de respingere a excepției a fost menținută, instanța de apel achiesând la motivarea instanței de fond, la care a adus argumente suplimentare. Cum recurenții nu au formulat recurs împotriva acestor considerente, ci doar pentru aspectele formale subsumate dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în limita acestor critici, Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel s-a considerat legal învestită cu critica privind modul de soluționare a excepției lipsei de interes. În ceea ce privește criticile subsumate art. 488 pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea normelor de material incidente, Înalta Curte constată că este fondată susținerea interpretării greșite a art. III alin. (1) lit. a) pct. iii din Legea nr. 169/1997. Potrivit acestui articol, sunt lovite de nulitate absolută actele de reconstituire și constituire a dreptului de proprietate în favoarea altor persoane (...) asupra terenurilor proprietarilor care nu au fost înscriși în cooperativa agricolă de producție, nu au predat terenul statului și ale căror terenuri nu au fost preluate de stat prin acte translative de proprietate. Recurenții-reclamanți au susținut că emiterea titlului de proprietate în favoarea intimaților de către Comisia de Fond Funciar Timiș este nelegală, întrucât s-a făcut pe un teren proprietatea reclamanților, aflat în ipoteza descrisă de textul de lege menționat anterior, respectiv un teren care nu a fost niciodată înscris în cooperativa agricolă de producție, nu a fost predat statului, nu a fost preluat de stat prin acte translative de proprietate și asupra căruia nu au pierdut niciodată posesia. Or, instanța de apel nu a plecat în raționamentul juridic pe care și-a fundamentat soluția, de la analiza acestei teze a textului de lege, aplicabilă cauzei în viziunea reclamanților, limitându-se să constate că titlul de proprietate emis pe numele autoarei pârâților, în baza unor hotărâri judecătorești, este corect individualizat în ceea ce privește vecinătățile și se suprapune peste cel aflat în posesia reclamanților. În acest fel a conferit o prezumție absolută de adevăr hotărârii judecătorești care a constatat că pârâții au dreptul la reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament al terenului lor, în baza Legii nr. 18/1991, în măsura în care acesta este liber, unită cu hotărârea judecătorească prin care, într-o contestație la executare, au fost identificate parcelele de teren ,,libere” în sensul legii speciale de reparație, parcele ce au fost restituite în natură prin titlul de proprietate contestat în prezenta cauză. În acest context, instanța de apel a prezumat și că terenul ar fi fost cooperativizat, chiar în lipsa unei mențiuni în cartea funciară, prezumție întemeiată pe faptul conex al existenței în zonă a altor terenuri cooperativizate, apreciind că, și în ipoteza în care terenul ar fi rămas în proprietatea reclamanților, aceștia nu se pot prevala de un titlu valid de proprietate, întrucât nu au urmat la rândul lor procedura administrativă a Legii nr. 18/1991. Recurenții reclamanți au criticat raționamentul instanței, susținând că, nefiind parte în procesele anterioare, hotărârile judecătorești le sunt opozabile doar ca un fapt juridic, respectiv până la proba contrară, pe care au produs-o prin demonstrarea actualității dreptului lor. Critica astfel formulată este întemeiată. Este de reținut că reclamanții au calitate de terți față de hotărârile judecătorești în baza cărora a fost emis titlul de proprietate contestat, astfel încât, dat fiind principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești și al opozabilității față de terți, ele reprezintă un fapt juridic raportat la care poate fi administrată o probă contrară. Or, contrar aprecierii instanței de apel, care a dat prevalență celor două prezumții judiciare menționate anterior, respectiv prezumția de adevăr pe care a aplicat-o hotărârilor judecătorești, coroborat cu aserțiunea că terenul a fost cooperativizat, înscrierile din cartea funciară referitoare la existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, în măsura în care justifică atât continuitatea dreptului, cât și a posesiei, pot fi valorificate în acest sens. Este corectă susținerea instanței de apel, în sensul că lipsa unei mențiuni în cartea funciară nu afectează valabilitatea unei eventuale preluări de jure sau de facto a terenului de către stat, însă această afirmație nu are corespondent în situația de fapt reținută în cauză, în condițiile în care nu a fost indicat, în mod concret, un act sau fapt juridic din care să rezulte preluarea terenului de către stat și care să înlăture prezumția de proprietate ce rezultă din înscrierea în cartea funciară. În acest caz nu se poate aprecia, astfel cum a susținut instanța de apel, nici că reclamanții ar fi trebuit să urmeze procedura reglementată de art. 27 alin. (2) 1 din Legea nr. 18/1991 pentru a obține un titlu de proprietate în vederea confirmării dreptului lor, având în vedere că această procedură se aplică în situația celor care nu dețin un drept actual întemeiat pe un act autentic translativ de proprietate, înscris cu efect constitutiv de drept în cartea funciară. În condițiile în care reclamanții afirmă existența unui drept actual și contestă faptul că terenul lor ar constitui obiect al legilor speciale de reparație, instanța de apel a considerat greșit că regimul juridic al acestui teren nu poate fi verificat într-o acțiune în anularea titlului de proprietate, prin aplicarea art. III alin. (1) lit. a) pct. iii din Legea nr. 169/1997, ci doar printr-o revendicare, deși respectarea ipotezei reglementate prin textul de lege menționat, în sensul că nu poate fi eliberat un titlu de proprietate pe un teren ce nu a intrat niciodată în proprietatea sau posesia statului, reprezintă o condiție necesară pentru a putea aprecia că terenul este ,,liber” în accepțiunea legislației speciale de reparație și, astfel, poate face obiect al restituirii. Prin urmare, în acest cadru procesual, de vreme ce s-a recunoscut că reclamanții probează un interes juridic protejat de a formula o acțiunea pendinte, era de datoria instanței să verifice dacă terenul este liber și putea face obiectul Legii nr. 18/1991. Un teren ,,liber” în sensul legii este doar cel aflat la dispoziția Comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991, care nu a făcut obiectul reconstituirilor/constituirilor în favoarea altor persoane, nu și acela care nu a ieșit niciodată din proprietatea privată și posesia persoanelor fizice prin acte abuzive de preluare sau în baza unor dispoziții emise în baza legislației în vigoare anterior anului 1989, fiind înscris cu titlu de proprietate în cartea funciară în favoarea acestora. Existența unei hotărâri care dispune, de principiu, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament nu este de natură a împiedica o atare verificare, cu atât mai mult cu cât au fost constatate dificultăți de punere în executare din perspectiva identificării acestui amplasament, chiar și în situația existenței unui regim de carte funciară, ținând cont de condiția sine qua non pentru punerea în executare a unei hotărâri în materia reconstituirii dreptului de proprietate, potrivit legilor speciale reparatorii, aceea ca terenul să fie liber. Or, în accepțiunea reclamanților, care consideră că au făcut dovada contrară în sensul că terenul nu este ,,liber”, acest aspect a fost ignorat. În ipoteza în care același teren a fost înscris, anterior cooperativizării, în cărți funciare diferite, iar persoanele fizice reclamante au dovedit continuitatea proprietății și posesiei, atunci se poate verifica existența unei situații de imposibilitate obiectivă de executare a hotărârii judecătorești în privința reconstituirii dreptului de proprietate pe acest teren. O atare împrejurare nu este de natură a nega dreptul persoanelor îndreptățite la reparație prin reconstituirea dreptului lor de proprietate, forma aleasă dovedindu-se a fi imposibil de pus în executare, întrucât s-a bazat doar pe un rând de înscrieri în cartea funciară, fără a se identifica situația juridică concretă a acestui teren, caz în care legislația specială de reparație prevede mijloace prin care dreptul de proprietate, astfel recunoscut, poate fi valorificat. În acest sens este necesar a se distinge între reconstituirea pe vechiul amplasament, măsură impusă autorității locale, în condițiile în care aceasta a susținut constant că nu este teren liber, promovând contestația la executare, și posibilitatea reală de punere în posesie asupra unei parcele ce nu se află la dispoziția comisiei, ci în proprietatea unui terț, situație nouă, ce nu a făcut obiectul judecății și nu a fost dezlegată de instanțe în litigiile demarate în procedura Legii nr. 18/1991, pentru a opera, cu efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în prezenta cauză. Prin urmare, împrejurarea că instanțele anterioare au recunoscut dreptul la reconstituirea proprietății pe vechiul amplasament și că, în procedura de executare silită a fost identificat acest amplasament, nu conferă prezumției de adevăr judiciar conținută în cuprinsul hotărârilor decât un caracter relativ, ce poate fi cenzurat în litigiul care analizează legalitatea titlului de proprietate emis în aceste condiții din perspectiva tezei referitoare la existența unui drept de proprietate valabil și actual asupra acestui teren în favoarea unui terț. Or, instanța de apel a considerat greșit că această teză a art. III din Legea nr. 169/1997 nu poate fi verificată în acțiunea pendinte, motiv pentru care se impune admiterea recursului în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea deciziei recurate în baza art. 497 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Cu ocazia rejudecării, instanța va trebui să verifice corecta aplicare a art. III pct. iii din Legea nr. 169/1997 la situația de fapt. Prin urmare, este necesar a se analiza caracterul valabil și actual al dreptului de proprietate al reclamanților, aceasta fiind circumstanța de la care urmează a se porni în rejudecare, pentru a se putea aprecia corelativ, ținând cont și de necesitatea conformării dispozițiilor hotărârilor judecătorești de care se prevalează pârâții, prin care li se recunoaște dreptul la reparație sub forma reconstituirii dreptului de proprietate, dacă terenul se află în rezerva primăriei la dispoziția Comisiei de Fond Funciar, astfel încât dreptul să se poată reconstitui pe vechiul amplasament și pentru ca titlul emis în executarea hotărârii să fi fost valabil. Această verificare este compatibilă cu textul de lege menționat, nefiind exclusiv apanajul unei proceduri judiciare de comparare a titlurilor de proprietate, astfel cum s-a susținut în hotărârea casată, fără a nega, totodată, dreptul pârâților la reconstituirea fostei proprietăți, preluate de stat și supuse restituirii, recunoscut prin hotărâre judecătorească.