ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cererii de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara împotriva Deciziei penale nr. 42/CA din 02 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul nr. x/2022, privind pe inculpatul A., constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 307/P.I./13.07.2018 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. x/2016, în privința inculpatului A., printre altele, s-au dispus următoarele:

În baza art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 309, rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 din C. pen. și art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. și art. 76 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la 3 (trei) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu.

În temeiul art. 55 alin. (1) lit. a) din C. pen., art. 67 alin. (2) din C. pen., art. 66 alin. (1), (2) din C. pen., au fost interzise inculpatului A. exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., respectiv drepturile de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a exercita funcția de secretar al Primăriei, pe o durată de 2 (doi) ani, pedeapsă a cărei executare începe de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.

În baza art. 65 alin. (1), (3) din C. pen., i-a fost aplicată inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., respectiv drepturile de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a exercita funcția de secretar al Primăriei, pedeapsă care se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală este la executată sau considerată ca executată, conform art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și s-a stabilit un termen de supraveghere de 3(trei) ani, pentru inculpatul A. conform dispozițiilor art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Timiș, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. a) din C. pen., i s-a impus condamnatului să execute următoarea obligație: să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probațiune sau organizat de acesta în colaborare cu instituții comunitare.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității la S.C. Horticultura S.A. sau în cadrul altei instituții aleasă de Serviciul de Probațiune Timiș pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În baza art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. rap. la art. 96 din C. pen., i s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere și obligațiilor impuse și ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere, respectiv dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse ori stabilite de lege ori săvârșește o nouă infracțiune intenționată, instanța revocă suspendarea supravegherii și dispune executarea pedepsei în regim de detenție.

I s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 97 din C. pen.

În baza art. 25, art. 397 din C. proc. pen., art. 1349 C. civ., a fost obligat inculpatul A. să achite în favoarea părții civile Municipiul Timișoara suma de 27.000.000 RON împreună cu accesoriile aferente actualizate la data plății.

În temeiul art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., a fost menținută măsura asigurătorie a popririi asupra conturilor deschise de inculpatul A. la B. S.A., C., D. și E. luate prin Ordonanțele procurorului din data de 08.09.2015 măsură confirmată de către instituțiile bancare prin adresele cu nr. x.

În fapt, s-a reținut în esență că, inculpatul A., în calitate de secretar al Municipiului Timișoara a avizat pentru legalitate H.C.L. nr. 127/2008 în baza căruia era alocată anual, pe o perioadă de 3 ani, suma de 9.000.000 RON anual, "pentru sprijinirea echipei de fotbal Politehnica Știința Timișoara", cu știință încălcând astfel normele legale în vigoare ce reglementează posibilitatea acordării de sume de la bugetul Consiliului Local Timișoara în contul S.C. Politehnica Timișoara S.A.

Prin Decizia penală nr. 1137/A din 04.11.2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/2016, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a fost respins, printre altele, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A., iar în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara.

Astfel, a fost desființată în parte sentința penală apelată și rejudecând:

În baza art. 65 alin. (1), (3) din C. pen., i-a fost aplicată inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) din C. pen., pedeapsă care se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală este la executată sau considerată ca executată, conform art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 25, art. 397 din C. proc. pen., art. 1357, art. 1370 C. civ., au fost obligați, în solidar, inculpații A., F., G. și H. să plătească în favoarea părții civile Municipiul Timișoara suma de 27.000.000 RON împreună cu dobânda legală aferentă calculată începând cu data emiterii fiecărei ordonanțări de plată și până la plata efectivă a prejudiciului.

Împotriva Deciziei penale nr. 1137/A din 04.11.2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în Dosarul nr. x/2016, a formulat contestație în anulare A., fiind înregistrată la data de 14.06.2022 sub nr. x/2022.

Prin încheierea din data de 08.09.2022 pronunțată în acest dosar, în temeiul art. 431 C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. b) C. proc. pen. a fost admisă în principiu contestația în anulare formulată de contestatorul A..

Prin Decizia penală nr. 42/CA din 02 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în baza art. 432 din C. proc. pen., raportat la art. 426 lit. b) din C. proc. pen., s-a admis contestația în anulare formulată de contestatorul A..

S-a desființat Decizia penală nr. 1137/A din 04.11.2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în Dosarul nr. x/2016, cu privire la contestatorul A. și rejudecând:

În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile formulate de procuror și inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 307/P.I./13.07.2018 pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosar nr. x/2016, pe care a desființat-o, în parte, cu privire la acest inculpat în ceea ce privește prescripția răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și art. 153 C. pen., 154 alin. (1) lit. b) din C. pen., art. 5 din C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 309, rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 din C. pen. și art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. și art. 76 alin. (1) din C. pen. (faptă comisă în 20.03.2008), ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

S-a înlăturat aplicarea pedepselor complementare și accesorii prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) din C. pen., aplicate inculpatului A..

S-a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 91 din C. pen., și următoarele privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

S-au menținut celelalte dispoziții ale Sentinței penale nr. 307/P.I./13.07.2018 pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosar nr. x/2016, și Deciziei penale nr. 1137/A din 04.11.2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în Dosarul nr. x/2016, care nu contravin dispozițiilor prezentei decizii.

Decizia penală nr. 42/CA din 02 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, printre alții, a fost comunicată către: Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara la data de 12 aprilie 2023, inculpaților G. la data de 18.04.2023 și A. la data de 15.05.2023 și Municipiului Timișoara, prin primar la data de 13.04.2023.

Pentru Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara termenul s-a împlinit la data de 12 mai 2023, în conformitate cu art. 269 alin. (2) și (4) din C. proc. pen.

Împotriva Deciziei penale nr. 42/CA din 02 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara, la data de 25 aprilie 2023.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată către Municipiul Timișoara, prin primar, la data de 02.05.2023 și inculpatului A. la data de 05.05.2023.

În cauză, nu au fost depuse concluzii scrise.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 22 mai 2023, sub Dosar nr. x/2022, iar judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 20.06.2023.

Prin încheierea din 20 iunie 2023, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) și art. 437 din C. proc. pen., iar motivele invocate se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație și a fixat termen pentru judecarea recursului în casație la data de 3 octombrie 2023, când, procurorul de ședință a solicitat să se ia act de faptul că nu mai susține cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Cu privire la motivul de recurs în casație, în esență, s-a solicitat, în temeiul art. 436 și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., admiterea acestuia, susținându-se că, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A. pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 309, rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 din C. pen. și art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. și art. 76 alin. (1) din C. pen. (faptă comisă în 20.03.2008), ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Astfel, pentru a pronunța Decizia penală nr. 42/CA/02.03.2023, instanța a aplicat în cauză interpretarea dată de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 privind prescripția răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că în cazul prescripției răspunderii penale Curtea Constituțională a României a pronunțat două decizii contradictorii (nr. 297/2018 și nr. 358/2022), iar principiul supremației dreptului Uniunii Europene, având în vedere că infracțiunea ce face obiectul cauzei este una din infracțiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, corupție în cadrul administrației publice locale, inculpatul A., secretar al Municipiului Timișoara, la data săvârșirii faptei, fiind trimis în judecată sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, acesta fiind inițiatorul activității infracționale care a produs părții civile Municipiul Timișoara un prejudiciu considerabil de 27.000.000 RON, impune instanței naționale să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii.

S-a apreciat pentru infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, ce a fost săvârșită de către inculpat la data de 20.03.2008, termenul prescripției generale a răspunderii penale de 10 ani prev. art. 154 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., a început să curgă din 20.03.2008. Totodată, termenul de prescripție a fost întrerupt succesiv, la data de 01.09.2015, 10.12.2015, de fiecare dată începând să curgă un nou termen de prescripție.

Fiind deja întrerupt cursul prescripției anterior pronunțării și publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 publicată în M. Of. nr. 518/25.06.2018, s-a apreciat că nu mai este incidentă situația de vid legislativ stabilită prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 publicată în M. Of. nr. 565/09.06.2022 în considerente la parag. 73.

Prin urmare, în cauzele care vizează interesele financiare ale Uniunii Europene (infracțiuni de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, corupție, evaziune fiscală și contrabandă), potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, deciziile instanței constituționale care afectează aceste interese devin inaplicabile.

Cu ocazia dezbaterilor, s-a susținut că, în ceea ce îl privește pe inculpatul A., Curtea de Apel Timișoara ar fi trebuit să țină cont de practica Curții Europene de Justiție, indiferent de data la care s-a pronunțat această decizie, deoarece și în calea de atac a apelului, Direcția Națională Anticorupție a solicitat a se face aplicarea hotărârilor Curții Europene de Justiție, motiv pentru care consideră că, ținând cont inclusiv de ultima hotărâre pronunțată de Curtea de Justiție Europeană nr. C-107/2023, în mod greșit, instanța a dispus încetarea procesului penal.

Conform ultimei hotărâri pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, instanțele naționale sunt obligate să lase neaplicate cele două decizii ale Curții Constituționale, precum și hotărârea prealabilă a Înaltei Curți, având în vedere că ne aflăm în situația în care, dacă s-ar da eficiența acestor trei decizii, s-ar ajunge la împiedicarea aplicării unor sancțiuni efective și disuasive pentru combaterea infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Sub acest aspect, a arătat că la paragrafele 97 - 99, în mod clar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit motivele pentru care aceste decizii ale Curții Constituționale și Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se aplică. De asemenea, a subliniat că singura condiție impusă a fost aceea ca judecătorul național să verifice dacă obligația de a lăsa neaplicate aceste decizii aduc atingere situației precum cea din prezenta speță. De asemenea, Curtea Europeană de Justiție face trimitere la hotărârile cauzele Tarico I și II, așa cum a precizat și cu privire la alte situații.

Din punctul de vedere al parchetului, speța de față se pliază pe situația din cauza Tarico I, sens în care instanțele naționale puteau să lase neaplicate aceste decizii și în niciun caz pe situația de excepție din cauza Tarico II.

Prin urmare, având în vedere toate aceste aspecte, Curtea de Apel Timișoara ar fi trebuit să facă direct aplicarea jurisprudenței Curții de Justiție Europene.

Astfel, având în vedere și hotărârea C-357/2019, Euro Box Promotion (paragrafele 188 și 169) a solicitat a se constata că prezenta cauză, având ca obiect o infracțiune asimilată infracțiunilor de corupție, respectiv abuz în serviciu, ținând cont că hotărârea C-107/2023, se referă strict la afectarea intereselor bugetului Uniunii Europene, motiv pentru care a susținut că poate fi aplicată jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, fiind obligatorie pentru instanțele naționale în conformitate cu dispozițiile art. 91 alin. (1) din ROFA al Înaltei Curți coroborat cu art. 2 alin. (9) din Legea nr. 340/2009, precum și din jurisprudența Curții Europene de Justiție.

Față de aspectele menționate, s-a apreciat că în cauză, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripție, întrucât, dând prevalență principiului supremației dreptului Uniunii Europene, instanța trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspectului/inculpatului și să constate că termenul de prescripție specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.

În concluzie, în temeiul dispozițiilor art. 448 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., s-a solicitat admiterea în principiu a recursului în casație, casarea parțială a Deciziei penale nr. 42/CA/02.03.2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, prin care s-a dispus, în mod greșit, încetarea procesului penal față de inculpatul A. și rejudecarea apelului doar cu privire la acest inculpat.

Examinând recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că motivele invocate sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara a formulat recurs în casație întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., susținând, în esență, că încetarea procesului penal față de inculpatul A., în raport de deciziile instanței de control constituțional, cu decizia pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost dispusă în mod eronat, nefiind dată prevalență principiului supremației dreptului Uniunii Europene.

Ca atare, instanța de recurs în casație va evalua problema intervenirii prescripției răspunderii penale, raportat la Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și la Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, reglementată în art. 155 alin. (1) din C. proc. pen. intrat în vigoare la 01.02.2014, avea următoarea formă:

"cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".

Prin Decizia nr. 297/2018, publicată în M. Of. nr. 518/25.06.2018, Curtea Constituțională a României a constatat că:

"soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

Ulterior, prin Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale a României, publicată în M. Of. nr. 565/09.06.2022, a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată și s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară Deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituționale.

În considerentele acestei din urmă decizii, instanța de control constituțional a reținut următoarele: (...) deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale (parag. 72); în consecință, Curtea constată că, în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (parag. 73); astfel, Curtea observă că termenele de prescripție generală reglementate de dispozițiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curții Constituționale (parag. 74); așadar, Curtea constată că, în cazul de față, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecința creării unui viciu de neconstituționalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituționalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice și să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripției răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menționate (parag. 76).

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține, în conformitate cu considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale, că, în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la data de 25 iunie 2018, și momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., în M. Of. nr. 531/30.05.2022, în legislația națională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripției răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispozițiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripție a răspunderii penale fiind cele menționate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în M. Of. nr. 1141/28.11.2022 prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile.

Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislația penală substanțială, cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, cu consecința incidenței exclusiv a termenelor generale de prescripție, prevăzute de art. 154 din C. pen.

În acest context, evaluarea termenului de prescripție a răspunderii penale se face în raport de termenul general de prescripție, calculat de la momentul săvârșirii faptei, efectele întreruptive de prescripție ale actelor de procedură comunicate neputând fi valorificate.

Astfel, Decizia instanței de control constituțional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forță juridică a instituției prescripției speciale, cu consecința revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit. Potrivit alin. (1) lit. b) din articolul anterior menționat, termenul de prescripție a răspunderii penale este de 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 ani.

Înalta Curte constată că inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 309, rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 C. pen. și art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., și art. 76 alin. (1) C. pen., săvârșită de către inculpat la data de 20.03.2008.

Limitele de pedeapsă pentru infracțiunea prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. comb. cu art. 309 C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 este de la 4 ani la 14 ani închisoare (art. 297 alin. (1) C. pen. - pedeapsă de la 2 la 7 ani; cu aplicarea art. 309 C. pen. - 3 ani - 10 ani și 6 luni; cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 - 4 ani - 14 ani)

Astfel, având în vedere dispozițiile art. 154 alin. (1) lit. b) și art. 186 alin. (1) teza a II-a din C. pen., în raport de cele anterior menționare, se constată că termenul general al prescripției răspunderii penale s-a împlinit, pentru infracțiunea pentru care a fost condamnat, la data de 19.03.2018, deci anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare dispuse prin Decizia penală nr. 1137/A din 04.11.2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/2016.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că, în mod corect, Curtea de Apel Timișoara a admis contestația în anulare formulată de contestatorul inculpat și a constatat intervenită prescripția răspunderii penale cu consecința încetării procesului penal.

Totodată, Parchetul a mai considerat că dacă s-ar accepta că de la publicarea Deciziei nr. 358/2022 nu a operat niciun act de întrerupere a prescripției răspunderii penale s-ar crea un risc sistemic de impunitate pentru infracțiuni grave de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale UE sau de corupție în general, considerând că în cauză sunt incidente hotărârile CJUE "Taricco 1" și C-107/2023.

Cât privește aplicabilitatea în cauză a hotărârii pronunțate de CJUE în cauza C-107/2023, Înalta Curte constată că infracțiunea asimilată infracțiunilor de corupție ce face obiectul cauzei (abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 309, rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000) nu intră sub incidența Hotărârii CJUE anterior menționate, așa cum rezultă din interpretarea acesteia și din jurisprudența anterioară a Curții de Justiție.

Prin hotărârea pronunțată în C-107/2023, Curtea de la Luxemburg furnizează elemente de interpretare circumscrise respectării dreptului Uniunii în cazul "infracțiunilor de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene", având drept coordonate datele furnizate de către instanța de trimitere din litigiul de bază, ce a avut ca obiect infracțiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) și (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Sfera de aplicare a deciziei invocate de recurenta DNA, se limitează la domeniul infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect ce rezultă cu evidență atât din cuprinsul tratatelor și a altor documente ale Uniunii, (art. 19 alin. (1) TUE; art. 325 alin. (1) TFUE; art. 2 alin. (1) din Convenția PIF 1995), precum și din cuprinsul hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-107/23 din 24.07.2023.

Potrivit art. 325 alin. (1) din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene "Uniunea și statele membre combat frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (...)".

Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților [Uniunii] Europene (PIF) definește "frauda ce aduce atingere intereselor financiare" ale acestora prin art. 1 și 2, texte al căror conținut a fost transpus în legislația internă în cadrul art. 181 - art. 185 din secțiunea "Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene" cuprinsă în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

Infracțiunile de corupție intră sub incidența dreptului Uniunii numai în cazul în care comportamentul fraudulos aduce atingere intereselor financiare ale UE sau se află în legătură strânsă cu astfel de fapte (pct. 185 - 186 din Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, EU:C:2021:1034).

Deopotrivă, noțiunile de "corupție activă" și "corupție pasivă" sunt definite de art. 2, 3 din Convenția PIF, art. 4 lit. a), b) din Directiva 1371 fiind circumscrise acțiunilor funcționarilor neconforme cu legea care prejudiciază sau sunt susceptibile să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii Europene.

Ulterior, prin Directiva 1371 din 2017 (transpusă prin Legea nr. 283/2020, respectiv Legea nr. 234/2022) infracțiunile împotriva intereselor financiare ale UE sunt extinse și la fraudele împotriva sistemului comun privind TVA.

Stabilirea domeniului de aplicare, calificarea normelor are incidență directă asupra legalității infracțiunilor și pedepselor, principiu fundamental atât în dreptul intern, cât și în dreptul Uniunii și în jurisprudența Curții Europene pentru Drepturilor Omului (CEDO). Acesta implică cerințe privind accesibilitatea și previzibilitatea în ceea ce privește definirea infracțiunii și stabilirea pedepsei (pct. 104 din Hotărârea CJUE C-107/23 din 24.07.2023; cauzele CEDO Cantoni împotriva Franței, parag. 29, Kafkaris împotriva Ciprului, parag. 140, 6; Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, parag. 43-47 etc).

Totodată, CJUE subliniază că cerințele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securității juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esențial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât și ca valoare comună statelor membre (parag. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, parag. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul și Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, parag. 136 și 223).

Sub aspectul protecției drepturilor fundamentale, hotărârea face referire la respectarea drepturilor garantate de Cartă și la principiile generale ale dreptului Uniunii (parag. 101 cauza C-107/23 din 24.07.2023). Or, art. 52 alin. (3) din Cartă prevede în mod expres că "În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată".

Dreptul persoanei de a ști în ce condiții se poate angaja răspunderea sa penală și ce sancțiune riscă a fost circumscris condiției previzibilității legii penale, în jurisprudența instanțelor europene.

Tot sub acest aspect, este de precizat că CEDO a sancționat interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare și pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis împotriva Greciei, pct. 52].

În aceste coordonate, schimbarea domeniului de interpretare și aplicare a sintagmei "infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene" și extinderea lui la infracțiunile asimilate celor de corupție care nu sunt generate de un comportament fraudulos ce prejudiciază sau ar putea prejudicia interesele financiare ale Uniunii, ar fi în mod vădit lipsită de precizia necesară pentru a evita arbitrariul și, astfel, ar fi incompatibilă cu standardele unui stat de drept.

Pe cale de consecință, dacă s-ar admite susținerile recurentei DNA și s-ar extinde domeniul de interpretare și aplicare al Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-107/23 din 24.07.2023) la toate celelalte infracțiuni de corupție, ar echivala cu încălcarea de către instanță supremă a ordinii juridice, a institui arbitrariul, ceea ce ar fi incompatibil cu principiile statului de drept.

În concluzie, față de argumentele anterior expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că infracțiunea ce face obiectul prezentei cauze nu intră, ratione materiae, în sfera celor la care se referă Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-107/23 din 24.07.2023), nefiind aplicabilă în speță.

Cât privește incidența hotărârii "Taricco 1", invocată, de asemenea, de recurenta DNA, Înalta Curte reține că prezenta cauză nu intră nici sub incidența acestei hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut în jurisprudența sa semnificația calificării în dreptul intern al statelor membre a anumitor instituții juridice și a eficienței standardelor de protecție consacrate de dreptul național. Curtea a arătat că principiul legalității infracțiunilor și pedepselor prevăzut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene are același înțeles și același domeniu de aplicare precum dreptul garantat prin CEDO. Curtea a arătat, însă, că statele membre au libertatea să prevadă în ordinea juridică proprie că regimul prescripției răspunderii penale ține, asemenea normelor privind definirea infracțiunilor și stabilirea pedepselor, de dreptul penal material și este, ca atare, supus, la fel ca aceste din urmă norme, principiului legalității infracțiunilor și pedepselor. De asemenea, autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii.

Standardul național de protecție circumscris exigențelor ce derivă din principiul legalității incriminării și a pedepsei este superior celui consacrat prin jurisprudența CEDO, incluzând în domeniul de aplicare a principiului legalității incriminării și normele în materia prescripției răspunderii penale.

Consecința includerii în dreptul național a normelor în materia prescripției răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalității incriminării rezidă în obligația autorităților judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conținutul art. 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinței ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă și neretroactivă.

În Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a reținut că "principiul neretroactivității legii penale se opune în special ca o instanță să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancționeze penal un comportament care nu este interzis de o normă națională adoptată înainte de săvârșirea infracțiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligației de a nu aplica dispozițiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripției (obligație stabilită anterior de Curte în "Taricco 1") se aduce atingere principiului legalității incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziții, sancțiuni pe care, după toate probabilitățile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziții ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menționate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii" (parag. 60). Curtea a arătat că "Dacă instanța națională ar fi astfel determinată să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile în cauză ale C. pen. se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligații, iar aceasta chiar dacă respectarea obligației respective ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu dreptul Uniunii" (parag. 61).

Astfel fiind, susținerea procurorului în sensul aplicabilității cauzei "Taricco 1" nu poate fi reținută de către instanța de recurs în casație.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara împotriva Deciziei penale nr. 42/CA din 02 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul nr. x/2022, privind pe inculpatul A..

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara împotriva Deciziei penale nr. 42/CA din 02 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul nr. x/2022, privind pe inculpatul A..

Cheltuielile ocazionate cu soluționarea recursului în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 03 octombrie 2023.

GGC - NN