COLLMANN v. GERMANY

Dl Reiner Collmann este un național german născut în 1941 și locuiește în Fortaleza (Brasil). El a fost reprezentat în fața Curții de către dl V. Hente, un avocat practicant la Strasbourg (Franța). Guvernul german (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna A. Wittling-Vogel, Ministerialdiregentin, a Ministerului Federal al Justiției. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 15 iulie 1989 iahtul auto “Carat” a luat foc și a scufundat la sud de Cap Tossa între coasta spaniolă și Ibiza. Proprietarul german și un membru al echipajului brazilian au fost salvate de un feribot marocian care trecea prin. A fost solicitat daune substanțiale pentru pierderea navei. Reclamantul a prezentat un raport de experți care a afirmat că valoarea de piață a navei era de 935.000 DEM. Compania de asigurări și poliția din Berlin au efectuat o anchetă privind scufundarea navei. La 23 octombrie 1992, Curtea de district Berlin-Tiergarten (Amtsgericht) a emis un mandat internațional de arestare împotriva reclamantului suspectând că a participat ca expert în afirmarea unei cereri frauduloase într-o sumă de aproximativ un milion de mărci germane împotriva unui transportator de asigurări pentru pierderea iahtului cu motor. La recursul reclamantului, Curtea Regională de Berlin (Landgericht) a confirmat mandatul de arestare. La 30 martie 1994, reclamantul a fost arestat în Brazilia și a fost reținut în vederea extradiției sale. La 13 august 1994, a fost extradat în Germania și la 14 august 1994 a fost reținut în închisoare. Inculparea din 25 noiembrie 1994 a acuzat reclamantul de fraudă de asigurare în temeiul articolului 265 din Codul Penal (în versiunea sa în vigoare până la 31 martie 1998). Reclamantul a fost acuzat de a fi fost implicat cu alții în scufundarea intenționată a unei nave asigurate în scopul de a obține un avantaj economic nedrept. Cererea de eliberare a reclamantului a fost respinsă de Curtea Regională de Berlin, având în vedere că a existat un risc de coluzie. La 15 iunie 1995, procesul a început în fața Curții Regionale de Berlin (Landgericht). La 26 aprilie 1996, reclamantul s-a plâns la Curtea Constituțională din Berlin (Verfassungsgerichtshof) susținând că nu există dovezi care să-l suspecteze că a comis sau a pregătit o infracțiune și că detenția preventivă a fost ilegală. La 9 mai 1996, Curtea regională a ordonat eliberarea reclamantului, având în vedere, printre altele, perioada lungă pe care a petrecut-o reclamantul în detenție. La 20 noiembrie 1996, reclamantul și-a retras plângerea constituțională la Curtea Constituțională din Berlin. La 11 martie 1998, Curtea Regională din Berlin a condamnat un alt acuzat implicat în pierderea navei de fraudă și l-a condamnat la doi ani de închisoare. La 31 octombrie 1996, după ce a avut 73 de audieri, Curtea Regională a continuat procesul și a revocat mandatul de arestare eliberat împotriva reclamantului din cauza faptului că a suferit de o boală durabilă. Având în vedere sănătatea sa proastă, aceasta nu a stabilit o nouă audiere. Prin a șasea Lege a legii penale din 1998, art. 265 din Codul penal, printre alte dispoziții, a fost modificat reducerea perioadei de prelungire de la douăzeci la zece ani. În consecință, perioada de prelungire a taxelor formulate împotriva reclamantului în temeiul acestei dispoziții a expirat la 15 iulie 1999. La 15 februarie 2000, Curtea Regională a întrerupt procedura penală pe motiv de prescripție penală. Acesta a ordonat costurile procedurii și costurile și cheltuielile necesare ale reclamantului care urmează să fie suportate de Trezorerie, în timp ce a refuzat să acorde compensații reclamantului pentru măsurile de urmărire penală luate împotriva acestuia, și anume pentru timpul petrecut în detenție având în vedere extrădarea sa și detenția în reținere, căutarea casei sale, a biroului și a celulelor sale de închisoare și confiscarea unui raf de salvare și a documentelor diferite. Curtea Regională a invocat secțiunea 5 § 2, prima propoziție, din Legea privind compensarea măsurilor de urmărire penală (Gesetz über die Entschädigung für Strafverfolgungsmaßnahmen). În conformitate cu această dispoziție se refuză compensația dacă acuzatul a provocat în mod deliberat sau în mod neglijent măsurile de urmărire judiciară luate împotriva lui. Potrivit Curții Regionale, neglijența brută a fost neutilizarea unor astfel de îngrijiri ca o persoană rezonabil prudentă și atentă ar fi utilizată în condiții similare pentru a fi protejată împotriva prejudiciului prin măsuri de urmărire penală, sau nerespectarea faptului că o persoană rezonabilă ar fi făcut în aceste circumstanțe. Existența neglijenței brute trebuie evaluată în legătură cu faptele cunoscute la momentul emiterii sau menținerii măsurii respective. Curtea regională a considerat că măsurile de urmărire penală au fost ocazionate de neglijența gravă a reclamantului. Acesta a menționat, în special, că nava pentru care a fost făcută o cerere de asigurare, s-a dovedit a fi o navă pe care reclamantul a cumpărat-o sub un pseudonim și a modificat pentru a-l face să pară o navă cu o valoare mai mare corespunzător celor descrise în raportul său de experți. Aceste fapte au fost dovedit în afara unei îndoieli rezonabile la momentul emiterii mandatului de arestare și au fost confirmate de anchete suplimentare și de dovezi obținute în cadrul ședințelor orale. Reclamantul a apelat împotriva acestei decizii susținând că Curtea regională a comis erori de fapt și de drept și a evaluat arbitrar dovezile. La 22 martie 2000, Curtea de Apel din Berlin (Kammergericht) a respins recursul reclamantului depus împotriva deciziei de mai sus. La 15 ianuarie 2001, Curtea Regională de Berlin a fixat suma costurilor care urmează să fie rambursată reclamantului la DEM 812.80. La 18 mai 2001, Curtea Constituțională Federală (Bundesverfassungsgericht), care stă în calitate de bancă a trei judecători, a refuzat să recunoască plângerea constituțională a reclamantului pentru a judeca fără a da motive suplimentare pentru decizia sa. Compensarea pentru măsurile de urmărire penală este reglementată de Actul privind compensarea măsurilor de urmărire penală (Gesetz über die Entschädigung für Strafverfolgungsmaßnahmen). În cazurile în care un acuzat este achitat sau în cazul în care procedurile împotriva acestuia sunt întrerupte sau în cazul în care o instanță refuză să deschidă procedurile împotriva acestuia, el are dreptul la compensare pentru daunele suferite din cauza timpului petrecut în detenție în reținere sau din cauza altor măsuri de urmărire penală (secțiunea 2). În conformitate cu secțiunea 5 § 2 din această lege, compensarea pentru măsurile de urmărire penală este respinsă în cazurile în care acuzatul a provocat în mod deliberat sau în mod extrem de negligent măsura de urmărire penală.

The applicant, Mr Reiner Collmann, is a German national who was born in 1941 and lives in Fortaleza (Brazil). He was represented before the Court by Mr V. Hente, a lawyer practising in Strasbourg (France). The German Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mrs A. Wittling-Vogel, Ministerialdirigentin, of the Federal Ministry of Justice. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 15 July 1989 the motor yacht “Carat” caught fire and sank south of Cap Tossa between the Spanish coast and Ibiza. The German ship-owner and a Brazilian crew member were rescued by a Moroccan ferry passing by. Substantial damage was claimed for the loss of the vessel. The applicant submitted an expert report asserting that the market value of the ship was DEM 935,000. The insurance company and the Berlin police made an inquiry into the sinking of the vessel. On 23 October 1992 the Berlin-Tiergarten District Court (Amtsgericht) issued an international warrant of arrest against the applicant suspecting him of having taken part as an expert in asserting a fraudulent claim in an amount of approximately one million German marks against an insurance carrier for the loss of the motor yacht. On the applicant’s appeal the Berlin Regional Court (Landgericht) confirmed the warrant of arrest. On 30 March 1994 the applicant was arrested in Brazil and taken in detention in view of his extradition. On 13 August 1994 he was extradited to Germany and on 14 August 1994 taken in detention on remand. The indictment dated 25 November 1994 charged the applicant with insurance fraud under Article 265 of the Criminal Code (in its version in force until 31 March 1998). The applicant was accused of having been involved with others in the intentional sinking of an insured ship for the purpose of deriving an unjust economic advantage. The applicant’s requests for release were dismissed by the Berlin Regional Court on the ground that there was a risk of collusion. On 15 June 1995 the trial started before Berlin Regional Court (Landgericht). On 26 April 1996 the applicant complained to the Berlin Constitutional Court (Verfassungsgerichtshof) claiming that there was no evidence to suspect him of having committed or prepared an offence, and that his preventive detention was unlawful. On 9 May 1996 the Regional Court ordered the applicant’s release having regard inter alia to the long period spent by the applicant in detention on remand. On 20 November 1996 the applicant withdrew his constitutional complaint to the Berlin Constitutional Court.. On 11 March 1998 the Berlin Regional Court convicted another accused involved in the loss of the ship of fraud and sentenced him to two years’ imprisonment. On 31 October 1996, after having held 73 hearings, the Regional Court stayed the proceedings and revoked the warrant of arrest issued against the applicant on the ground that he suffered from a long-lasting illness. Having regard to his poor health, it did not fix a new hearing. By the Sixth Criminal-Law Reform Act of 1998, Article 265 of the Criminal Code, among other provisions, has been amended reducing the limitation period from twenty to ten years. As a consequence thereof, the limitation period for the charges brought against the applicant under that provision expired on 15 July 1999. On 15 February 2000 the Regional Court discontinued the criminal proceedings on the ground of prescription of prosecution. It ordered the costs of the proceedings and the applicant’s necessary costs and expenses to be borne by the Treasury, while it refused to grant the applicant compensation for the prosecution measures taken against him, namely for the time spent in detention in view of his extradition and the detention on remand, the search of his home, office and his prison cell and the confiscation of a life raft and various documents. The Regional Court relied on Section 5 § 2, first sentence, of the Act on Compensation for Prosecution Measures (Gesetz über die Entschädigung für Strafverfolgungsmaßnahmen). In accordance with this provision compensation shall be denied if the accused had deliberately or grossly negligently caused the prosecution measures taken against him. According to the Regional Court, gross negligence was the failure to use such care as a reasonably prudent and careful person would use under similar circumstances in order to be protected against harm by prosecution measures, or the failure to do what a reasonable person would have done under the circumstances. The existence of gross negligence must be assessed with reference to those facts which were known at the time of issuing or maintaining the respective measure. The Regional Court considered that the prosecution measures were occasioned by the applicant’s gross negligence. It mentioned in particular that the ship for which an insurance claim was made, had turned out to be a ship that the applicant had bought under a pseudonym and had modified in order to make it look as a ship of a higher value corresponding to that described in his expert report. These facts were proven beyond a reasonable doubt at the time of issuing the warrant of arrest and had been confirmed by further investigations and the evidence obtained at the oral hearings. The applicant appealed against that decision arguing that the Regional Court had committed errors of fact and law and arbitrarily assessed the evidence. On 22 March 2000 the Berlin Court of Appeal (Kammergericht) dismissed the applicant’s appeal lodged against the above decision. On 15 January 2001 the Berlin Regional Court fixed the amount of the costs to be reimbursed to the applicant at DEM 812.80. The applicant’s appeal against this decision was dismissed by the Berlin Court of Appeal on 21 May 2001. On 18 May 2001 the Federal Constitutional Court (Bundesverfassungsgericht), sitting as a bench of three judges, refused to admit the applicant’s constitutional complaint for adjudication without giving further reasons for its decision. Compensation for prosecution measures is covered by the Act on Compensation for Prosecution Measures (Gesetz über die Entschädigung für Strafverfolgungsmaßnahmen). In cases where an accused is acquitted or where the proceedings against him are discontinued or where a court refuses to open the proceedings against him, he is entitled to compensation for damages suffered due to time spent in detention on remand or due to other prosecution measures (Section 2). Pursuant to Section 5 § 2 of that law, compensation for prosecution measures shall be denied in cases where the accused has deliberately or in a grossly negligent manner caused the prosecution measure.