Lemke împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 17381/02) îndreptată împotriva Republicii Turcia și depusă de o cetățeancă a acestui stat, D-na Birsel Lemke („reclamanta"), care a sesizat Curtea pe 18 iunie 2001 în virtutea articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamanta este reprezentată de Dsele S. Özay și F. Ülkü, avocate la Izmir. Guvernul turc („Guvernul") nu a desemnat agent pentru procedura în fața Curții.

Pe 13 aprilie 2006, Curtea a decis să comunice petiția Guvernului. Invocând art. 29 § 3, a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate simultan. ÎN FAPT

Prezenta cauză se referă la acordarea autorizațiilor de exploatare a unei mine de aur la Ovacık, în districtul Bergama (Izmir), la aproximativ cincizeci de kilometri de locul de rezidență al reclamantei și familiei sale.

Pe 16 august 1989, societatea anonimă E.M. Eurogold Madencilik („societatea"), care a luat ulterior numele de Normandy Madencilik A.Ș, a obținut autorizația de a se angaja în căutarea aurului. Bazându-se în special pe concluziile unui raport de evaluare a impactului asupra mediului (Çevresel Etki Değerlendirmesi), Ministerul Mediului a autorizat folosirea cianurii de sodiu pentru exploatarea gisamentului minier în cauză.

Pe 13 mai 1997, Consilul de Stat a considerat efectele fizice, ecologice, estetice, sociale și culturale ale unui asemenea proiect. A conchis că autorizația de exploatare minieră nu era în nici un fel conformă cu interesul general și că măsurile de siguranță pe care s-a angajat societatea nu erau suficiente pentru a elimina riscul reprezentat de o asemenea activitate.

Asupra acesteia, pe 15 octombrie 1997, tribunalul administrativ a pronunțat anularea deciziei emitând autorizația de exploatare a gisamentului minier.

Pe 1 aprilie 1998, Consilul de Stat a respins recursul formulat de Ministerul Mediului și societate și a confirmat sentința pronunțată de tribunalul administrativ.

Pe 12 octombrie 1998, societatea a susținut că a adoptat măsuri suplimentare de protecție a mediului și a sesizat Ministerul Mediului cu o cerere de reevaluare privind adecvarea amenajărilor aduse metodelor sale de exploatare cu cerințele legale privind protecția mediului.

Cabinetul prim-ministrului a cerut Institutului de Cercetări Științifice Turc („TÜBITAK") să stabilească dacă mai exista vreun risc legat de exploatarea gisamentului minier litigios.

Pe 11 noiembrie 1998, Consilul de Stat a respins recursul de reviziune formulat de Ministerul Mediului și societate împotriva hotărârii sale din 1 aprilie 1998.

Pe 5 aprilie 2000, autoritățile ministeriale (Ministerul Interior, Ministerul Sănătății, Ministerul Lucrărilor Publice și Locuințelor, Ministerul Energiei și Resurselor Naturale, Ministerul Pădurilor și Ministerul Mediului) au apreciat că chestiunea exploatării gisamentului minier litigios merita să fie reexaminată. S-au bazat în acest scop pe un raport de expertiză întocmit de TÜBITAK, conform căruia factorii de risc legați de exploatarea gisamentului minier ar fi dispărut în urma adoptării măsurilor suplimentare.

Pe 1 iunie 2001, tribunalul administrativ a apreciat că această măsură trebuie înțeleasă ca o invitație adresată diferitelor ministere de a acorda societății autorizațiile necesare pentru continuarea activităților sale. Apreciind că o asemenea decizie era contrară principiului statului de drept în măsura în care rezulta în invalidarea deciziilor judiciare definitive, tribunalul administrativ a anulat această măsură. 1. Autorizație de exploatare emisă de Ministerul Sănătății

Pe 22 decembrie 2000, Ministerul Sănătății a adoptat o decizie autorizând continuarea exploatării gisamentului minier prin cianurare, cu titlu de încercare și pentru o perioadă de un an. S-a bazat în acest scop pe concluziile raportului de evaluare întocmit de TÜBITAK.

Pe 10 ianuarie 2002, tribunalul administrativ a dispus suspendarea executării acestei decizii.

Pe 27 mai 2004, sesizat de paisprezece persoane, inclusiv reclamanta, tribunalul administrativ a anulat autorizația de exploatare cu titlu de încercare, apreciind că acordarea unei asemenea autorizații rezulta în o aplicare greșită a deciziilor judiciare definitive și aduce astfel atingere principiului statului de drept. 2. Autorizație emisă de direcția generală a pădurilor

Pe 21 iunie 2000, direcția generală a pădurilor a adoptat o decizie portând autorizarea continuării activităților de exploatare minieră în zonele aparținând domeniului forestier. S-a bazat în acest scop pe decizia ministerială din 5 aprilie 2000.

Pe 23 ianuarie 2002, sesizat de reclamantă, tribunalul administrativ a adoptat o decizie portând suspendarea executării acestei decizii.

Pe 27 august 2004, Ministerul Mediului și Pădurilor a acordat societății exploatante o atestare favorabilă de impact asupra mediului.

Pe 29 decembrie 2004, tribunalul administrativ a anulat autorizația de exploatare conferită de direcția generală a pădurilor pe 21 iunie 2000. 3. Decizia Consilului Miniștrilor

Pe 29 martie 2002, Consilul Miniștrilor a acordat societății o autorizație de continuare a activităților sale de extragere a aurului și argintului.

Pe 23 iunie 2004, sesizat de un recurs de anulare a acestei decizii de către președintele baroului din Izmir, camerele 6 și 8 reunite ale Consilului de Stat au respins recursul pentru lipsă de calitate de a acționa.

Pe 7 octombrie 2004, camera pentru afaceri administrative a Consilului de Stat a infirmat această hotărâre și a retrimis cauza în fața camerei 8 a Consilului de Stat pentru a judeca pe fond.

Pe 22 martie 2006, camera 8 a Consilului de Stat a anulat decizia Consilului Miniștrilor subliniind că conform dispozițiilor legislative privind mediul și directivei privind evaluarea impactului asupra mediului, Ministerul Mediului și Pădurilor are competența de a lua noi măsuri pe această chestiune și în nici un caz Consilul Miniștrilor. Din aceasta, decizia acestuia, emitând o substituire miniștrului competent și rendând inaplicabile deciziile de justiție, era contrară legii. De altfel, Consilul de Stat a apreciat că atestarea favorabilă a evaluării impactului asupra mediului emisă de Ministerul Mediului și Pădurilor pe 27 august 2004 nu era de natură să pună capăt ilegalității de care era afectată decizia Consilului Miniștrilor.

Conform observațiilor Guvernului, pe cale de apel a autorităților administrative, cauza ar fi pendintă în fața Consilului de Stat. 4. Autorizație pentru crearea unei zone de siguranță sanitară

Pe 3 mai 2002, societatea a obținut o autorizație pentru crearea unei zone de siguranță sanitară pe locurile minei de aur, aceea a unei instalații, a unui drum, a unui baraj de rejet și a unei zone de sondaj, precum și o autorizație de exploatare la suprafață.

Reclamanta a sesizat tribunalul administrativ cu un recurs de anulare împotriva acestor autorizații.

Pe 19 ianuarie 2005, tribunalul administrativ a anulat decizia de acordare a autorizațiilor litigioase constatând că aceasta se baza pe decizia Consilului Miniștrilor din 29 martie 2002, care fusese supusă suspendării executării. ÎN DREPT I.

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Potrivit Guvernului, reclamanta nu poate pretinde calitatea de reclamant în sensul articolului 34 din Convenție deoarece nu locuiește în zona de exploatare litigioasă ci locuiește la Burhaniye, județul Balikesir.

Guvernul susține de altfel că reclamanta nu a introdus prezenta cerere în termenul de șase luni pentru a face aceasta. Ar fi trebuit să sesizeze Curtea în șase luni după hotărârea Consilului de Stat din 1 aprilie 1998. Or, în cazul de față, petiția a fost introdusă pe 18 iunie 2001. Guvernul reprșează deci reclamantei că a așteptat trei ani și două luni pentru a constata că hotărârea Consilului de Stat nu era executată.

În final, Guvernul invită Curtea să respingă prezenta cerere pentru neepuizare a căilor de atac interne. Susține că reclamanta a omis să exercite o acțiune de indemnizare împotriva administrației, deși art. 28 al codului de procedură administrativă prevede acordarea unei indemnizații persoanelor victime ale neexecutării deciziilor judiciare.

Reclamanta refută aceste argumente. Subliniază că încălcarea alegată se referă la neexecutarea deciziilor judiciare și la continuarea activităților de exploatare litigioase, deci constituie o încălcare continuă.

Cât privește calitatea de reclamant al reclamantei, Curtea amintește că a afirmat în cauza Tașkin și alții c. Turcia (nr. 46117/99, CEDO 2004-X), că atunci când efectele periculoase ale unei activități miniere au fost determinate în cadrul unei proceduri de evaluare a impactului asupra mediului, în mod de a stabili o legătură suficient de strânsă cu viața privată și familială, art. 8 se aplică în cazul de față. În acest sens, Curtea remarcă că reclamanta și familia sa locuiesc la aproximativ cincizeci de kilometri de locul de exploatare a minei de aur în cauză și că reclamanta a fost autorizată în dreptul intern să exercite căi de atac împotriva exploatării litigioase, căi de atac la término căreia a obținut gain de cauză (paragrafele 17, 19 și 21 mai sus). Din aceasta, grijele sale se referă la apărarea unui drept specific care i-a fost recunoscut de dreptul intern și asupra căruia instanțele judiciare naționale s-au pronunțat (mutatis mutandis, Okyay și alții c. Turcia, nr. 36220/97, §§ 67-68, CEDO 2005-...). Din aceasta, trebuie respingă excepția preliminară a Guvernului din acest punct de vedere.

Cât privește tardivitatea cererei, Curtea subliniază că, atunci când grijele se referă la o situație continuă împotriva căreia nu există nici un recurs, termenul de șase luni curge de la sfârșitul acestei situații. Cât timp situația aceasta persistă, regula de șase luni nu se aplică (mutatis mutandis, Hornsby c. Grecia, hotărâre din 19 martie 1997, Colecția hotărârilor și deciziilor 1997-II, § 35, și Marikanos c. Grecia (dec.), nr. 49282/99, 29 martie 2001). În cazul de față, reclamanta susține neexecutarea de către autoritățile naționale a deciziilor judiciare, neexecutare care persista la data introducerii prezentei cereri. Trebuie deci respingă excepția Guvernului pe acest punct.

În final, Curtea amintește că epuizarea căilor de atac interne se impune doar în măsura în care acestea sunt de natură să obțină redresarea situației litigioase. În cazul de față, reclamanta contestă refuzul autorităților naționale de a se conforma deciziilor judiciare având autoritate de lucru judecat. Din aceasta, exercitarea unei acțiuni de indemnizare nu poate fi considerată o cale de atac eficace pentru a pune capăt încălcării continue alegate în cazul de față (pentru o situație comparabilă, Okyay și alții c. Turcia (dec.), nr. 36220/97, 17 ianuarie 2002). Trebuie deci respingă excepția Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne.

Curtea constată că grijele nu sunt evident neîntemeiate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea remarcă de altfel că acestea nu se lovesc de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarate admisibile. B. Privind fondul

Guvernul susține că riscurile de pericol pentru sănătatea locuitorilor regiuni și siguranța regiuni sunt ipotetice. De fapt, exploatarea minei de aur nu a dezvăluit nici un efect nociv nici asupra locuitorilor regiuni, nici pe fauna. Potrivit Guvernului, nu există nici un risc măsurabil al utilizării cianurei asupra drepturilor reclamantei. Din acest punct de vedere, precizează că autorizațiile privind exploatarea minei au fost reînnoite pe baza unui raport de expertiză realizat de TÜBITAK, la termenii căruia nu exista nici un risc de pericol asupra mediului și locuitorilor regiuni.

Curtea amintește că a estimat deja în causele Tașkin și alții (hotărâre precedentă, § 118) și Öçkan și alții c. Turcia (nr. 46771/99, § 43, 28 martie 2006) că, atunci când este vorba pentru un stat de a trata chestiuni complexe de politică de mediu și economică, procesul de decizie trebuie mai întâi să cuprindă realizarea anchetelor și studiilor corespunzătoare, în mod de a preveni și evalua în avans efectele activităților care pot aduce atingere mediului și drepturilor indivizilor și de a permite deci stabilirea unui echilibru just între diferitele interese concurente în cauză. Importanța accesului publicului la concluziile acestor studii precum și la informații permițând evaluarea pericolului la care este expus nu face dubiu.

Curtea amintește de altfel că administrația constituie un element al statului de drept, al cărui interes se identifică cu aceea a unei bune administrări a justiției, și că, dacă administrația refuză sau omite să se execute sau întârzie a face, garanțiile de care a beneficiat justițiabila în faza judiciară a procedurii pierd toată rație de a fi (a se vedea, mutatis mutandis, Hornsby c. Grecia, precedentă § 41).

În cazul de față, Curtea remarcă că pe 13 mai 1997, Consilul de Stat a apreciat că autorizația de exploatare a gisamentului minier nu era în nici un fel conformă cu interesul general și că măsurile de siguranță pe care s-a angajat societatea nu erau suficiente pentru a elimina riscul reprezentat de o asemenea activitate. Cu toate acestea, după cum s-a notat în hotărârea Tașkın și alții (precedentă, § 122), închiderea minei de aur litigioase a fost ordonată doar pe 27 februarie 1998, respectiv zece luni după hotărârea din 13 mai 1997. Din acest punct de vedere, Curtea amintește că a deja constatat că exploatarea minieră reînceputese să funcționeze în aprilie 2001 (Tașkın și alții, precedentă, § 125). Ea remarcă de altfel că, pe 29 martie 2002, Consilul Miniștrilor a acordat societății o autorizație de continuare a activităților sale de extragere a aurului și argintului (§22 mai sus). Or, doar pe 27 august 2004 a acordat Ministerul Mediului și Pădurilor societății exploatante o atestare favorabilă la termenul unui studiu de impact asupra mediului (§20 mai sus).

Deci, în ciuda garanțiilor procedurale acordate de legislația turcă precum și concrețimea acestor garanții prin deciziile de justiție, Consilul Miniștrilor a autorizat pe 29 martie 2002 continuarea activităților minei de aur, și aceasta fără a procedura mai înainte la realizarea anchetelor și studiilor corespunzătoare în mod de a preveni și evalua în avans efectele activității în cauză.

Din aceasta, fără a trebui să se pronunțe asupra modalităților de realizare a noului studiu de impact asupra mediului întocmit în august 2004, Curtea observă că până la realizarea acestui studiu, autoritățile naționale au privat de orice efect util garanțiile procedurale de care dispunea reclamanta. Statul pârât a deci încălcat obligația sa de a garanta dreptul reclamantei la respectul vieții private și familiale, cu dispreț pentru art. 8 din Convenție.

Din aceasta, a fost încălcare a acestei dispoziții. II.

Guvernul se opune acestei teze.

Curtea remarcă că grijele sunt legate de acelea examinate mai sus și trebuie deci de asemenea declarate admisibile.

Guvernul susține că autoritățile s-au conformat deciziilor judiciare privind autorizațiile de exploatare a minei de aur în cauză. În urma hotărârii Consilului de Stat din 13 mai 1997, exploatarea minei a fost deci suspendată și doar pe baza unui raport de expertizie al TÜBITAK, potrivit căruia riscurile de pericol au fost anihilate, autoritățile au acordat din nou autorizații de exploatare.

Curtea constată că, pe 22 martie 2006, camera 8 a Consilului de Stat a anulat decizia Consilului Miniștrilor subliniind în acest scop că conform dispozițiilor legislative privind mediul și directivei privind evaluarea impactului asupra mediului, este Ministerului Mediului și Pădurilor care îi revine competența de a autoriza exploatarea minieră și nu Consilului Miniștrilor. Consilul de Stat a de asemeni conchis că această decizie a Consilului Miniștrilor emite necunoaștere a deciziilor judiciare adoptate pe chestiune și le rendă inaplicabile (§25 mai sus). Or, din perspectiva Curții, o asemenea situație aduce atingere statului de drept, fondat pe primatul dreptului și siguranța raporturilor juridice.

Din aceasta, Curtea estimează că decizia Consilului Miniștrilor constituie un mancare al autorităților naționale a obligației lor de a se conforma în realitate și în termen rezonabil hotărârii pronunțate de tribunalul administrativ din Izmir pe 15 octombrie 1997 și confirmată de Consilul de Stat pe 1 aprilie 1998, privând deci art. 6 § 1 de orice efect util.

A fost deci încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. III.

Curtea remarcă că grijele sunt legate de acelea examinate mai sus și trebuie deci de asemenea declarate admisibile. Din aceasta, ea estimează că nu se impune a le examina separat sub unghiul dispozițiilor invocate. IV.

Guvernul contestă această teză.

Curtea observă că reclamanta nu a ridicat această grijă în fața instanțelor interne nici nu a intentat recurs vizând obținerea unei indemnizații din cauza prejudiciului alegat. Lipsită de element susceptibil de a susține teza interesatei, nu îi revine Curții să speculeze în materia (a se vedea în acest sens, (Tașkin și alții c. Turcia (dec.), nr. 46117/99, 29 ianuarie 2004). Din aceasta, această parte a cererei apare evident neîntemeiată și trebuie deci respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. V.

Reclamanta nu cere indemnizare cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit și lasă la înțelepciunea Curții evaluarea prejudiciului moral al acesteia.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Judecând în echitate după cum dorește art. 41 din Convenție, Curtea consideră că trebuie să acorde reclamantei 3 000 de euro (EUR) pentru prejudiciu moral. B. Cheltuieli și onorarii

Reclamanta lasă la discreția Curții evaluarea cheltuielilor și onorariilor sale ținând cont de faptele cauzei și elementele dosarului.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și onorariilor său doar în măsura în care se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În cazul de față, Curtea constată că reclamanta nu și-a defalcat prețuirile în măsura în care nu furnizează o desfacere a muncii efectuate de avocații săi nici nu justifică cheltuielile pretinse a fi suportate. Consideră cu toate acestea că reclamanta a incontestabil suportat cheltuieli și onorarii pentru prezentarea cererei sale și estimează rezonabil să le ramburseze cu suma forfetară de 850 de euro. Îi acordă deci această sumă pentru procedura în fața Curții. C. Dobânzi de întârziere

Curtea apreciază drept potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă privind grijele derivate din articolele 2, 6 § 1, 8 și 13 din Convenție, și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că a fost o încălcare a articolului 8 din Convenție; 3. Declară că a fost o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 4. Declară că nu este cazul să examineze grijele derivate din articolele 2 și 13 din Convenție; 5. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 3 000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciu moral și 850 EUR (opt sute cincizeci de euro) pentru cheltuieli și onorarii, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, convertite în noi lire turce la curs aplicabil la data soluționării; b) că de la expirarea termenului menționat și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceea, majorată cu trei puncte procentuale. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 5 iunie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé F. Tulkens Grefierin Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 17381/02) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet État, M me Birsel Lemke (« la requérante »), a saisi la Cour le 18 juin 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M es S. Özay et F. Ülkü, avocats à Izmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n'a pas désigné d'agent aux fins de la procédure devant la Cour.

Le 13 avril 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT

La présente affaire concerne l'octroi d'autorisations d'exploiter une mine d'or à Ovacık, dans le district de Bergama (Izmir), à une cinquantaine de kilomètres du lieu de résidence de la requérante et de sa famille.

Le 16 août 1989, la société anonyme E.M. Eurogold Madencilik (« la société »), qui a pris par la suite le nom de Normandy Madencilik A.Ș , obtint l'autorisation de se lancer dans la recherche d'or. Se fondant notamment sur les conclusions d'un rapport d'impact environnemental ( Çevresel Etki Değerlendirmesi ), le ministère de l'Environnement autorisa le recours au sodium cyanure pour l'exploitation du gisement minier en question.

Le 13 mai 1997, le Conseil d'État considéra les effets physiques, écologiques, esthétiques, sociaux et culturels d'un tel projet. Il conclut que l'autorisation d'exploitation minière n'était aucunement conforme à l'intérêt général et que les mesures de sécurité auxquelles s'était engagée la société ne suffisaient pas à éliminer le risque représenté par une telle activité.

Sur ce, le 15 octobre 1997, le tribunal administratif prononça l'annulation de la décision emportant autorisation d'exploitation du gisement minier.

Le 1 er avril 1998, le Conseil d'État rejeta le pourvoi formé par le ministère de l'Environnement et la société, et confirma le jugement rendu par le tribunal administratif.

Le 12 octobre 1998, la société soutint avoir adopté des mesures complémentaires de protection de l'environnement et saisit le ministère de l'Environnement d'une demande de réévaluation quant à l'adéquation des aménagements apportés à ses méthodes d'exploitation avec les exigences légales relatives à la protection de l'environnement.

Le cabinet du premier ministre demanda à l'Institut de recherches scientifiques turc (« TÜBITAK ») d'établir s'il existait toujours un risque lié à l'exploitation du gisement minier litigieux.

Le 11 novembre 1998, le Conseil d'État rejeta le recours en révision formé par le ministère de l'Environnement et la société contre son arrêt du 1 er avril 1998.

Le 5 avril 2000, les autorités ministérielles (ministère de l'Intérieur, ministère de la Santé, ministère des Travaux publics et de l'Habitat, ministère de l'Énergie et des Ressources naturelles, ministère de la Forêt et ministère de l'Environnement) estimèrent que la question de l'exploitation du gisement minier litigieux méritait d'être réexaminée. Elles se basèrent à cet effet sur un rapport d'expertise établi par le TÜBITAK, aux termes duquel les facteurs de risque liés à l'exploitation du gisement minier auraient disparu à la suite de l'adoption de mesures complémentaires.

Le 1 er juin 2001, le tribunal administratif estima que cette mesure devait s'entendre comme une invitation faite aux différents ministères d'octroyer à la société les autorisations nécessaires à la poursuite de ses activités. Estimant qu'une telle décision était contraire au principe de l'État de droit dans la mesure où elle aboutissait à remettre en cause des décisions judiciaires définitives, le tribunal administratif annula cette mesure. 1. Autorisation d'exploitation délivrée par le ministère de la Santé

Le 22 décembre 2000, le ministère de la Santé adopta une décision autorisant la poursuite de l'exploitation du gisement minier par cyanuration, à titre d'essai et pour une durée d'un an. Il se fonda pour ce faire sur les conclusions du rapport d'évaluation établi par le TÜBITAK.

Le 10 janvier 2002, le tribunal administratif sursit à l'exécution de cette décision.

Le 27 mai 2004, saisi par quatorze personnes, dont la requérante, le tribunal administratif annula l'autorisation d'exploitation à l'essai, estimant que l'octroi d'une telle autorisation aboutissait à une application erronée de décisions judicaires définitives et portait ainsi atteinte au principe de l'État de droit. 2. Autorisation délivrée par la direction générale des forêts

Le 21 juin 2000, la direction générale des forêts adopta une décision portant autorisation de poursuite des activités d'exploitation minière dans les zones relevant du domaine forestier. Elle se fonda pour ce faire sur la décision ministérielle du 5 avril 2000.

Le 23 janvier 2002, saisi par la requérante, le tribunal administratif adopta une décision portant sursis à exécution de cette décision.

Le 27 août 2004, le ministère de l'Environnement et de la Forêt accorda à la société exploitante une attestation favorable d'impact environnemental.

Le 29 décembre 2004, le tribunal administratif annula l'autorisation d'exploitation conférée par la direction générale des forêts le 21 juin 2000. 3. Décision du Conseil des ministres

Le 29 mars 2002, le Conseil des ministres accorda à la société une autorisation de poursuite de ses activités d'extraction d'or et d'argent.

Le 23 juin 2004, saisi d'un recours en annulation contre cette décision par le bâtonnier du barreau d'Izmir, les 6 e et 8 e chambres réunies du Conseil d'État rejetèrent ce recours pour défaut de qualité pour agir.

Le 7 octobre 2004, la chambre des affaires administratives du Conseil d'État infirma cet arrêt et renvoya l'affaire devant la 8 e chambre du Conseil d'État pour qu'il fût statué au fond.

Le 22 mars 2006, la 8 e chambre du Conseil d'État annula la décision du Conseil des ministres soulignant qu'aux termes des dispositions législatives relatives à l'environnement et à la directive sur l'étude d'impact environnemental, c'est le ministère de l'Environnement et de la Forêt qui est compétent pour prendre de nouvelles dispositions sur la question et aucunement le Conseil des ministres. Partant, la décision de celui-ci, en emportant substitution au ministère compétent et rendant inapplicables les décisions de justice, était contraire à la loi. De surcroît, le Conseil d'État estima que l'attestation favorable d'étude d'impact environnemental délivrée par le ministère de l'Environnement et des Forêts le 27 août 2004 n'était pas de nature à mettre un terme à l'illégalité dont la décision du Conseil des ministres se trouvait entachée.

Aux termes des observations du Gouvernement, sur pourvoi des autorités administratives, l'affaire serait pendante devant le Conseil d'État. 4. Autorisation pour la création d'une zone de sécurité sanitaire

Le 3 mai 2002, la société obtint une autorisation pour la création d'une zone de sécurité sanitaire sur les lieux de la mine d'or, celle d'une installation, d'une route, d'un barrage à rejet et d'une zone de sondage, ainsi qu'une autorisation d'exploitation à ciel ouvert.

La requérante saisit le tribunal administratif d'un recours en annulation contre ces autorisations.

Le 19 janvier 2005, le tribunal administratif annula la décision portant octroi des autorisations litigieuses constatant que celle-ci était fondée sur la décision du Conseil des ministres du 29 mars 2002, laquelle avait fait l'objet d'un sursis à exécution. EN DROIT I.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Selon le Gouvernement, la requérante ne peut prétendre à la qualité de victime au sens de l'article 34 de la Convention dès lors qu'elle ne vit pas dans la zone d'exploitation litigieuse mais réside à Burhaniye, département de Balikesir.

Le Gouvernement soutient par ailleurs que la requérante n'a pas introduit la présente requête dans le délai de six mois pour ce faire. Elle aurait dû saisir la Cour dans les six mois suivant l'arrêt du Conseil d'État du 1 er avril 1998. Or, en l'espèce, la requête a été introduite le 18 juin 2001. Le Gouvernement reproche ainsi à la requérante d'avoir attendu trois ans et deux mois pour se rendre compte que l'arrêt du Conseil d'État n'était pas exécuté.

Enfin, le Gouvernement invite la Cour à rejeter la présente requête pour non-épuisement des voies de recours internes. Il soutient que la requérante a omis d'exercer une action en indemnisation contre l'administration, alors même que l'article 28 du code de procédure administratif prévoit l'octroi d'une indemnité aux personnes victimes de l'inexécution de décisions judicaires.

La requérante réfute ces arguments. Elle souligne que la violation alléguée a trait à l'inexécution de décisions judicaires et à la poursuite des activités d'exploitation litigieuses, de sorte qu'elle constitue une violation continue.

Quant à la qualité de victime de la requérante, la Cour rappelle avoir dit dans l'affaire Tașkin et autres c. Turquie (n o 46117/99, CEDH 2004 ‑ X), que lorsque les effets dangereux d'une activité minière ont été déterminés dans le cadre d'une procédure d'évaluation de l'impact sur l'environnement, de manière à établir un lien suffisamment étroit avec la vie privée et familiale, l'article 8 s'applique au cas d'espèce. A cet égard, la Cour note que la requérante et sa famille résident à une cinquantaine de kilomètres du lieu d'exploitation de la mine d'or en cause et que la requérante a été autorisée en droit interne à exercer des recours contre l'exploitation litigieuse, recours au terme desquels elle a obtenu gain de cause (paragraphes 17, 19 et 21 ci-dessus). Dès lors, ses griefs portent sur la défense d'un droit spécifique qui lui a été reconnu par le droit interne et sur lequel les juridictions nationales se sont prononcées ( mutatis mutandis , Okyay et autres c. Turquie , n o 36220/97, §§ 67-68, CEDH 2005 ‑ ...). Partant, il convient de rejeter l'exception préliminaire du Gouvernement à cet égard.

Quant à la tardivité de la requête, la Cour souligne que, lorsque le grief porte sur une situation continue contre laquelle il n'existe aucun recours, le délai de six mois court à partir de la fin de cette situation. Tant que celle-ci perdure, la règle de six mois ne trouve pas à s'appliquer ( mutatis mutandis , Hornsby c. Grèce , arrêt du 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ II, § 35, et Marikanos c. Grèce (déc.), n o 49282/99, 29 mars 2001). En l'occurrence, la requérante allègue l'inexécution par les autorités nationales de décisions judiciaires, inexécution qui perdurait à la date d'introduction de la présente requête. Il convient donc de rejeter l'exception du Gouvernement sur ce point.

Enfin, la Cour rappelle que l'épuisement des voies de recours internes ne s'impose que dans la mesure où elles sont de nature à obtenir le redressement de la situation litigieuse. En l'occurrence, la requérante conteste le refus des autorités nationales de se conformer aux décisions judiciaires ayant autorité de chose jugée. Dès lors, l'exercice d'une action en indemnisation ne saurait être considéré comme une voie de recours efficace pour mettre fin à la violation continue alléguée en l'espèce (pour une situation comparable, Okyay et autres c. Turquie (déc.), n o 36220/97, 17 janvier 2002). Il convient donc rejeter l'exception du Gouvernement tenant au non-épuisement des voies de recours internes.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que les risques de danger pour la santé des habitants de la région et la sécurité de la région sont hypothétiques. En effet, l'exploitation de la mine d'or n'a révélé aucun effet nocif ni sur les habitants de la région, ni sur la faune. Selon le Gouvernement, il n'y a aucun risque mesurable de l'utilisation du cyanure sur les droits de la requérante. A cet égard, il précise que les autorisations concernant l'exploitation de la mine ont été renouvelées sur la base d'un rapport d'étude réalisé par le TÜBITAK, au terme duquel il n'existait aucun risque de danger sur l'environnement et les habitants de la région.

La Cour rappelle avoir déjà estimé dans les affaires Tașkin et autres (arrêt précité, § 118) et Öçkan et autres c. Turquie (n o 46771/99, § 43, 28 mars 2006) que, lorsqu'il s'agit pour un État de traiter des questions complexes de politique environnementale et économique, le processus décisionnel doit tout d'abord comporter la réalisation des enquêtes et études appropriées, de manière à prévenir et évaluer à l'avance les effets des activités qui peuvent porter atteinte à l'environnement et aux droits des individus et à permettre ainsi l'établissement d'un juste équilibre entre les divers intérêts concurrents en jeu. L'importance de l'accès du public aux conclusions de ces études ainsi qu'à des informations permettant d'évaluer le danger auquel il est exposé ne fait pas de doute.

La Cour rappelle par ailleurs que l'administration constitue un élément de l'État de droit, dont l'intérêt s'identifie avec celui d'une bonne administration de la justice, et que, si l'administration refuse ou omet de s'exécuter ou tarde à le faire, les garanties dont a bénéficié le justiciable pendant la phase judiciaire de la procédure perdent toute raison d'être (voir, mutatis mutandis , Hornsby c. Grèce, précité § 41).

En l'occurrence, la Cour relève que le 13 mai 1997, le Conseil d'Etat, estima que l'autorisation d'exploitation du gisement minier n'était aucunement conforme à l'intérêt général et que les mesures de sécurité auxquelles s'était engagée la société ne suffisaient pas à éliminer le risque représenté par une telle activité. Toutefois, comme il a été noté dans l'arrêt Tașkın et autres (précité, § 122), la fermeture de la mine d'or litigieuse n'a été ordonnée que le 27 février 1998, soit dix mois après l'arrêt du 13 mai 1997. A cet égard, la Cour rappelle avoir déjà constaté que l'exploitation minière avait recommencé à fonctionner en avril 2001 ( Tașkın et autres , précité, § 125). Elle note en outre que, le 29 mars 2002, le Conseil des ministres accorda à la société une autorisation de poursuite de ses activités d'extraction d'or et d'argent (paragraphe 22 ci-dessus). Or, ce n'est que le 27 août 2004 que le ministère de l'Environnement et de la Forêt a accordé à la société exploitante une attestation favorable au terme d'une étude d'impact environnemental (paragraphe 20 ci-dessus).

Ainsi, nonobstant les garanties procédurales accordées par la législation turque ainsi que la concrétisation de ces garanties par les décisions de justice, le Conseil des ministres a autorisé le 29 mars 2002 la poursuite des activités de la mine d'or, ce sans procéder au préalable à la réalisation des enquêtes et études appropriées de manière à prévenir et évaluer à l'avance les effets de l'activité en cause.

Partant, sans avoir à se prononcer sur les modalités de réalisation de la nouvelle étude d'impact environnemental établie en août 2004, la Cour observe que jusqu'à la réalisation de cette étude, les autorités nationales ont privé de tout effet utile les garanties procédurales dont la requérante disposait. L'État défendeur a donc failli à son obligation de garantir le droit de la requérante au respect de sa vie privée et familiale, au mépris de l'article 8 de la Convention.

Par conséquent, il y a eu violation de cette disposition. II.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.

La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus et doit donc aussi être déclaré recevable.

Le Gouvernement soutient que les autorités se sont conformées aux décisions judiciaires concernant les autorisations d'exploiter la mine d'or en question. A la suite de l'arrêt du Conseil d'État du 13 mai 1997, l'exploitation de la mine a ainsi été suspendue et ce n'est que sur la base d'un rapport d'expertise du TÜBITAK, selon lequel les risques de danger ont été anéantis, que les autorités ont octroyé à nouveau des autorisations d'exploitation.

La Cour constate que, le 22 mars 2006, la 8 e chambre du Conseil d'État a annulé la décision du Conseil des ministres soulignant pour ce faire qu'aux termes des dispositions législatives relatives à l'environnement et à la directive sur l'étude d'impact environnemental, c'est au ministère de l'Environnement et de la Forêt qu'incombe la compétence d'autoriser l'exploitation minière et non au Conseil des ministres. Le Conseil d'État a de même conclu que cette décision du Conseil des ministres emportait méconnaissance des décisions judiciaires adoptées sur la question et les rendaient inapplicables (paragraphe 25 ci-dessus). Or, aux yeux de la Cour, une telle situation porte atteinte à l'État de droit, fondé sur la prééminence du droit et la sécurité des rapports juridiques.

Partant, la Cour estime que la décision du Conseil des ministres constitue un manquement des autorités nationales à leur obligation de se conformer réellement et dans un délai raisonnable au jugement rendu par le tribunal administratif d'Izmir le 15 octobre 1997 et confirmé par le Conseil d'Etat le 1 er avril 1998, privant ainsi l'article 6 § 1 de tout effet utile.

Il y a donc eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. III.

La Cour relève que ces griefs sont liés à ceux examinés ci-dessus et doivent donc aussi être déclarés recevables. Dès lors, elle estime qu'il ne s'impose pas de les examiner séparément sous l'angle des dispositions invoquées. IV.

La requérante soutient que l'exploitation du gisement minier et l'utilisation du sodium cyanure portent atteinte à son droit au respect de ses biens dans la mesure où elles affectent la valeur des terrains situés dans la région. Elle invoque l'article 1 du Protocole n o 1, aux termes duquel notamment : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. (...) »

Le Gouvernement conteste cette thèse.

La Cour observe que la requérante n'a pas soulevé ce grief devant les juridictions internes ni intenté de recours visant à obtenir une indemnité en raison du préjudice allégué. Faute d'élément susceptible d'étayer la thèse de l'intéressée, il n'incombe pas à la Cour de spéculer en la matière (voir en ce sens, ( Tașkin et autres c. Turquie (déc.), n o 46117/99, 29 janvier 2004). Il s'ensuit que cette partie de la requête apparaît manifestement mal fondée et doit donc être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. V.

La requérante ne réclame pas d'indemnisation au titre du préjudice matériel qu'elle aurait subi et laisse à la sagesse de la Cour le soin d'évaluer son préjudice moral.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Statuant en équité comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour considère qu'il y a lieu d'octroyer à la requérante 3 000 euros (EUR) pour dommage moral. B. Frais et dépens

La requérante laisse à la discrétion de la Cour l'évaluation de ses frais et dépens au regard des faits d'espèce et des éléments du dossier.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, la Cour constate que la requérante n'a pas ventilé ses prétentions dans la mesure où elle ne fournit pas de décompte du travail effectué par ses avocats ni ne justifie les dépenses prétendument engagées. Elle considère toutefois que la requérante a indéniablement encouru des frais et dépens pour la présentation de sa requête et estime raisonnable de les rembourser à hauteur d'une somme forfaitaire de 850 euros. Elle lui alloue donc cette somme pour la procédure devant la Cour. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 2, 6 § 1, 8 et 13 de la Convention, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 8 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner les griefs tirés des articles 2 et 13 de la Convention ; 5. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral et 850 EUR (huit cent cinquante euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 juin 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé F. Tulkens Greffière Présidente