ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 644/2013

ÎNALTA CU|RTE DE

CASAȚIE Șl JUSTIȚIE

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 2561 din 15

iunie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 8501 al Tribunalului Dolj, secția

comercială, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC F.B. SRL

Craiova împotriva pârâtei SC A.R.A.V.I.G. SA - Sucursala Dolj cu consecința

obligării acesteia la plata sumei de 276.363 lei reprezentând diferența

neachitată din despăgubirea cuvenită și 6.874,63 lei cheltuieli de judecată

către reclamantă.

Pentru a

pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că între părți

s-a încheiat un contract de asigurare valabil pe perioada 13 martie 2010 - 12

martie 2011 având ca obiect asigurarea facultativă a bunurilor corp navă și

mașini - dragă absorbantă, pentru suma de 300 mii euro și instalație de dragare

coloană plutitoare refulare, pentru suma de 150.000 euro. La data de 19 mai

2010 s-a produs evenimentul asigurat în sensul că din cauza condițiilor

meteorologice, coloana plutitoare a fost ruptă și scufundată pe o lungime de

aproximativ 100 m, un număr de 7 flotori dubli fiind luați de curenți nu au mai

putut fi recuperați. Societatea de asigurare a fost informată de către

reclamantă cu privire la producerea acestui eveniment, pârâta acordându-i un

avans de 40.000 lei din valoarea despăgubirii. Ulterior în urma instrumentării

dosarului de daună, cererea reclamantei de plată a despăgubirilor a fost

respinsă apreciindu-se de către pârâtă că asiguratul nu și-a îndeplinit

obligația prevăzută în capitolul VI pct. 6.1 din contractul de asigurare,

respectiv de a comunica schimbarea împrejurărilor esențiale, privind riscul

fiind incidență clauza exoneratoare de răspundere stabilită convențional de

părți.

În acest

context, prima instanță a apreciat, raportat la clauzele contractului de

asigurare, că bunul asigurat constituie un ansamblu iar cele două componente

respectiv, draga și instalația de dragare, coloană de refulare sunt asigurare

distinct pentru sume diferite.

De asemenea,

s-a reținut faptul că instalația de dragare nu face parte din navă, după cum

rezultă din adresa emisă de Oficiul de căpitănie Calafat, astfel că, în speță

nu prezintă importanță faptul că nava avea sau nu permis de navigație în

condițiile în care pentru bunul asigurat și avariat, respectiv coloana de

refulare nu se elibera un astfel de permis.

Pe de altă

parte, arată prima instanță că, la data producerii evenimentului draga nu era

în funcțiune ci se afla în conservare, situație în care s-a apreciat că refuzul

pârâtei de acordare a despăgubirilor este nejustificat aceasta fiind obligată

să-și îndeplinească obligațiile contractuale asumate, respectiv de a acoperi

daunele în conformitate cu art. 969 C. civ. și cap. IX din contractul de

asigurare.

Apelul declarat

de pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA - Sucursala Dolj a fost admis iar sentința atacată

a fost schimbată în sensul respingerii acțiunii reclamantei, care a fost

obligată și la plata cheltuielilor de judecată în apel în sumă de 3.440 lei.

În argumentarea

soluției pronunțate, instanța de apel a reținut că, din polița de asigurare

rezultă că obiectul asigurării l-a constituit un singur bun și nu două bunuri

distincte astfel cum eronat a reținut tribunalul.

În acest sens

s-a argumentat că însăși reclamanta a precizat că instalația de dragare,

coloana de refulare constituie o anexă, o instalație tehnologică ce se montează

la dragă, adică nu constituie un bun care să funcționeze separat ci, dimpotrivă

„formează un tot unitar cu corpul navei asigurate. Aceeași concluzie - a

existenței unui singur bun asigurat - rezultă și din faptul că prima anuală ca

și primele lunare nu sunt stabilite prin poliță defalcat, ci există o singură

primă anuală și respectiv o singură rată lunară.

Totodată,

instanța de apel a reținut că bunul asigurat a staționat în apele fluviale la

momentul producerii evenimentului asigurat, fără a avea documente care să

ateste că este apt pentru navigație, situație în care bunul trebuia să fie

amarat la cheu, dus într-un loc special amenajat sau scos pe uscat,

proprietarul neavând posibilitatea să lase bunul în apele fluviale fără să

comunice în scris asigurătorului această împrejurare esențială privind riscul

îndeplinirea acestei obligații era prevăzută în condițiile generale de

asigurare respectiv cap VI pct. 6.1 dar reclamanta a omis să-l înștiințeze pe

asigurător situație în care aceasta nu este îndreptățită la despăgubiri.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC F.B. SRL Craiova criticând-o

pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În mod concret,

recurenta invocă faptul că instanța de apel a schimbat înțelesul vădit al actului

juridic dedus judecății în ceea ce privește obiectul contractului de asigurare

atunci cât a apreciat că a fost asigurat un singur bun, respectiv nava și

instalația de dragare, coloană de refulare și nu două bunuri distincte.

Contrar celor

reținute prin decizia recurată, potrivit poliței de asigurare părțile au

individualizat distinct indemnizația de asigurare ce va fi achitată de către

asigurător în situația producerii riscului asigurat pentru fiecare dintre

bunuri astfel încât în mod evident și obiectul contractului de asigurare era

reprezentat de două bunuri distincte.

Prin urmare nu

prezintă relevanță faptul că pentru unul dintre bunurile asigurate, respectiv

pentru navă nu exista permis de navigație, în condițiile în care riscul

asigurat s-a produs doar cu privire la instalația de dragare, coloana

plutitoare - refulare, pentru care nu era necesar un astfel de permis. Pe de

altă parte, la momentul producerii evenimentului asigurat draga nu era în

funcțiune ci se afla în conservare.

De asemenea,

arată recurenta, hotărârea instanței de apel este dată cu interpretarea și

aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din

Legea nr. 136/1995 coroborate cu dispozițiile art. 969 C. civ. și a

dispozițiilor art. 65 din H.G. nr. 245 /2003 coroborate cu art. 18 și art. 23

din O.G. nr. 42/1997 privind reglementările transportului maritim și pe căile

navigabile interioare, și ordinul Ministrului Transporturilor nr. 1447/2008,

raportat la art. VI pct. 6.1 din condițiile de asigurare facultativă.

Sub acest

aspect se apreciază că, în mod greșit instanța de apel a considerat că pârâta

este exonerată de obligația de plată a despăgubirilor deoarece reclamanta nu a

comunicat asigurătorului schimbarea unor împrejurări esențiale privind riscul

asigurat constând în lipsa permisului de navigație pentru navă, în condițiile

în care riscul asigurat s-a produs numai cu privire la instalația de dragare și

coloana de refulare. Cele două bunuri fiind asigurate distinct rezultă că

realizarea riscului asigurat numai cu privire la un bun ar fi trebuit apreciat

de instanța de apel doar cu privire la acel bun și nu prin raportare la navă.

Condițiile

facultative de asigurare în care sunt individualizate clauzele de exonerare de

răspundere a asigurătorului nu i-au fost comunicate susține recurenta, nu au

fost însușite de aceasta prin semnătură, astfel încât în mod greșit instanța de

apel a dat eficiență dispozițiilor cuprinse la cap. VI pct. 6.1.

În acest

context s-a reținut eronat că expirarea permisului de navigație reprezintă o

împrejurare esențială privind riscul și că plata de către asigurător a

avansului indemnizației de asigurare nu are relevanță juridică.

Semnificativ în

această privință susține recurenta, este faptul că prin adresele emise de

autoritățile portuare s-a confirmat faptul că aceasta nu a încălcat prevederile

legale specifice transportului naval prin lipsa permisului de navigație la

instalația plutitoare deoarece, pentru aceasta nu era nevoie de o astfel de

autorizație. De altfel, nava era în conservare încă din 1 noiembrie 2009,

nemaiputând naviga astfel că asiguratul nu avea obligația de a comunica

asigurătorului această împrejurare deoarece instalația a întrunit cerințele tehnice

reglementate de actele normative în domeniul legislației navala pentru a

staționa în apele fluviale, iar pe de altă parte, dacă s-ar fi încălcat aceste

norme legale, arată recurenta ar fi fost sancționată contravențional, ceea ce

în speță nu a fost cazul.

Contrar celor

reținute prin decizia recurată nu exista posibilitatea ca nava să fie amarată

la cheu sau transportată într-un loc amenajat fără autorizarea căpităniei

portului, autorizație care oricum nu putea fi emisă în condițiile în care nava

nu avea permisul de navigație, dar această autorizație nu era obligatorie

deoarece draga nu naviga în apele fluviale naționale.

Analizând

recursul formulat prin prisma motivelor și dispozițiilor anterior menționate

Înalta Curte constată că este nefondat.

Astfel, în

privința primei critici referitoare la schimbarea înțelesului vădit al actului

juridic dedus judecății, cu referire la obiectul contractului de asigurare se

va reține că în mod corect instanța de apel verificând conținutul poliței de

asigurare precum și specificațiile din această poliță a concluzionat că părțile

au înțeles să încheie asigurarea facultativă pentru următoarele bunuri:,,corp

navă și mașini, obiectul asigurării fiind descris astfel: draga absorbantă +

instalație dragare coloană plutitoare de refulare. Faptul că în polița de

asigurare s-au prevăzut valori distincte pentru navă și respectiv pentru

instalația de dragare nu permite concluzia susținută de recurentă conform

căreia s-ar fi asigurat două bunuri distincte în condițiile în care în

specificația anexată poliței de asigurare s-a prevăzut o singură sumă asigurată,

respectiv 450.000 euro stabilindu-se o singură primă anuală în valoare de 5.400

euro și o singură rată anuală, pentru bunul asigurat.

Prin urmare,

această critică este nefondată urmând a fi înlăturată în condițiile în care

instanța de apel a interpretat corect obiectul contractului încheiat între

părți.

Concluzia este

identică și în privința motivelor de recurs întemeiate pe pct. 9 al art. 304

derivat din încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ. art. 20 din Legea nr.

136/1995 și reglementările specifice transportului maritim.

În această

privință se impune precizarea că pe parcursul soluționării cauzei în fața

instanței de fond reclamanta nu a invocat faptul că nu i s-au comunicat

condițiile facultative de asigurare, ci dimpotrivă, chiar prin acțiunea introductivă

aceasta a precizat că excluderile vizate de această clauză nu cuprind situația

invocată de asigurător, necontestând prin urmare faptul că aceste condiții fac

parte din contractul de asigurare. De altfel, și în această privință instanța

de apel a reținut că potrivit mențiunii din polița de asigurare reclamanta a

luat la cunoștință de condițiile de asigurare, pe care și Ie-a însușit prin

semnătura aplicată pe acest act.

Prin urmare

susținerea recurentei conform căreia au fost aplicate greșit dispozițiile art.

969 C. civ. deoarece s-au stabilit în sarcina sa obligații cu privire la care

nu și-a exprimat consimțământul fiind contrară mențiunilor din contractul

părților urmează a fi înlăturată.

În egală măsură

se va reține că este nefondată și critica referitoare la incidența cazului de

excludere reținut de instanța de apel derivat din omisiunea reclamantei de a

informa asigurătorul cu privire la o împrejurare esențială privind riscul

respectiv lipsa permisului de navigație.

Sub acest

aspect, în mod corect s-a reținut prin decizia recurată că, bunul asigurat cu

descrierea anterior prezentată a staționat în apele fluviale la momentul

producerii evenimentului asigurat fără a avea documente care să ateste că este

apt pentru navigație.

Într-o atare

situație bunul trebuia să fie amarat la cheu, dus într-un loc special amenajat

sau pe uscat, proprietarul, în speță, reclamanta neavând posibilitatea să îl

țină în apele fluviale.

De altfel,

recurenta nu contestă că acestea erau soluțiile pe care conform legislației navale

le avea la îndemână susținând însă că în lipsa permisului de navigație nu putea

obține autorizarea căpităniei portului pentru a transporta nava în aceste

locuri, astfel că a lăsat-o în conservare în apele fluviale.

Prin urmare,

cum dreptul de opțiune al proprietarului navei nu are ca variantă alternativă

și staționarea acesteia în apele fluviale, situație în care s-a găsit nava

asigurată la data producerii evenimentului care a avut drept consecință

avarierea acesteia, în mod corect s-a apreciat că în speță, în realitate

reclamanta a contribuit la producerea riscului asigurat, nu a comunicat

asigurătorului o împrejurare esențială privind riscul, astfel că, justificat

prin decizia recurată s-a apreciat că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația

din condițiile generale de asigurare așa încât nu este îndreptățită să

primească despăgubiri de la asigurător. In egală măsură împrejurarea că acesta

a achitat un avans din despăgubiri nu excludea posibilitatea asigurătorului de

a analiza ulterior dacă există sau nu o cauză exoneratoare de răspundere.

În consecință,

recursul este nefondat și va fi respins ca atare in conformitate cu art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanta SC F.B. SRL Craiova împotriva deciziei

nr. 204/2011, din 13 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova,

secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 19 februarie 2013.