SECȚIUNEA AYRAL c. TURCIA Cererea nr. 15814/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 14 iunie 2007 DEFINITIVF 14/09/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Ayral c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič, președinte, C. Bîrsan, R. Türmen, E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, David Thór Björgvinsson, I. Berro-Lefevre, judecători, și domnul S. Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 24 mai 2007, Renunță hotărârea care a fost adoptată la această dată procedurală La originea cazului (n 15814/04) îndreptat împotriva Republicii Turcia și al cărui resortisant al acestui stat, Mehmet Cüneyt Ayral ( La 11 septembrie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și fond. La 9 octombrie 1996, s-a încheiat un acord comercial cu dl Ö., conform căruia părțile au convenit, printre altele, cu privire la cesiunea, sub rezerva condițiilor, a unei mărci și a unei clădiri. Părțile au desemnat Camera de Comerț a Õstanbulului drept arbitru pentru litigii și instanțele judecătorești competente ale Õstanbulului în caz de nerespectare a deciziilor de arbitraj. La 9 decembrie 1996, reclamantul sesizează biroul de arbitraj al Camerei de Comerț din Õstanbul pentru motivul că domnul Ö. nu și-a respectat angajamentele și a solicitat aplicarea acordului și reparația. La 2 septembrie 1997, biroul de arbitraj a declarat că reclamantul avea dreptul de a solicita cesiunea clădirii în cauză. La 11 mai 1998, Curtea de Casație a infirmat decizia în litigiu și a declarat că clauza de competență a Camerei de Comerț nu era valabilă în speță 11. La 13 august 1999, reclamantul a înaintat o cerere de despăgubire parțială. 12. La 3 aprilie 2001, printr-o decizie de incompetență, instanța a trimis cazul în fața instanței proprietăților intelectuale ale attanbulului 13. La 11 iulie 2002, Tribunalul a trimis cauza Tribunalului pe motiv că, având în vedere decizia Curții de Casație și normele de procedură în acest domeniu, instanța nu avea competența de a transmite cauza în absența cererii explicite a reclamantului. 14. Prin urmare, reclamantul s-a conformat acestei cerințe, iar Tribunalul pentru Proprietăți Intelectuale a efectuat examinarea cauzei prin ședința din 10 aprilie 2003 începând cu această dată, a desfășurat în total unsprezece audieri, ale căror puncte esențiale se pot rezuma după cum urmează. 15. În ședința din 9 aprilie 2003 În iulie 2003, părților li s-a acordat un termen pentru a-și prezenta observațiile cu privire la diferitele mărturii și a fost ordonată o expertiză în ceea ce privește marca. 16. La ședința din 22 iunie 2004, părțile au fost invitate să își prezinte observațiile cu privire la expertiză. 17. În urma împiedicării primului expert, un al doilea a fost numit în ședința din 13 iunie 2006. 18. Următoarea ședință a fost prevăzută pentru 6 februarie 2007. Curtea nu dispune de continuarea cauzei. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 19. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii în litigiu, considerând că nu corespunde celerității necesare, instanțele judiciare care au trebuit să cunoască acest caz începând cu 13 august 1999. art. 6 alineatul (1) din Convenție se citește după cum urmează: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 20. Guvernul se opune acestei teze și susține complexitatea acestei afaceri comerciale care a necesitat mai multe expertize. 21. Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare a început la 13 august 1999 și nu se încheiase încă în februarie 2007. Curtea constată că cererea nu este în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și subliniază că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 24. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender, citată anterior 25). În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește cerința termenului rezonabil Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) al doilea paragraf privind aplicarea articolului 41 din Convenție 26. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. (EUR) care rezultă din clauza penală a contractului, 8 280 de noi cărți turcești (YTL) (aproximativ 4 500 EUR) pentru pierderi de venituri locative ale clădirii în litigiu și 3 745 YTL pentru pierderi de venituri. El nu depune nicio cerere de despăgubire morală. 28. Guvernul contestă aceste pretenții. 29. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. Costuri și cheltuieli de judecată 30. Reclamantul nu introduce nicio cerere privind onorariile. El solicită rambursarea cheltuielilor de expertiză și de judecată suportate în fața instanțelor interne, expuse la date diferite și care se ridică la 1 445 000 000 fostele cărți turcești. 31. Guvernul solicită respingerea acestei pretenții. 32. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și cheltuielile solicitate. În consecință, aceasta respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale (a se vedea Vilho Eskelinen și altele c. Finlanda [GC], n 63235/00, § 105, 19 aprilie 2007). Prin aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, declară cererea admisibilă A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Respinge cererea de satisfacție echitabilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 14 iunie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Moduler
TROISIÈME SECTION
AYRAL c. TURQUIE
(
Requête n
o
15814/04)
ARRÊT
14 juin 2007
14/09/2007
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Ayral c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
B.M. Zupančič,
président,
M
mes
E. Fura-Sandström,
M.
David Thór Björgvinsson,
M
me
juges,
et de M. S.
Quesada,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 mai 2007,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
15814/04) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Mehmet Cüneyt Ayral («
le requérant
»), a saisi la Cour le 10 mars 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Le 11 septembre 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu'elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
Le requérant est né en 1954 et réside à Nice (France).
5.
Le 9 octobre 1996, il passa un accord commercial avec M.Ö. aux termes duquel les parties convinrent notamment de la cession, soumise à conditions, d'une marque et d'un immeuble.
6.
Les parties désignèrent la chambre de commerce d'İstanbul comme arbitre pour les cas de litiges et les tribunaux d'İstanbul compétents en cas de non-respect des décisions d'arbitrage.
7.
Le 9 décembre 1996, le requérant saisit le bureau d'arbitrage de la chambre de commerce d'İstanbul au motif que M.Ö. n'avait pas respecté ses engagements et demanda l'application de l'accord, ainsi qu'une réparation.
8.
Le 2 septembre 1997, le bureau d'arbitrage dit que le requérant était en droit de demander la cession de l'immeuble en question.
9.
M.Ö. faisant appel de cette décision, celle-ci fut transmise le 19
décembre
1997 à la Cour de cassation par le tribunal de commerce d'İstanbul («
le tribunal
»).
10.
Le 11 mai 1998, la Cour de cassation infirma la décision litigieuse et dit que la clause de compétence de la chambre de commerce n'était pas valide en l'espèce.
11.
Le 13 août 1999, le requérant saisit le tribunal en demande d'une réparation partielle.
12.
Le 3 avril 2001, par une décision d'incompétence, le tribunal renvoya l'affaire devant le tribunal des propriétés intellectuelles d'İstanbul.
13.
Le 11 juillet 2002, celui-ci renvoya l'affaire au tribunal au motif qu'au vu de la décision de la Cour de cassation et les règles de procédure en la matière, le tribunal n'avait pas la compétence de lui transmettre l'affaire en l'absence de la demande explicite du requérant.
14.
Le requérant se conforma donc à cette exigence et le tribunal des propriétés intellectuelles procéda à l'examen de l'affaire par l'audience du 10
avril 2003. A partir de cette date il tint onze audiences au total, dont les points essentiels peuvent se résumer comme suit.
15.
A l'audience du 9
juillet 2003, il fut accordé un délai aux parties pour leurs observations quant à différents témoignages et il fut ordonné une expertise quant à la marque.
16.
A l'audience du 22
juin 2004, les parties furent invitées à présenter leurs observations quant à l'expertise.
17.
Une nouvelle expertise fut ordonnée lors de l'audience du 8
juillet 2005. Suite à l'empêchement du premier expert, un deuxième fut nommé à l'audience du 13 juin 2006.
18.
L'audience suivante était prévue pour le 6
février 2007. La Cour ne dispose pas de la suite de l'affaire.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
19.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de procédure du litige, estimant qu'elle ne correspond pas à la célérité requise, les instances judiciaires ayant eu à connaître de cette affaire depuis le 13 août 1999.
L'article 6 § 1 de la Convention se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
20.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse et fait valoir la complexité de cette affaire commerciale qui a nécessité plusieurs expertises.
21.
La Cour observe que la période à considérer a débuté le 13
août
1999 et n'avait pas encore pris fin en février 2007. Elle avait à cette dernière date déjà duré plus de sept ans et six mois.
A.
Sur la recevabilité
22.
La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.
B.
Sur le fond
23.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
24.
La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article
6 §
1 de la Convention (voir
Frydlender
, précité).
25.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
26.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
27.
Le requérant réclame, au titre du préjudice matériel qu'il aurait subi, 1
000
000
euros
(EUR) découlant de la clause pénale du contrat, 8
280
nouvelles livres turques
(YTL) (environ 4
500 EUR) pour pertes de revenus locatifs de l'immeuble litigieux, et 3
745
YTL pour perte de revenus.
Il ne présente aucune demande au titre de réparation morale.
28.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
29.
La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande.
B.
Frais et dépens
30.
Le requérant n'introduit aucune demande concernant les honoraires. Il demande le remboursement des frais d'expertises et judiciaires encourus devant les instances internes, exposés à différentes dates et s'élevant à 1
445
000
000
anciennes livres turques.
31.
Le Gouvernement demande le rejet de cette prétention.
32.
La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et les frais demandés. Elle rejette en conséquence la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale (voir
Vilho
Eskelinen et autres c. Finlande
[GC], n
o
63235/00, §
105, 19 avril 2007).
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 juin 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago
Quesada
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président