AFFAIRE ARI ET AUTRES c. TURQUIE

La originea afacerii se găsește un recurs (n° 65508/01) împotriva Republicii Turcia și din inițiativa a 31 de cetățeni ai acestui stat, dnsii Șeyhmus Ari (născut în 1921), Abdullah Düzce (1943), Ömer Düzce (1956), Mehmet Ari (1943), Ahmet Ari (1951), Mehmet Aydemir Bülbül (1940), Feyzi Bülbül (1940), Çerkez Bülbül (1957), Ahmet Bülbül (1930), Abdülhalim Bülbül (1962), Yusuf Düzce (1945), Mehmet Düzce (1966), Nevaf Düzce (1953), Farhan Ari (1932), Sali Ari (1962), Süleyman Ari (1961), Bedir Ari (1958) și Emlohan Ari (1965), precum și dnnele Dehle Ari (1953), Müzeyyen Ari (1981), Hediye Ari (1960), Sultan Ari (1967), Methiye Ari (1951), Fatma Düzce (1930), Züheyya Yıldırım (1957), Yıldız Düzce (1959), Naile Düzce (1978), Arifa Düzce (1963), Aynur Düzce (1979), Hanımi Ari (1922) și Büruce Ari (1954) („reclamanții"), au sesizat Curtea pe 9 octombrie 2000 în baza articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de avocații M.S. Tanrıkulu și S. Demirkesen din Diyarbakır și respectiv Mardin. Guvernul turc („Guvernul") nu a desemnat un agent pentru procedura din fața Curții.

Pe 6 octombrie 2005, Curtea a decis să comunice recursul Guvernului. Invocând art. 29 § 3, a decis că admisibilitatea și fondul afacerii vor fi examinate simultan.

Printr-o scrisoare din 13 septembrie 2006, secretariatul a fost informat despre decesul dl. Șeyhmus Ari și d-nei Fatma Düzce, care au survenit pe 15 iunie 2003 și respectiv 30 ianuarie 2003. Moștenitorii acestora, și anume dnsii Mahmut Ari și Abdurrahman Ari și dnnele Söda Ari (Boz) și Hediye Ari pentru primul, precum și dnnele Dehle Düzce (Ari), Züheyya Düzce (Yıldırım), Yıldız Düzce (Yıldırım), Naile Düzce, Arifa Düzce (Yıldırım) și Aynur Düzce (Ortaç), și dl. Mehmet Düzce pentru al doilea, au comunicat decizia lor de a continua recursul și de a fi reprezentați de același avocat. Din motive de ordine practică, prezenta hotărâre va continua să-i numească pe dl. Șeyhmus Ari și d-na Fatma Düzce „reclamanți" deși calitatea aceasta trebuie acum atribuită moșteniților acestora (a se vedea Dalban c. România [GC], n° 28114/95, § 1, CEDO 1999-VI, și Çakar c. Turcia, n° 42741/98, § 2, 23 octombrie 2003). PE FOND I.

Pe 21 iunie 1982, Trezoreria publică a sesizat tribunalul din Mardin cu o cerere de anulare a titlului de proprietate al parcelelor numerotate 1 la 95, aparținând reclamanților (sau părinților acestora) și cu o cerere de înscrierie al acestora în numele Trezoreriei publice în registrul funciar, însoțite de o cerere de măsură conservatorie.

Pe 22 iunie 1982, judecătorul de la tribunal a aprobat cererea de măsură conservatorie.

Între 1982 și 1985, tribunalul a ascultat părțile, a cerut informații suplimentare cu privire la parcelele în cauză și a constatat imposibilitatea de a efectua o examinare pe teren.

La ședința din 9 decembrie 1985, Trezoreria publică a retras cererile sale privind parcelele numerotate 1 la 94. Cu toate acestea, și-a menținut cererea de înscrierie în numele Trezoreriei publice a parcelei numerotate 95, care a fost aprobată de tribunal.

Pe 9 decembrie 1988, tribunalul a decis ștergerea din rol a acțiunii privind parcelele numerotate 1 la 94 din motiv de absență a litigiului. În plus, a decis continuarea acțiunii privind parcela numerotată 95 sub un alt număr de dosar.

Ulterior, acțiunea privind parcela numerotată 95 s-a stins.

Pe 9 ianuarie 1992, reclamanții (sau părinții acestora) au sesizat tribunalul cu o cerere de evaluare a valorii parcelei numerotate 95, un teren de 672.500 m², în vederea unei acțiuni de despăgubire. Tribunalul, însoțit de experți, a efectuat o examinare pe teren. Apoi, a pronunțat o hotărâre declarativă prin care a evaluat valoarea terenului la 1.609.965.000 lire turce (TRL) [aproximativ 203.270 euro (EUR)] conform raportului de expertiză din 9 martie 1992.

Pe 30 septembrie 1992, reclamanții (sau părinții acestora) au depus un recurs de despăgubire în fața tribunalului împotriva ministerului apărării. Ei au susținut că a fost vorba de o expropriere de facto efectuată de armata de pământ și au cerut, prin urmare, înscrierea terenului în registrul funciar în numele acesteia.

Pe 12 iulie și 12 noiembrie 1993, tribunalul, însoțit de experți, a efectuat două examinări pe teren și a ascultat martori, care au indicat că terenul a fost înconjurat cu sârmă ghimpată și minat în 1972. Cele două echipe diferite de experți au prezentat rapoartele lor pe 31 august și respectiv 22 noiembrie 1993. Au evaluat valoarea terenului la 2.263.635.000 TRL [aproximativ 146.178 EUR] și respectiv 2.254.220.000 TRL [aproximativ 126.472 EUR].

Pe 6 decembrie 1994, tribunalul a cerut informații suplimentare ministerului internelor și comandamentului gendarmerie naționale cu privire la data în care terenul a fost minat. Printr-o răspuns din 20 decembrie 1994, ministerul internelor a indicat că terenul a fost expropiat de facto și minat în 1960. Comandamentul gendarmerie naționale a răspuns pe 4 aprilie 1995 că terenul a fost minat între 1945 și 1966 și că era ocupat din acea vreme. În final, ministerul apărării a comunicat tribunalului rezultatele investigației sale, stabilind data minării terenului la 1955-1956.

Prin hotărârea din 25 septembrie 1996, tribunalul a respins cererea de despăgubire a reclamanților (sau a părinților acestora). El a considerat că condițiile prevăzute de art. 38 al legii n° 2942 privind exproprierea au putut fi îndeplinite, în măsura în care terenul litigios era ocupat de administrație pentru motiv de utilitate publică de douăzeci de ani fără întrerupere. Și-a bazat concluzia pe totalitatea elementelor din dosar, în special pe concluziile examinărilor, documentul ministerului apărării potrivit căruia bunul în cauză era folosit de comandamentul gendarmerie naționale din 1955 și pe schițele terenului.

Prin hotărârea din 6 februarie 1997, Curtea de Casație a confirmat hotărârea instanței inferioare.

Pe 5 august 1997, Harun Düzce, soțul Fatmei Düzce și tatăl Dellei Düzce (Ari), Züheyya Düzce (Yıldırım), Yıldız Düzce (Yıldırım), Naile Düzce, Mehmet Düzce, Arifa Düzce și Aynur Düzce (Ortaç), a decedat.

Pe 15 aprilie 1999, ministerul apărării a sesizat tribunalul cu o cerere de înscriiere a parcelei numerotate 95 în numele Trezoreriei publice în registrul funciar.

Pe 29 aprilie 1999, reclamanții (sau părinții acestora) au prezentat tribunalului o copie a actului cadastral datând din 1973 privind parcela numerotată 95, care a conchis asupra proprietății reclamanților (sau a părinților acestora) din 1946 și a indicat natura terenului ca fiind un „teren minat".

Prin hotărârea din 29 septembrie 1999, tribunalul a decis anularea titlului de proprietate al reclamanților (sau al părinților acestora) și a ordonat înscrierea acestuia în numele Trezoreriei publice pe baza articolului 38 al legii n° 2942 privind exproprierea.

Pe 11 noiembrie 1999, reclamanții (sau părinții acestora) s-au pourvoit în casație împotriva hotărârii din 29 septembrie 1999 și au invocat art. 1 din Protocolul n° 1.

Prin hotărârea din 27 ianuarie 2000, Curtea de Casație a confirmat hotărârea instanței inferioare. Pe 6 aprilie 2000, a respins recursul în rectificare al reclamanților (sau al părinților acestora). II.

Reclamanții susțin că privarea de proprietate litigioasă, fără plata unei indemnizații, s-a efectuat în condiții contrare principiilor enunțate în art. 1 din Protocolul n° 1. Ei se plâng, de asemenea, de absența unui recurs efectiv și invocă art. 13 din Convenție. I.

Guvernul susține mai întâi că pretența reclamanților este incompatibilă ratione temporis cu dispozițiile Convenției, având în vedere că bunul imobiliar litigios a fost destinat utilizării de serviciu public în 1955. De altfel, el mai excepționează și nerespectarea termenului de șase luni. Potrivit acestuia, reclamanții au depus un recurs de despăgubire în fața tribunalului din Mardin pentru exproprierea de facto pe 30 septembrie 1992, acest recurs a fost respins pe 25 septembrie 1996 și în final Curtea de Casație l-a confirmat pe 6 februarie 1997. Astfel, termenul de șase luni a început să curgă din această dată, în timp ce reclamanții au depus recursul lor după rezultatul procedurii care le-a fost intentată de către Trezoreria publică în cadrul articolului 38 din legea n° 2942 privind exproprierea. De aceea, recursul a fost depus în fața Curții nerespectând termenul de șase luni prevăzut de art. 35 din Convenție.

Curtea constată că titlul de proprietate al reclamanților a fost anulat în urma unei acțiuni intentate de ministerul apărării pe 15 aprilie 1999 și care s-a încheiat pe 6 aprilie 2000 cu o hotărâre a Curții de Casație. Reclamanții au depus recursul lor în termen de șase luni din această dată.

Curtea reamintește că a respins excepții similare în deciziile sale anterioare (I.R.S. c. Turcia (dec.), n° 26338/95, 28 ianuarie 2003, și Börekçioğulları (Çökmez) și alții c. Turcia (dec.), n° 58650/00, 9 noiembrie 2004). Nu vede niciun motiv de a se abate de la concluziile sale anterioare și respinge, deci, excepțiile Guvernului pentru incompetență ratione temporis și nerespectare a termenului de șase luni. 2. Privind lipsa de calitate de victimă a unor reclamanți

Guvernul susține că opt reclamanți, și anume Dehle Ari, Züheyla Yıldırım, Fatma Düzce, Yıldız Düzce, Naile Düzce, Mehmet Düzce, Arifa Düzce și Aynur Düzce, nu pot fi considerați victime ale unei violări a drepturilor garantate de Convenție, având în vedere că nu au fost părți în procedurile interne și că nu au prezentat niciun document care să ateste dreptul lor de proprietate. În observațiile sale din 28 iulie 2006, în răspuns la observațiile reclamanților în cadrul articolului 41 din Convenție, Guvernul informează Curtea că doi reclamanți, și anume Șeymus Ari și Fatma Düzce, au decedat și o invită să radiere din rol recursul privind aceștia.

Pe 13 septembrie 2006, reprezentanții reclamanților au depus în dosar două acte de succesiune eliberate de tribunalul din Mardin pe 5 septembrie 2006 la cererea moșteniților decedaților. Conform actului privind Șeymus Ari, tribunalul a constatat că acesta a decedat pe 15 iunie 2003 și că moșteniitorii lui legali sunt Mahmut Ari, Abdurrahman Ari, Söda Ari și Hediye Ari. În ceea ce privește Fatma Düzce, tribunalul a constatat că a decedat pe 30 ianuarie 2003 și că moșteniitorii ei legali sunt Dehle Düzce (Ari), Züheyla Düzce (Yıldırım), Yıldız Düzce (Yıldırım), Naile Düzce, Mehmet Düzce, Arifa Düzce și Aynur Düzce (Ortaç). Tribunalul a mai constatat că Harun Düzce, soțul defunct Fatmei Düzce și tatăl celorlalți moștenitori, a decedat pe 5 august 1997.

Cât privește chestiunea dacă Dehle Ari, Züheyla Yıldırım, Fatma Düzce, Yıldız Düzce, Naile Düzce, Mehmet Düzce, Arifa Düzce și Aynur Düzce pot fi considerate victime, Curtea reamintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia prin „victimă", art. 34 din Convenție desemnează persoana direct afectată de actul sau omisiunea litigiasă, existența unei încălcări a cerințelor Convenției putând fi înțeleasă chiar în absența unui prejudiciu (Brumărescu c. România [GC], n° 28342/95, § 50, CEDO 1999-VII). Un reclamant nu poate fi considerat „victimă", în sensul articolului 34 din Convenție, decât dacă este sau a fost direct afectat de actul sau omisiunea litigiasă: trebuie să suporte sau risca să suporte direct efectele acesteia (Otto-Preminger-Institut c. Austria, hotărâre din 20 septembrie 1994, seria A n° 295-A, pp. 15-16, § 39, Norris c. Irlanda, hotărâre din 26 octombrie 1988, seria A n° 142, p. 15, §§ 30 și urm., și Monnat c. Elveția, n° 73604/01, § 31, 21 septembrie 2006).

În caz, Curtea constată că actul de succesiune depus în dosar pe 13 septembrie 2006 care desemnează moșteniitorii Fatmei Düzce demonstrează că persoanele în cauză au verosimil acționat ca moștenitori ai Haruna Düzce, care era parte în procedurile interne, chiar și după moartea acestuia surveniți pe 5 august 1997 (cf. Malhous c. Republica Cehă, n° 33071/96, decizie din 13 decembrie 2000). De aceea, trebuie respinsă această ramură a excepției Guvernului în ceea ce privește acest aspect.

În ceea ce privește cererea Guvernului de a radiere din rol recursul în măsura în care acesta privește Șeymus Ari și Fatma Düzce, Curtea constată că moșteniitorii acestora au exprimat dorința de a participa la procedura din fața ei. Prin urmare, trebuie respins restul excepției Guvernului. 3. Concluzie

Curtea constată, deci, că recursul nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea constată, de altfel, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. II.

Reclamanții susțin că terenul lor a fost subiect al unei ocupații de facto fără ca vreun procedeu de expropriare să fi fost efectuat. Ei susțin că nicio sumă nu le-a fost vândută în niciun moment și că Guvernul nu prezintă niciun document justificativ în acest sens.

Reclamanții expun că procesul-verbal al actului cadastral, devenit definit pe 19 iunie 1973, atestă titlul lor de proprietate al parcelei numerotate 95. Conform acestora, este în urma unei aplicări eronate a articolului 38 din legea n° 2942 că tribunalul din Mardin a pronunțat o hotărâre care a anulat titlul lor de proprietate. Ei susțin că această anulare nu era conformă articolului

Într-orice caz, ei susțin că această dispoziție este contrară principiului enunțat în art. 1 din Protocolul n° 1 în măsura în care privarea de proprietate s-a efectuat fără acordarea de indemnizații. 38. Guvernul expune mai întâi că faptele datează din anii 50 și susține că Trezoreria publică a plătit, între 1957 și 1960, suma de 8.758.869 TRL [echivalent cu aproximativ 2.362.610 EUR] ca contrapreț pentru un teren de 39.497.000 m², inclusiv al reclamanților. Cu toate acestea, el adaugă că este dificil de demonstrat sumele obținute de proprietari.

Referindu-se la dreptul intern relevant al epocii, și anume legea n° 221 și art. 38 din legea n° 2942, Guvernul susține că reclamanții și-au pierdut drepturile personale și reale din cauza destinației terenului pentru administrație și în măsura în care nu s-au folosit niciodată de teren. De altfel, potrivit acestuia, persoanele interesate nu ar fi cerut aplicarea dispozițiilor legii privind exproprierea în cursul recursei lor de despăgubire în fața tribunalului din Mardin.

Curtea constată că, în ciuda unor puncte de vedere divergente între părți cu privire la perioada anterioară stabilirii actului cadastral din 19 iunie 1973, nu se pune sub semnul întrebării între ele că în urma actului respectiv terenul a fost înregistrat în numele reclamanților. Nu-i revine ei în acest sens să judece chestiunile privind divergențele, având în vedere că în caz jurisdicțiile interne, aplicând art. 38 din legea n° 2942, au anulat titlul de proprietate al reclamanților înregistrat în registrul funciar și au ordonat transferul proprietății în beneficiul ministerului apărării. În aceste circumstanțe, Curtea concluzionează că deciziile jurisdicțiilor interne au avut efectul de a priva reclamanții de bunurile lor în sensul celei de a doua propoziții a primului paragraf al articolului 1 din Protocolul n° 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Brumărescu, precitat, § 77).

De altfel, Curtea reamintește că a tratat deja afaceri care ridicau întrebări similare cu cele ale cazului de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul n° 1 din cauza privării de proprietate în urma aplicării articolului 38 din legea n° 2942 (I.R.S. și alții, precitat, §§ 50-54, Kadriye Yıldız și alții c. Turcia, n° 73016/01, §§ 28-31, 10 octombrie 2006, și Börekçioğulları (Çökmez) și alții c. Turcia, n° 58650/00, §§ 38-44, 19 octombrie 2006). Ea constată că, privind aplicarea acestei dispoziții, Guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de față.

Curtea consideră că aplicarea articolului 38 la cazul de față a avut ca efect privarea reclamanților de orice posibilitate de a obține o indemnizație pentru anularea titlului lor de proprietate. O astfel de imixiune nu poate fi decât calificată drept arbitrară, în măsura în care niciun procedeu de indemnizație care să poată menține echilibrul just care trebuie să domnească între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor individuale nu a fost inițiat.

De aceea, a existat încălcarea articolului 1 din Protocolul n° 1. III.

Reclamanții cer suma totală de 932.881,34 EUR, și anume 716.970,60 EUR pentru valoarea actuală a terenului și 215.910,74 EUR pentru indemnitatea din cauza privării de folosință a bunului lor din 1999.

Pentru a-și justifica pretențiile, persoanele interesate se bazează pe o expertiză efectuată pe 2 noiembrie 2005, la cererea lor, de o echipă de experți desemnați de tribunalul din Mardin.

Reclamanții cer, de altfel, 5.000 EUR fiecare pentru prejudiciu moral.

Guvernul contestă aceste pretențiuni.

Curtea reamintește că a declarat în afacerea I.R.S. și alții c. Turcia (satisfacție echitabilă) (n° 26338/95, §§ 23-24, 31 mai 2005) că indemnizația nu trebuia neapărat să reflecte valoarea plină și întreagă a bunurilor atunci când este absența oricărei indemnizații, și nu calificarea juridică a desposedarului, care a fost la originea încălcării constatate. Ea constată în caz că tribunalul din Mardin a pronunțat o hotărâre declarativă prin care a evaluat valoarea terenului bazandu-se pe raportul de expertiză din 9 martie 1992 (§12 mai sus). De altfel, pe 31 august și 22 noiembrie 1993, experții desemnați de tribunal au procedat la o evaluare a valorii terenului (§14 mai sus), valoare pe care reclamanții ar fi putut eventual spera să o obțină. Cu toate acestea, tribunalul a respins cererea de despăgubire a reclamanților, din motivul că condițiile prevăzute de art. 38 din legea n° 2942 privind exproprierea au putut fi considerate îndeplinite, în măsura în care terenul litigios era ocupat de administrație pentru motiv de utilitate publică de douăzeci de ani fără întrerupere (§16 mai sus), ceea ce constituie fundamentul constatării încălcării articolului 1 din Protocolul n° 1 la care ajunge Curtea. Prin urmare, ținând seama de totalitatea elementelor de care dispune și având în vedere jurisprudența sa, statuind în echitate, Curtea aloca reclamanților (sau moștenitorilor acestora) în solidar 240.000 EUR pentru prejudiciu material (Kadriye Yıldız și alții, precitat, § 39).

De altfel, Curtea consideră că nu se prezintă în caz niciun problem specific privind prejudiciul moral (I.R.S. și alții (satisfacție echitabilă), precitat, § 28). B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții cer 5.400 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții. Ei afirmă că prezentarea cauzei lor în fața jurisdicțiilor interne și a Curții a necesitat un lucru de 54 de ore, la 100 EUR pe oră. Ei cer, de altfel, rambursarea diverselor cheltuieli, cum ar fi comunicații telefonice, fotocopiere și taxe poștale, fără a specifica un amount.

Guvernul contestă aceste pretențiuni.

Conform jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și costurilor conform articolului 41 presupune că sunt stabilite realitatea, necesitatea și, în plus, caracterul rezonabil al ratei acestora (Iatridis, precitat, § 54). De altfel, cheltuielile de justiție sunt recuperabile doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată (Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], n° 33202/96, § 27, 28 mai 2002).

Curtea constată că reclamanții nu produc niciun document justificativ cu privire la cheltuielile suportate în fața jurisdicțiilor interne și în fața organelor Convenției. Cu toate acestea, ea consideră că reclamanții, reprezentați de un avocat în fața ei, au trebuit necesarmente să suporte anumite cheltuieli. Ținând seama de circunstanțele cauzei, ea consideră rezonabil să aloca reclamanților în solidar 4.000 EUR, toate cheltuielile. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră corespunzător să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii pentru facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene mărită cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară recursul admisibil; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul n° 1; 3. Constată că nu este necesar să examineze separat pretența bazată pe art. 13 din Convenție; 4. Constată a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamanților (sau moștenitorilor acestora) în solidar, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, convertite în noile lire turce la cursul aplicabil la data regulării: i. 240.000 EUR (două sute patruzeci de mii euro) pentru prejudiciu material; ii. 4.000 EUR (patru mii euro) pentru cheltuieli și costuri; iii. plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu aceea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi transmis în scris pe 3 aprilie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. S. Dollé F. Tulkens Grefieră Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 65508/01) dirigée contre la République de Turquie et dont 31 ressortissants de cet État, MM. Șeyhmus Ari (né en 1921), Abdullah Düzce (1943), Ömer Düzce (1956), Mehmet Ari (1943), Ahmet Ari (1951), Mehmet Aydemir Bülbül (1940), Feyzi Bülbül (1940), Çerkez Bülbül (1957), Ahmet Bülbül (1930), Abdülhalim Bülbül (1962), Yusuf Düzce (1945), Mehmet Düzce (1966), Nevaf Düzce (1953), Farhan Ari (1932), Sali Ari (1962), Süleyman Ari (1961), Bedir Ari (1958) et Emlohan Ari (1965), ainsi que M mes Dehle Ari (1953), Müzeyyen Ari (1981), Hediye Ari (1960), Sultan Ari (1967), Methiye Ari (1951), Fatma Düzce (1930), Züheyya Yıldırım (1957), Yıldız Düzce (1959), Naile Düzce (1978), Arifa Düzce (1963), Aynur Düzce (1979), Hanımi Ari (1922) et Büruce Ari (1954) (« les requérants »), ont saisi la Cour le 9 octobre 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M es M.S. Tanrıkulu et S. Demirkesen, avocats à Diyarbakır et Mardin respectivement. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n'a pas désigné d'agent aux fins de la procédure devant la Cour.

Le 6 octobre 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.

Par une lettre du 13 septembre 2006, le greffe fut informé du décès de M. Șeyhmus Ari et de M me Fatma Düzce, survenus les 15 juin 2003 et 30 janvier 2003 respectivement. Leurs héritiers, à savoir MM. Mahmut Ari et Abdurrahman Ari et M mes Söda Ari (Boz) et Hediye Ari pour le premier, ainsi que M mes Dehle Düzce (Ari), Züheyya Düzce (Yıldırım), Yıldız Düzce (Yıldırım), Naile Düzce, Arifa Düzce (Yıldırım) et Aynur Düzce (Ortaç), et M. Mehmet Düzce pour la deuxième, ont fait part de leur décision de poursuivre la requête et d'être représentés par les mêmes avocats. Pour des raisons d'ordre pratique, le présent arrêt continuera d'appeler M. Șeyhmus Ari et de M me Fatma Düzce les « requérants » bien qu'il faille aujourd'hui attribuer cette qualité à leurs héritiers (voir Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 1, CEDH 1999 ‑ VI, et Çakar c. Turquie , n o 42741/98, § 2, 23 octobre 2003). EN FAIT I.

Le 21 juin 1982, le Trésor public saisit le tribunal de grande instance de Mardin (« le tribunal ») d'une demande d'annulation du titre de propriété des parcelles n os 1 à 95, appartenant aux requérants (ou à leurs parents) et de leur inscription au nom du Trésor public sur le registre foncier, assortie d'une demande de mesure conservatoire.

Le 22 juin 1982, le juge près du tribunal accueillit la demande de mesure conservatoire.

Entre 1982 et 1985, le tribunal entendit les parties, demanda des compléments d'information sur les parcelles en question et constata l'impossibilité de procéder à une expertise des lieux.

A l'audience du 9 décembre 1985, le Trésor public retira ses demandes concernant les parcelles n os 1 à 94. Il maintint cependant la demande d'inscription au nom du Trésor public de la parcelle n o 95, ce qui fut accueilli par le tribunal.

Le 9 décembre 1988, le tribunal décida de procéder à la radiation du rôle de l'action concernant les parcelles n os 1 à 94 en raison de l'absence de litige. En outre, elle décida de la poursuite de l'action concernant la parcelle n o 95 sous un autre numéro de dossier.

Par la suite, l'action concernant la parcelle n o 95 s'éteignit.

Le 9 janvier 1992, les requérants (ou leurs parents) saisirent le tribunal d'une demande d'évaluation de la valeur de la parcelle n o 95, un terrain de 672 500 m 2 , en vue d'une action en indemnisation. Le tribunal, accompagné d'experts, effectua une expertise des lieux. Puis, il rendit un jugement déclaratoire dans lequel il évalua la valeur du terrain à 1 609 965 000 livres turques (TRL) [environ 203 270 euros (EUR)] d'après le rapport d'expertise du 9 mars 1992.

Le 30 septembre 1992, les requérants (ou leurs parents) introduisirent un recours en indemnisation devant le tribunal contre le ministère de la Défense. Ils soutinrent qu'il s'agissait d'une expropriation de facto faite par l'armée de terre et demandèrent, par là même, l'inscription du terrain sur le registre foncier au nom de celle-ci.

Les 12 juillet et 12 novembre 1993, le tribunal, accompagné d'experts, effectua deux expertises des lieux et entendit des témoins, lesquels indiquèrent que le terrain avait été entouré de barbelés et miné en 1972. Les deux différentes équipes d'experts remirent leur rapport les 31 août et 22 novembre 1993 respectivement. Ils évaluèrent la valeur du terrain à 2 263 635 000 TRL [environ 146 178 EUR] et 2 254 220 000 TRL [environ 126 472 EUR] respectivement.

Le 6 décembre 1994, le tribunal demanda des compléments d'information au ministère de l'Intérieur et au commandement de la Gendarmerie nationale quant à la date à laquelle le terrain fut miné. Par une réponse du 20 décembre 1994, le ministère de l'Intérieur indiqua que le terrain avait été exproprié de fait et miné en 1960. Le commandement de la Gendarmerie nationale répondit le 4 avril 1995 que le terrain avait été miné entre 1945 et 1966, et qu'il était occupé depuis cette période. Finalement, le ministère de la Défense fit connaître au tribunal les résultats de son enquête, fixant la date du minage du terrain à 1955 ‑ 1956.

Par un jugement du 25 septembre 1996, le tribunal débouta les requérants (ou leurs parents) de leur demande d'indemnisation. Il considéra que les conditions prévues par l'article 38 de la loi n o 2942 relative à l'expropriation pouvaient passer pour remplies, dans la mesure où le terrain litigieux était occupé par l'administration pour cause d'utilité publique depuis vingt ans sans interruption. Il appuya sa conclusion sur l'ensemble des éléments du dossier, notamment les conclusions des expertises, le document du ministère de la Défense selon lequel le bien en cause était affecté à l'utilisation du commandement de la Gendarmerie nationale depuis 1955 et des croquis des lieux.

Par un arrêt du 6 février 1997, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance.

Le 5 août 1997, Harun Düzce, le conjoint de Fatma Düzce et le père de Dehle Düzce (Ari), Züheyla Düzce (Yıldırım), Yıldız Düzce (Yıldırım), Naile Düzce, Mehmet Düzce, Arifa Düzce et Aynur Düzce (Ortaç), décéda.

Le 15 avril 1999, le ministère de la Défense saisit le tribunal d'une demande d'inscription de la parcelle n o 95 au nom du Trésor public sur le registre foncier.

Le 29 avril 1999, les requérants (ou leurs parents) présentèrent au tribunal une copie de l'acte cadastral daté de 1973 concernant la parcelle n o 95, qui avait conclu à la propriété des requérants (ou de leurs parents) depuis 1946 et indiqué la nature du terrain comme étant un « terrain miné ».

Par un jugement du 29 septembre 1999, le tribunal décida d'annuler le titre de propriété des requérants (ou de leurs parents) et d'ordonner son inscription au nom du Trésor public en se basant sur l'article 38 de la loi n o 2942 sur l'expropriation.

Le 11 novembre 1999, les requérants (ou leurs parents) se pourvurent en cassation contre le jugement du 29 septembre 1999 et invoquèrent l'article 1 du Protocole n o 1.

Par un arrêt du 27 janvier 2000, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance. Le 6 avril 2000, elle rejeta le recours en rectification des requérants (ou de leurs parents). II.

Les requérants prétendent que la privation de propriété litigieuse, sans le paiement d'une indemnité, s'est opérée dans des conditions contraires aux principes énoncés à l'article 1 du Protocole n o 1. Ils se plaignent également de l'absence de recours effectif et invoquent l'article 13 de la Convention. I.

Le Gouvernement soutient tout d'abord que le grief des requérants est incompatible ratione temporis avec les dispositions de la Convention, étant donné que le bien immobilier litigieux a été affecté à l'utilisation du service public en 1955. Par ailleurs, il excipe également du non-respect du délai de six mois. D'après lui, les requérants ont introduit un recours en indemnisation devant le tribunal de grande instance pour expropriation de facto le 30 septembre 1992, ce recours a été rejeté le 25 septembre 1996 et finalement la Cour de cassation l'a confirmé le 6 février 1997. Ainsi, le délai de six mois a commencé à courir à partir de cette date, alors que les requérants ont introduit leur requête après le résultat de la procédure qui avait été engagée à leur encontre par le Trésor public dans le cadre de l'article 38 de la loi n o 2942 sur l'expropriation. Dès lors, la requête a été soumise à la Cour sans respecter le délai de six mois prévu par l'article 35 de la Convention.

La Cour constate que le titre de propriété des requérants a été annulé à la suite d'une action intentée par le ministère de la Défense le 15 avril 1999 et qui s'est achevée le 6 avril 2000 par un arrêt de la Cour de cassation. Les requérants ont introduit leur requête dans les six mois à partir de cette date.

La Cour rappelle qu'elle a rejeté des exceptions semblables dans ses décisions précédentes ( I.R.S. c. Turquie (déc.), n o 26338/95, 28 janvier 2003, et Börekçioğulları (Çökmez) et autres c. Turquie (déc.), n o 58650/00, 9 novembre 2004). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à ses précédentes conclusions et rejette donc les exceptions du Gouvernement pour incompétence ratione temporis et non-respect du délai de six mois. 2. Sur le défaut de qualité de victime de certains requérant s

Le Gouvernement soutient que huit requérants, à savoir Dehle Ari, Züheyla Yıldırım, Fatma Düzce, Yıldız Düzce, Naile Düzce, Mehmet Düzce, Arifa Düzce et Aynur Düzce , ne peuvent pas se prétendre victimes d'une violation des droits garantis par la Convention, étant donné qu'ils n'étaient pas partie aux procédures internes et qu'ils n'ont présenté aucun documents attestant leur droit de propriété. Dans ses observations du 28 juillet 2006, en réponse à celles des requérants dans le cadre de l'article 41 de la Convention, le Gouvernement porte à la connaissance de la Cour que deux requérants, à savoir Șeymus Ari et Fatma Düzce, sont décédés et l'invite à rayer du rôle la requête les concernant.

Le 13 septembre 2006, les représentants des requérants ont versé au dossier deux actes de succession délivrés par le tribunal d'instance de Mardin le 5 septembre 2006 à la demande des héritiers des défunts. Selon l'acte concernant Șeymus Ari, le tribunal a constaté que celui-ci est décédé le 15 juin 2003 et que ses héritiers légaux sont Mahmut Ari, Abdurrahman Ari, Söda Ari et Hediye Ari. En ce qui concerne Fatma Düzce, le tribunal a constaté qu'elle est décédée le 30 janvier 2003 et que ses héritiers légaux sont Dehle Düzce (Ari), Züheyla Düzce (Yıldırım), Yıldız Düzce (Yıldırım), Naile Düzce, Mehmet Düzce, Arifa Düzce et Aynur Düzce (Ortaç). Le tribunal a également constaté que Harun Düzce, le mari de la défunte Fatma Düzce et le père des autres héritiers, est décédé le 5 août 1997.

Quant à la question de savoir si Dehle Ari, Züheyla Yıldırım, Fatma Düzce, Yıldız Düzce, Naile Düzce, Mehmet Düzce, Arifa Düzce et Aynur Düzce peuvent se prétendre victimes, la Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle par « victime », l'article 34 de la Convention désigne la personne directement concernée par l'acte ou l'omission litigieux, l'existence d'un manquement aux exigences de la Convention se concevant même en l'absence de préjudice ( Brumărescu c. Roumanie [GC], n o 28342/95, § 50, CEDH 1999 ‑ VII). Un requérant ne peut se prétendre « victime », au sens de l'article 34 de la Convention, que s'il est ou a été directement touché par l'acte ou omission litigieux : il faut qu'il en subisse ou risque d'en subir directement les effets ( Otto-Preminger-Institut c. Autriche , arrêt du 20 septembre 1994, série A n o 295 ‑ A, pp. 15 ‑ 16, § 39, Norris c. Irlande , arrêt du 26 octobre 1988, série A n o 142, p. 15, §§ 30 et suiv., et Monnat c. Suisse , n o 73604/01, § 31, 21 septembre 2006).

En l'espèce, la Cour constate que l'acte de succession versé au dossier le 13 septembre 2006 désignant les héritiers de Fatma Düzce démontre que les intéressés ont vraisemblablement agi en tant qu'héritiers de Harun Düzce, qui était partie aux procédures internes, même après sa mort survenue le 5 août 1997 (cf. Malhous c. République tchèque , n o 33071/96, décision du 13 décembre 2000). Dès lors, il y a lieu de rejeter cette branche de l'exception du Gouvernement à cet égard.

En ce qui concerne la demande du Gouvernement de rayer du rôle la requête pour autant qu'elle concerne Șeymus Ari et Fatma Düzce, la Cour note que leurs héritiers ont exprimé le souhait de participer à la procédure devant elle. Il convient donc de rejeter le restant de l'exception du Gouvernement. 3. Conclusion

La Cour constate ainsi que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. II.

Les requérants prétendent que la privation de propriété litigieuse, sans le paiement d'une indemnité, s'est opérée dans des conditions contraires aux principes énoncés à l'article 1 du Protocole n o 1, lequel est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. »

Les requérants font valoir que leur terrain a fait l'objet d'une occupation de facto sans qu'aucune procédure d'expropriation n'ait été effectuée. Ils prétendent qu'aucune somme ne leur a été versée à aucun moment et que le Gouvernement ne présente aucun justificatif à ce sujet.

Les requérants exposent que le procès-verbal de l'acte cadastral, devenu définitif le 19 juin 1973, atteste leur titre de propriété de la parcelle n o 95. Selon eux, c'est à la suite d'une application erronée de l'article 38 de la loi n o 2942 que le tribunal de grande instance de Mardin a rendu un jugement qui a annulé leur titre de propriété. Ils soutiennent que cette annulation n'était pas conforme à l'article

En tout état de cause, ils font valoir que cette disposition est contraire au principe énoncé à l'article 1 du Protocole n o 1 dans la mesure où la privation de propriété s'est opérée sans octroi d'indemnités. 38. Le Gouvernement expose tout d'abord que les faits remontent aux années 50 et prétend que le Trésor public a payé, entre 1957 et 1960, la somme de 8 758 869 TRL [l'équivalent d'environ 2 362 610 EUR] en contrepartie d'un terrain de 39 497 000 m 2 , y compris celui des requérants. Toutefois, il ajoute qu'il est difficile de démontrer les sommes obtenues par les propriétaires.

Se référant au droit interne pertinent de l'époque, à savoir la loi n o 221 et l'article 38 de la loi n o 2942, le Gouvernement soutient que les requérants ont perdu leurs droits personnels et réels en raison de l'affectation du terrain au profit de l'administration et dans la mesure où ils ne se sont jamais servis du terrain. Par ailleurs, d'après lui, les intéressés n'auraient pas demandé l'application des dispositions de la loi sur l'expropriation lors de leur recours en indemnisation devant le tribunal de grande instance.

La Cour note que, malgré certaines vues divergentes entre les parties concernant la période antérieure à l'établissement de l'acte cadastral du 19 juin 1973, il ne prête pas à controverse entre elles qu'à la suite dudit acte le terrain a été enregistré au nom des requérants. Il ne lui incombe pas à cet égard de trancher les questions concernant les divergences, étant donné qu'en l'espèce les juridictions internes, faisant application de l'article 38 de la loi n o 2942, ont annulé le titre de propriété des requérants inscrit sur le registre foncier et ordonné le transfert de propriété au bénéfice du ministère de la Défense. Dans ces circonstances, la Cour conclut que les décisions des juridictions internes ont eu pour effet de priver les requérants de leurs biens au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1 (voir, mutatis mutandis , Brumărescu , précité, § 77).

Par ailleurs, la Cour rappelle avoir déjà traité des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et constaté la violation de l'article 1 du Protocole n o 1 en raison de la privation de propriété à la suite de l'application de l'article 38 de la loi n o 2942 ( I.R.S. et autres , précité, §§ 50 ‑ 54, Kadriye Yıldız et autres c. Turquie , n o 73016/01, §§ 28 ‑ 31, 10 octobre 2006, et Börekçioğulları (Çökmez) et autres c. Turquie , n o 58650/00, §§ 38 ‑ 44, 19 octobre 2006). Elle constate que, concernant l'application de cette disposition, le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

La Cour estime que l'application de l'article 38 au cas d'espèce a eu pour conséquence de priver les requérants de toute possibilité d'obtenir une indemnisation pour l'annulation de leur titre de propriété. Une telle ingérence ne peut qu'être qualifiée d'arbitraire, dans la mesure où aucune procédure d'indemnisation pouvant maintenir le juste équilibre devant régner entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits individuels n'a été engagée.

Dès lors, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. III.

Les requérants réclament la somme totale de 932 881,34 EUR, soit 716 970,60 EUR pour la valeur actuelle du terrain et 215 910,74 EUR pour l'indemnité en raison de la privation de jouissance de leur bien depuis 1999.

Pour justifier leurs prétentions, les intéressés se fondent sur une expertise réalisée le 2 novembre 2005, à leur demande, par une équipe d'experts désignée par le tribunal de grande instance de Mardin.

Les requérants réclament en outre 5 000 EUR chacun à titre de préjudice moral.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour rappelle avoir déclaré dans l'affaire I.R.S. et autres c. Turquie (satisfaction équitable) (n o 26338/95, §§ 23 ‑ 24, 31 mai 2005) que l'indemnisation ne devait pas nécessairement refléter la valeur pleine et entière des biens lors que c'est l'absence de toute indemnité, et non la qualification juridique de la dépossession, qui a été à l'origine de la violation constatée. Elle relève en l'espèce que le tribunal de grande instance de Mardin a rendu un jugement déclaratoire dans lequel il a évalué la valeur du terrain en se fondant sur le rapport d'expertise du 9 mars 1992 (paragraphe 12 ci-dessus). Par ailleurs, les 31 août et 22 novembre 1993, les experts désignés par le tribunal ont procédé à une évaluation de la valeur du terrain (paragraphe 14 ci-dessus), valeur que les requérants pouvaient éventuellement espérer obtenir. Cependant, le tribunal a débouté les requérants de leur demande d'indemnisation, au motif que les conditions prévues par l'article 38 de la loi n o 2942 relative à l'expropriation pouvaient passer pour remplies, dans la mesure où le terrain litigieux était occupé par l'administration pour cause d'utilité publique depuis vingt ans sans interruption (paragraphe 16 ci-dessus), ce qui constitue le fondement du constat de violation de l'article 1 du Protocole n o 1 auquel parvient la Cour. Par conséquent, compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession et eu égard à sa jurisprudence, statuant en équité, la Cour alloue aux requérants (ou à leurs ayants droits) conjointement 240 000 EUR pour dommage matériel ( Kadriye Yıldız et autres , précité, § 39).

Par ailleurs, la Cour estime qu'il ne se présente en l'espèce aucun problème spécifique quant au dommage moral ( I.R.S. et autres (satisfaction équitable), précité, § 28). B. Frais et dépens

Les requérants demandent 5 400 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour. Ils affirment que la présentation de leur cause devant les juridictions internes et la Cour a nécessité un travail de 54 heures, à raison de 100 EUR l'heure. Ils demandent également le remboursement de divers frais, tels que communications téléphoniques, photocopies et frais de courrier, sans préciser de montant.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis , précité, § 54). En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée ( Beyeler c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 33202/96, § 27, 28 mai 2002).

La Cour note que les requérants ne produisent aucune facture en ce qui concerne les frais engagés devant les juridictions internes et devant les organes de la Convention. Toutefois, elle est de l'avis que les requérants, représentés par un avocat devant elle, ont nécessairement dû engager certains frais. Compte tenu des circonstances de la cause, elle juge raisonnable d'allouer aux requérants conjointement 4 000 EUR, tous frais confondus. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément le grief tiré de l'article 13 de la Convention ; 4. Dit a) que l'État défendeur doit verser aux requérants (ou à leurs ayants droits) conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 240 000 EUR (deux cent quarante mille euros) pour dommage matériel ; ii. 4 000 EUR (quatre mille euros) pour frais et dépens ; iii. plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration de ce délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 avril 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé F. Tulkens Greffière Présidente