A DOUA SECȚIUNE PENTRU DO Președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Dragoljub Popović, Nona Tsotsori, Ișil Karakaș, Kristina Pardalos, judecători, și Francoise Elens-Passos, graffière adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 decembrie 2009, Renunță hotărârea pe care a adoptat-o aici, adoptată la această dată de procedură La originea cazului (n 14310/05) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Sevil Do La 10 septembrie 2008, președinta celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și a fondului. La 18 ianuarie 2001, Ministerul Educației Naționale a respins cererea recurentei de a se reintegra în funcția sa de profesor. Această decizie i-a fost notificată la 12 februarie 2001. La o dată nespecificată, aceasta a intentat o acțiune împotriva deciziei administrației în fața instanței administrative din Ankara, care, printr-o decizie din 12 aprilie 2001, s-a declarat incompetentă. rația loci yer yönünden yetkisizlik ) și a trimis dosarul Tribunalului Administrativ al uizmir. Prin hotărârea din 7 noiembrie 2001, acesta din urmă a respins cererea recurentei care, la 24 iunie 2002, s-a ocupat de Casație. La 15 septembrie 2004, Consiliul de Stat a confirmat hotărârea atacată. În ceea ce privește art. 13 din convenție, recurenta se plânge în esență că nu a putut obține reintegrarea la fostul său post și, în această privință, susține că acțiunile administrative și judiciare pe care le-a introdus în vederea reintegrării nu au fost eficace în practică, deoarece nu au dus la un rezultat favorabil cererii sale. Curtea consideră că, în principiu, statele au un interes legitim în reglementarea condițiilor de angajare în serviciul public. Curtea a considerat, de asemenea, că refuzul de a angaja în funcția publică nu poate constitui, ca atare, baza unui Grie f tras din convenție (Glasenapp c. Germania, 28 august 1986, § 49, seria A n 104, și Kosiek c. Germania , 28 august 1986, § 35, seria A n 105) și că, în plus, Convenția nu a garantat, ca atare, dreptul de acces la o anumită profesie (a se vedea, mutatis mutandis Vogt c. Germania, 26 septembrie 1995, § 43, seria A n 323 și Thlimmenos c. Grecia [GC], n 34369/97, § 41, CEDH 2000 IV). În plus, nu s-a putut observa niciun aspect de arbitraritate sau de încălcare a echității procedurii interne. Având în vedere că art. 13 din convenție, a cărui eficacitate a acțiunii pe care o garantează nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil, nu poate fi invocat independent de celelalte dispoziții ale convenției și având în vedere concluziile menționate anterior, Curtea respinge argumentul recurentei pentru nefondare vădită în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta denunță durata excesivă a procesului său. Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie reținut. În ceea ce privește fondul, perioada care trebuie luată în considerare a început la data la care recurenta și-a prezentat acțiunea în fața Tribunalului Administrativ din Ankara (între 12 februarie și 12 aprilie 2001). Prin urmare, aceasta a durat aproximativ trei ani și jumătate pentru două instanțe într-un litigiu privind litigiile de muncă. Cu toate acestea, Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale prezentei specii, în care a ajuns la concluzia că a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000 VII). Aceasta constată că, în speță, cauza a rămas pe rol în fața Consiliului de Stat timp de aproximativ doi ani și trei luni. Guvernul nu a prezentat nicio explicație care să justifice această durată și nimic din dosar nu permite ca aceasta să fie atribuită comportamentului recurentei. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră, prin urmare, că, în cazul de față, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței de termen rezonabil care decurge din aceasta, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În continuare, problema aplicării articolului 41, în temeiul căreia recurenta solicită 10 000 EUR (EUR) pentru prejudiciu moral. 200 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. Cu titlu justificativ, aceasta furnizează un număr de ore de lucru efectuate de avocatul său. Guvernul invită Curtea să respingă aceste cereri. 10. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din convenție, Curtea alocă recurentei 1 000 EUR pentru daune morale și 1 000 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată angajate. 11. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplusul menționat 6 alin. (1) din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului 000 EUR (mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale ii. 000 EUR (mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 12 ianuarie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
DOĞRU AVȘAR c. TURQUIE
(
Requête n
o
14310/05)
ARRÊT
12 janvier 2010
12/04/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Doğru Avșar c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Dragoljub Popović,
Nona Tsotsoria,
Ișıl Karakaș,
Kristina Pardalos,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 décembre 2009,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
14310/05) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet État, M
me
Sevil Doğru Avșar («
la requérante
»), née en 1962 et résidant à İzmir, a saisi la Cour le 8 avril 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la
Convention
»).
2.
La requérante est représentée par M
es
Değirmenci, avocats à İzmir. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Le 10 septembre 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
4.
Le 18 janvier 2001, le ministère de l'Éducation nationale rejeta la demande, formulée par la requérante, de réintégration à son poste d'institutrice. Cette décision lui fut notifiée le 12 février 2001. A une date non précisée, celle-ci intenta un recours contre la décision de l'administration devant
le tribunal administratif d'Ankara
qui, par une décision du 12 avril 2001, se déclara incompétent
ratione loci
(
yer yönünden yetkisizlik
) et envoya le dossier au tribunal administratif d'İzmir. Par un jugement du 7 novembre 2001, ce dernier rejeta la demande de la requérante qui, le 24 juin 2002, se pourvut en cassation. Le 15
septembre 2004, le Conseil d'État confirma le jugement attaqué.
5.
Sous l'angle de l'article 13 de la Convention, la requérante se plaint essentiellement de n'avoir pas pu obtenir sa réintégration à son ancien poste. A cet égard, elle prétend également que les recours administratifs et judiciaires qu'elle a intentés en vue de sa réintégration n'étaient pas effectifs dans la pratique, étant donné qu'ils n'ont pas abouti à un résultat favorable à sa demande.
La Cour estime que, par principe, les États ont un intérêt légitime à
réguler les conditions d'emploi dans le service public
. Elle a également considéré que le refus d'embauche dans la fonction publique ne pouvait en tant que tel constituer le fondement d'un grie
f tiré de la Convention (
Glasenapp c. Allemagne
, 28 août 1986, § 49, série A n
o
104, et
Kosiek c.
Allemagne
, 28 août 1986, § 35, série A n
o
105) et que, par ailleurs, la Convention ne garantissait pas en tant que tel le droit d'accès à une profession particulière (voir,
mutatis mutandis
,
Vogt c.
Allemagne
, 26
septembre 1995, § 43, série A n
o
323, et
Thlimmenos c. Grèce
[GC], n
o
‑
IV). Tel est le cas en l'espèce. Aucune apparence d'arbitraire ni de violation de l'équité de la procédure interne n'a pu être relevée par ailleurs. Vu que l'article 13 de la Convention, dont l'efficacité du recours qu'il garantit ne dépend pas de la certitude d'une issue favorable, ne peut être invoqué indépendamment des autres dispositions de la Convention et compte tenu des conclusions tirées ci-dessus, la Cour rejette le grief de la requérante pour défaut manifeste de fondement en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
6.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, la requérante dénonce la durée excessive de son procès. La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le retenir.
7.
Quant au fond, la période à considérer a débuté à la date à laquelle la requérante a introduit son action devant le tribunal administratif d'Ankara (entre les 12 février et 12 avril 2001). Elle s'est terminée le 15
septembre 2004. Elle a donc duré environ trois ans et demi pour deux instances dans un litige portant sur le contentieux du travail. Or, la Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle de la présente espèce, dans lesquelles elle a conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir, parmi beaucoup d'autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
‑
VII).
8.
Elle observe qu'en l'espèce, l'affaire est restée pendante devant le Conseil d'État pendant environ deux ans et trois mois. Le Gouvernement n'a présenté aucune explication pouvant justifier cette durée et rien dans le dossier ne permet d'attribuer celle-ci au comportement de la requérante. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime donc qu'en l'espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.
9.
Reste la question de l'application de l'article 41, au titre duquel, la requérante réclame 10
000 euros (EUR) pour préjudice moral. Elle réclame également 6
200 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. A titre justificatif, elle fournit un décompte des heures de travail effectué par son avocat.
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter ces demandes.
10.
Statuant en équité comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour alloue à la requérante 1
000 EUR pour dommage moral et 1
000
EUR pour frais et dépens engagés.
11.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l'État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement
:
i.
1
000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, pour dommage moral
;
ii.
1
000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par la requérante, pour frais et dépens
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 janvier 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Françoise Elens-Passos
Françoise Tulkens
Greffière adjointe
Présidente