ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 461/2023

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 69/RC din data de 31.01.2023 pronunțată de Înalta Curte, s-a respins, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 685/A din data de 03 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2017.

Pentru a dispune în acest sens, Înalta Curte a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție verifică conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, analiza de legalitate nefiind însă una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate, ca atare, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În cauza de față, recurentul inculpat A. a formulat recurs în casație întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Din interpretarea acestei dispoziții legale, rezultă că se circumscriu cazului de casare menționat acele situații în care este înfrânt principiul legalității pedepsei, printre altele, prin depășirea limitelor legale, respectiv, stabilirea unei pedepse care, fie depășește limitele generale ale pedepsei ori se situează sub aceste limite, fie depășește sau se situează sub limitele speciale ale pedepsei prevăzute pentru infracțiunea săvârșită.

Așadar, prin sintagma mai sus menționată "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege, în raport cu încadrarea juridică și cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel.

Examinând hotărârea atacată, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că, prin sentința penală nr. 804/2020 pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia recurată, inculpatul A. a fost condamnat la următoarele pedepse principale: de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. rap. la art. 41 alin. (1) C. pen. și de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență, prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen.

Astfel, în temeiul art. 38 și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, sporită cu 10 luni închisoare, respectiv pedeapsa principală de 3 ani și 10 luni închisoare.

De asemenea, reținându-se săvârșirea faptelor în stare de recidivă, în temeiul art. 43 alin. (1), (2) C. pen., instanța de apel a adăugat pedeapsa rezultantă de 3 ani și 10 luni închisoare la restul rămas neexecutat de 346 de zile, dispunându-se ca inculpatul A. să execute în final pedeapsa principală rezultantă de 3 ani, 10 luni și 346 zile de închisoare.

S-a reținut că, în concret, în temeiul cazului de casare invocat, recurentul inculpat A. a criticat hotărârea curții de apel, întrucât nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, apreciindu-se astfel că, fără a se reține incidența art. 19 din Legea nr. 682/2002 cu privire la reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă în cazul formulării unui denunț, recurentului inculpat i-au fost aplicate pedepse în alte limite prevăzute de lege.

În susținerea acestor afirmații, recurentul inculpat a arătat că la dosarul cauzei se regăsesc adresele Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în original, precum și trimise prin mail de inculpat, din care rezultă îndeplinirea condițiilor pentru reținerea art. 19 din Legea nr. 682/2002 în ceea ce îl privește, însă nu au fost luate în considerare de către instanțe.

Așadar, a constatat că recurentul inculpat A. a criticat prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac, faptul că pedepsele stabilite sunt în afara limitelor legale ca urmare a nereținerii de către instanța de apel a unei cauze de reducere a pedepsei.

A apreciat Înalta Curte că nu poate avea în vedere critica recurentului inculpat A. referitoare la neaplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, întrucât aceasta nu poate fi examinată prin prisma cazului de recurs în casație invocat și anume art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., ca urmare a faptului că reținerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei reprezintă o chestiune de apreciere a instanței, fie în primă instanță, fie în apel, numai acestea fiind în măsură să stabilească dacă un inculpat a denunțat și a facilitat sau nu identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni.

Deopotrivă, a reținut că încadrarea juridică dată faptelor, reținerea sau nu a unei cauze de reducere a pedepsei ori a circumstanțelor atenuante/agravante, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura recursului în casație, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor, având în vedere scopul recursului în casație reglementat ca și o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel. Așa cum s-a arătat, fiind prevăzut ca o cale extraordinară de atac care trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres reglementate de legea procesual-penală.

Pe calea recursului în casație nu se poate invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante și le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, recursul în casație nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată în hotărârea atacată.

A considerat că, concluzia este aceeași nu doar prin raportare la chestiunile faptice aflate la baza raportului penal de conflict, ci și a celor care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta din urmă poate avea consecințe în planul tratamentului sancționator. În cazul unor manifestări de voință ale inculpaților intervenite pe parcursul procesului penal, orientate spre obținerea unui tratament sancționator mai blând, conținutul obiectiv al acestora nu ar putea fi reinterpretat pe calea recursului în casație, în unicul scop de a da acestuia efecte juridice opuse celor reținute prin hotărârea definitivă, fie în sensul înlăturării unui beneficiu deja recunoscut, fie dimpotrivă, al recunoașterii acestuia direct pe calea recursului în casație.

Aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 referitoare la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă este o chestiune de fond, ce trebuia avută în vedere de instanță la individualizarea judiciară a pedepsei, ca un criteriu obiectiv. Aplicarea acestor prevederi legale are consecințe asupra limitelor de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea dedusă judecății, în sensul reducerii la jumătate a acestora și stabilirii unei pedepse între aceste limite în procesul complex al individualizării pedepsei realizat cu ocazia judecării pe fond a cauzei.

A apreciat că, potrivit legii, dar și a practicii judiciare, critica recurentului inculpat în sensul că instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, pentru care în opinia recurentului sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, nu se circumscrie cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sau vreunui alt caz de casare expres și limitativ prevăzut de lege. Astfel de susțineri nu urmăresc să supună cenzurii Înaltei Curți legalitatea pedepsei aplicate în speță prin raportare la particularitățile faptice reținute prin decizia recurată, ci tind la o reevaluare a însuși conținutului acestor particularități, în scopul recunoașterii unor efecte juridice diferite asupra tratamentului sancționator, ceea ce excede scopului și obiectului recursului în casație, astfel cum sunt reglementate de art. 433 și art. 447 C. proc. pen.

Înalta Curte a arătat că, dacă în cauză, instanța de apel ar fi reținut incidența dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 și nu ar fi redus, în mod corespunzător, limitele de pedeapsă ca urmare a acestor prevederi, atunci s-ar fi putut considera că s-ar fi aplicat o pedeapsă nelegală, în accepțiunea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. Or, această situație nu se regăsește în contextul cauzei, întrucât instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor mai sus invocate de către recurent.

Așa cum rezultă din decizia atacată în cauză, instanța de apel a menționat că "nu sunt incidente nici dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, în cazul inculpatului A., întrucât din adresele înaintate în mod oficial instanței de control judiciar, urmare a solicitărilor efectuate, nu a rezultat valorificarea denunțurilor formulate de inculpat, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de aceste prevederi legale".

Prin urmare, aplicarea acestor dispoziții legale pe calea recursului în casație, ar excede cadrului legal al acestei căi extraordinare de atac.

Totodată, Înalta Curte a constatat că pedepsele stabilite inculpatului A. prin decizia penală atacată, pentru fiecare dintre fapte, dar și pedeapsa rezultantă aplicată, sunt în limite legale, sub aspectului cuantumului care se circumscrie limitelor prevăzute în lege, de altfel recurentul inculpat necriticând acest aspect, ci doar împrejurarea că instanța de apel nu a procedat la valorificarea art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În concret, Înalta Curte a precizat că având în vedere că toate argumentele formulate pe calea recursului în casație de față vizează individualizarea pedepselor aplicate ca urmare a nereținerii unei cauze de reducere a pedepsei, recursul în casație formulat este nefondat.

Împotriva acestei decizii penale condamnatul A. a formulat contestație, solicitând în esență, admiterea contestației și desființarea deciziei penale nr. 69/RC/31 ianuarie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală.

În esență, a precizat că limitele pedepsei reținute prin decizia penală nr. 685/A din data de 3 iunie 2022 de Curtea de Apel București, secția I penală, prin care s/a dispus condamnarea contestatorului, sunt nelegale.

În ceea ce privește nelămurirea ce rezultă din decizia penală atacată, a arătat că în raport de încadrarea juridică a infracțiunii de cumpărare de influență, de dispozițiile art. 308 alin. (1) și alin. (2) C. pen., art. 19 din Legea nr. 682/2002, decizia Înaltei Curți nr. 3/2018, Decizia Curții Constituționale nr. 67/2015 și Decizia nr. 1/2015 a Înaltei Curți, limitele de pedeapsă se situează, în cauză, între 8 luni și 2 ani și 4 luni închisoare.

Examinând contestația formulată de contestatorul A., în baza actelor și lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând a o respinge pentru următoarele considerente:

Contestația la executare este un mijloc procesual prin care se asigură punerea în executare și executarea propriu-zisă a hotărârilor penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziții de drept penal și de drept procesual penal care se referă la executarea unei condamnări penale. Dispozițiile art. 598 din C. proc. pen. prevăd în mod expres cazurile în care poate fi promovată contestația la executare, prin a căror limitare legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual într-o cale prin care să se împiedice procedura normală de punere în executare a hotărârilor definitive, putând fi vizate exclusiv aspecte ce se referă la executarea hotărârii intrate în puterea lucrului judecat, fără a se putea aduce modificări în ceea ce privește soluția.

Astfel, potrivit art. 598 alin. (1) C. proc. pen., contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.

Potrivit dispozițiilor art. 166 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, "instanța examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului și, în baza celor constatate, pronunță una din următoarele soluții:

a) dispune, prin sentință, executarea în România a pedepsei aplicate de instanța statului emitent;

b) în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanța străină nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracțiuni similare, adaptează, prin sentință, pedeapsa aplicată de instanța statului emitent, potrivit alin. (8) și (9); [...]"

În acest context, Înalta Curte constată că prin sentința penală nr. 804 din data de 17.07.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2017, în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., a fost condamnat inculpatul A., cu antecedente penale, la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prev. de art. 292 alin. (1) C. pen. rap. la art. 41 alin. (1) C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 292 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (1) C. pen.

Prin decizia penală nr. 685/A din data de 03.06.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 804 din data de 17.07.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2017.

A fost desființată, în parte, sentința penală atacată și rejudecând în fond, cu privire la inculpatul A., s-a dispus:

În temeiul art. 292 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență.

În temeiul art. 38 C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, sporită cu 10 luni închisoare, respectiv pedeapsa principală de 3 ani și 10 luni închisoare.

În temeiul art. 43 alin. (1), (2) C. pen., s-a adăugat pedeapsa rezultantă de 3 ani și 10 luni închisoare la restul rămas neexecutat de 346 zile, dispunându-se ca inculpatul A. să execute pedeapsa principală de 3 ani, 10 luni și 346 zile de închisoare.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Împotriva deciziei penale nr. 685/A din data de 03.06.2022, a formulat recurs în casație inculpatul A., iar prin decizia penală nr. 69/RC din data de 31.01.2023 pronunțată de Înalta Curte, s-a respins, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 685/A din data de 03 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2017.

În cuprinsul deciziei penale atacate, evaluând cauza din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., "inculpatului i s-au aplicat pedepse în alte limite", Înalta Curte a constatat că pedepsele stabilite în sarcina inculpatului A., pentru fiecare dintre fapte, dar și pedeapsa rezultantă aplicată, sunt în limite legale, sub aspectului cuantumului care se circumscrie limitelor prevăzute în lege, apreciind că aspectele referitoare la încadrarea juridică a faptei, și respectiv reținerea sau nereținerea unei cauze legale de reducere, în speță art. 19 din Legea nr. 682/2002, nu pot fi analizate de instanța de recurs în casație.

În acest context, analizând contestația la executare ce face obiectul cauzei de față prin prisma considerațiilor anterior expuse, Înalta Curte notează că, prin cererea formulată, contestatorul condamnat a criticat, în fapt, împrejurarea că instanța de recurs în casație nu a dispus reținerea cauzei de reducere a pedepsei prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002 și nu a procedat la schimbarea de încadrare juridică a faptei prin reținerea art. 308 C. pen., ambele aspecte având ca efect reducerea limitelor de pedeapsă și implicit a pedepsei stabilite și aplicate de instanța de apel.

Or, în raport de considerentele deciziei penale atacate, Înalta Curte reține că aspectele invocate de contestatorul condamnat prin cererea formulată, au fost tranșate cu prilejul soluționării cauzei având ca obiect recurs în casație promovat împotriva deciziei penale nr. 685/A din data de 03 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2017 și de asemenea, că nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile limitative prevăzute de lege pentru a fi examinate în cadrul contestației la executare prev. de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Nelămurirea cu privire la hotărârea ce se execută - caz de contestație la executare prevăzut de teza I a art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., invocat în cauză de către contestator, trebuie să vizeze limitele în care se execută hotărârea contestată, iar nu însăși valabilitatea acesteia în privința soluției pe care o conține, care a intrat în puterea lucrului judecat.

Astfel cum rezultă din însăși reglementarea legală a instituției juridice a contestației la executare, aceasta este un mijloc procesual, cu caracter jurisdicțional, care poate fi folosit înainte de punerea în executare a hotărârii penale definitive, în cursul executării și chiar după ce s-a executat pedeapsa, dar în legătură cu executarea acesteia, care poate fi formulat în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, fără însă a putea fi analizate sau reanalizate aspecte de fond deja avute în vedere de instanțe la momentul soluționării cauzei sau aspecte care sunt legate de alte instituții de drept, cu reglementare distinctă.

Prin urmare, pe calea contestației la executare nu se poate schimba sau modifica soluția care a dobândit autoritate de lucru judecat, astfel cum solicită în realitate contestatorul.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 69/RC din data de 31 ianuarie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2022.

Va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 340 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 69/RC din data de 31 ianuarie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2022.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 340 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 iunie 2023.

GGC - MM