ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)
Asupra recursului în casație, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Prin Sentința penală nr. 1100/30.09.2021, Tribunalul București, secția I penală, în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. și art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (forma în vigoare la momentul octombrie 2010), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. din 1968 și art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată (un număr de 730 de acte materiale).
I-a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) vechiul C. pen. din 1968, constând în interzicerea exercitării dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, a dreptului de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și a dreptului de a exercita funcția de administrator de societate, pe o perioadă de 5 ani.
În baza art. 71 alin. (1) vechiul C. pen. din 1968, i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) vechiul C. pen. din 1968.
În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. și art. 2801 din Legea nr. 31/1990 (forma în vigoare la momentul octombrie 2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de transmitere fictivă a părților sociale.
În baza art. 33 alin. (1) lit. a) - 34 alin. (1) lit. b) vechiul C. pen. din 1968, s-a dispus contopirea pedepselor cu închisoarea, în final fiind aplicată cea mai grea, de 7 ani închisoare, la care nu a fost adăugat niciun niciun spor.
În baza art. 35 alin. (1) vechiul C. pen. din 1968, i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) vechiul C. pen. din 1968, constând în interzicerea exercitării dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, a dreptului de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și a dreptului de a exercita funcția de administrator de societate, pe o perioadă de 5 ani.
S-a făcut aplicarea art. 71 alin. (1) vechiul C. pen. din 1968, privind pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) vechiul C. pen. din 1968.
S-a dispus executarea pedepsei închisorii prin privare de libertate, conform dispozițiilor art. 57 vechiul C. pen. din 1968, cu referire la Legea nr. 254/2013.
În baza art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 88 vechiul C. pen. din 1968 a fost dedusă din pedeapsa închisorii, perioada în care inculpatul A. a fost privat de libertate pe parcursul procesului penal, ca efect al măsurilor procesuale preventive, după cum urmează: reținere pentru 24 de ore (28.03.2012 - 29.03.2012).
În baza dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 241/2005, în cea ce-l privește pe inculpatul A., s-a dispus aplicarea interdicției de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal ai societății comerciale, iar dacă a fost ales, să fie decăzut din drepturi.
De asemenea, în baza art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea către Oficiul Național al Registrului Comerțului a unei copii de pe dispozitivul hotărârii judecătorești de condamnare, la data rămânerii definitive a acesteia.
În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., coroborat cu art. 25 alin. (1) C. proc. pen. și art. 19 alin. (5) C. proc. pen., totul raportat la art. 1357 și art. 1381 C. civ., a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și a fost obligat inculpatul A. să plătească părții civile suma de 8.506.600,27 de RON, cu titlu de prejudiciu material, ca urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, la care au fost adăugate obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală.
În temeiul art. 11 din Legea nr. 241/2005 combinat cu dispozițiile art. 249 C. proc. pen., astfel cum au fost interpretate prin Decizia R.I.L. nr. 19/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, totul raportat la art. 397 alin. (2) și art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., în vederea garantării reparării pagubei produsă prin infracțiune și a executării cheltuielilor judiciare, au fost menținute măsurile asigurătorii dispuse în cauză asupra bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare, precum și asupra conturilor bancare, din țară și din străinătate, aparținând inculpatului A., respectiv sechestrul instituit asupra:
- terenului în suprafață de 140 mp, situat în București, B-dul x nr. 24A, dobândit prin Sentința civilă nr. 4478 din 04.06.2007 a Judecătoriei Sector 2 București, nr. cadastral x;
- imobilului de 51,6 mp din clădirea compusă din P+m+2E+spațiul tehnic, conform Autorizației de construcție nr. x din 04.08.2011, nr. cadastral x;
- sumei de 28.600 de RON, depusă la B., conform Recipisei nr. x din 29.03.2012 și a chitanței aferente nr. x/1 din 29.03.2012, în contul cu nr. x, deschis la B.;
- sumei de 225 de euro depusă la B., conform Recipisei nr. x din 29.03.2012 și a chitanței aferente nr. x/1 din 29.03.2012, în contul cu nr. x, deschis la B..
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. g) C. proc. pen.. cu referire la art. 25 alin. (3) C. proc. pen.., a fost desființat un număr de 730 facturi fiscale, existente la dosarul cauzei, înregistrate de C. S.R.L..
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 64.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat (62.500 RON - urmărire penală (din care 52.700 RON reprezintă onorariul expertului contabil desemnat cu efectuarea celor două expertize contabile în cauză) și 1.500 RON - cameră preliminară și judecata în primă instanță).
II. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, inculpatul A. și partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală.
Prin Decizia penală nr. 136/A din data de 03.02.2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de către inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 1100 din data de 30.09.2021 pronunțată de Tribunalul București, în dosarul cu nr. x/2019
A fost desființată, în parte, sentința apelată și în rejudecare:
În temeiul art. 396 alin. (1) teza finală și alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. civ..pen., a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de evaziune fiscală în formă continuată (un număr de 730 de acte materiale), prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 din C. pen. (forma în vigoare la momentul octombrie 2010), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. și art. 5 din C. pen. și de transmitere fictivă a părților sociale, prev. de art. 2801 din Legea nr. 31/1990 (forma în vigoare la data indicată în Rechizitoriul nr. x octombrie 2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. ca urmare a împlinirii termenului de prescripție al răspunderii penale.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-parte civilă Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței penale nr. 1100 din data de 30.09.2021 pronunțată de Tribunalul București în dosarul cu nr. x/2019
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligată apelanta-parte civilă la plata a 600 RON cu titlu de cheltuieli judiciare datorate statului
În temeiul art. 275 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de către stat în fața primei instanțe au rămas în sarcina acestuia.
În fapt, s-a reținut că în perioada iunie 2009 - noiembrie 2010, în realizarea aceleași rezoluții infracționale, inculpatul A., în calitate de administrator al C. S.R.L., a înregistrat în contabilitate un număr de 730 de facturi fiscale privind achiziții de cereale și servicii de transport marfă aferente acestor achiziții, emise de D. S.R.L. (240 de facturi, în valoare totală de 27.108.185,81 de RON, din care TVA 5.246.742,90 de RON), E. S.R.L. (92 de facturi, în valoare totală de 5.031.622,96 RON, din care TVA 973.862,51 RON), F. S.R.L. (116 facturi, în valoare totală de 4.170.862,50 RON, din care TVA 665.936,03 RON), G. S.R.L. (198 de facturi, în valoare totală de 7.767.497,98 de RON, din care TVA 1.240.188,59 de RON) și H. S.R.L (84 de facturi, în valoare totală de 2.018.505,82 RON, din care TVA 322.282,44 RON), fără a avea la bază operațiuni reale, în valoare totală de 46.096.675,10 de RON, beneficiind astfel de deducere de TVA, în această modalitate fiind cauzat un prejudiciu la bugetul de stat în valoare totală de 8.506.600,27 de RON, din care 8.449.012,47 de RON TVA dedus ilegal și 57.587,80 de RON impozit pe profit.
În sarcina aceluiași inculpat s-a reținut că în cursul lunii octombrie 2010, a cesionat în mod fictiv activele și pasivele C. S.R.L. cetățenilor străini I. și J., în scopul sustragerii de la urmărirea penală.
III. Împotriva hotărârii instanței de apel a formulat cerere de recurs în casație, la data de 21 februarie 2023, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, prin care a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal a inculpatului A..
S-a apreciat că în cauză este incident cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - întrucât, în mod greșit, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen. față de inculpat pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 5 C. pen., întrucât s-a împlinit termenul general de prescripție a răspunderii penale.
S-a considerat că instanța a procedat în mod greșit apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 prevederilor privind prescripția răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că în cazul prescripției răspunderii penale Curtea Constituțională a României a pronunțat două decizii cu efecte contradictorii (nr. 297/2018 și nr. 358/2022), iar principiul supremației dreptului Uniunii Europene impune instanței naționale să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii.
În consecință, a susținut că pentru respectarea acestui principiu, având în vedere că infracțiunea ce face obiectul cauzei este una din infracțiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, instanța trebuia să facă aplicarea prevederilor privind prescripția răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale, care înlătură noțiunea de instituție autonomă a prescripției din interpretarea globală a legii penale mai favorabile.
Totodată, prin cererea de recurs s-a formulat și o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării cu titlu preliminar asupra interpretării dispozițiilor art. 325 alin. (1) TFUE, Deciziei nr. 2006/928 și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în temeiul art. 267 TFUE.
S-a arătat că necesitatea interpretării dreptului Uniunii Europene rezultă din imposibilitatea de a asigura respectarea obiectivelor de referință pe care România s-a obligat să le atingă în contextul aplicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 în modalitatea impusă de Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, fapt care ar conduce la crearea unui risc sistemic de impunitate în toate cauzele penale, inclusiv în cele de corupție care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.
S-a mai arătat că în Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, EU:C: 1964:66, p. 1158-1160), Curtea a stabilit principiul supremației dreptului comunitar, înțeles în sensul că se consacră prevalența acestui drept asupra dreptului statelor membre. În această privință, Curtea a constatat că instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii, acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea statelor menționate de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice, o măsură-unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul CEE norme de drept național, indiferent de natura acestora, altfel existând riscul ca acest drept să își piardă caracterul comunitar și ca fundamentul juridic al Comunității înseși să fie pus în discuție.
Or, în acest context faptic și normativ, este evident că se impune a cunoaște dacă o eventuală neaplicare a Deciziei nr. 358/2022 ar fi conformă dreptului comunitar, mai ales că prin răspunsul formulat la întrebarea nr. 4 în cauza Euro Box Promotion, CJUE a arătat că "principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale și nu pot, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudența este contrară articolului 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, articolului 325 alin. (1) TFUE sau Deciziei 2006/928".
Având în vedere atât jurisprudența CJUE (cauzele Tarico I și II și Euro Box Promotion), dar și considerentele Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și 358/2022, s-a apreciat că se impune sesizarea CJUE cu următoarele întrebări preliminare:
(1) Art. 325 TFUE, Decizia 2006/928 și art. 49 alin. (1) teza a III-a CFR (principiul retroactivității legii penale mai favorabile) trebuie interpretate în sensul că nu se opun lăsării neaplicate a unei reguli naționale (Decizia Curții Constituționale a României și Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 67/25.10.2022) cu caracter retroactiv privind inexistența cazurilor de întrerupere a cursului prescripției, dacă aplicarea acestei reguli este de natură să conducă la un risc sistemic de impunitate în cazuri de fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii, de corupție sau fraudă cu TVA? În același domeniu și în aceleași condiții ar trebui lămurit dacă aplicarea regulii prevăzute de art. 49 alin. (1) teza ultimă din CFR poate să rezulte din decizia unei jurisdicții constituționale și nu din voința legiuitorului.
(2) Art. 325 TFUE, Decizia nr. 2006/928 și art. 49 alin. (1) teza a III-a CFR (principiul retroactivității legii penale mai favorabile) trebuie interpretate în sensul că nu se opun lăsării neaplicate a unei reguli retroactive privind inexistența cazurilor de întrerupere a cursului de prescripție, dacă această regulă rezultă din jurisprudența Curții Constituționale și a HP nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a interpretat Decizia Curții Constituționale a României nr. 358/2022 și nu din voința legiuitorului și dacă aplicarea acestei reguli este de natură să conducă la un risc sistemic de impunitate în cazuri de fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii, de corupție sau fraudă cu TVA? În același domeniu și în aceleași condiții ar trebui de asemenea lămurit dacă aplicarea regulii prevăzute de art. 49 alin. (1) teza ultimă din CFR poate rezulta din interpretarea conținutului unei norme de către jurisdicția constituțională contrar interpretării date până în acel moment de către, instanța supremă, interpretare care era la rândul ei conformă cu jurisprudența anterioară a jurisdicției constituționale.
(3) Art. 325 TFUE, Decizia nr. 2006/928 și art. 49 alin. (1) teza a III-a CFR (principiul retroactivității legii penale mai favorabile) trebuie interpretate în sensul că nu se opun lăsării neaplicate a unei reguli retroactive privind inexistența cazurilor de întrerupere a cursului de prescripție dacă această regulă rezultă din jurisprudența Curții Constituționale contrară jurisprudenței constante a instanței supreme (care interpreta legea în sensul existenței cazurilor de întrerupere și în conformitate cu o jurisprudența anterioară a Curții Constituționale nr. 297/2018) dacă aplicarea acestei reguli este de natură să conducă la un risc sistemic de impunitate în cazuri de fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii, de corupție sau fraudă cu TVA?
(4) Art. 325 TFUE și Decizia nr. 2006/928 trebuie interpretate că se opun unei practici naționale rezultate din jurisprudența Curții Constituționale a României și a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a interpretat decizia Curții Constituționale a României potrivit căreia curgerea termenelor generale de prescripție nu poate fi întreruptă (cu consecința creării unui risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracțiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, de corupție sau fraudă cu TVA), în condițiile în care împlinirea termenului general de prescripție este ea însăși rezultatul nerespectării art. 325 TFUE și a Deciziei 2006/928 astfel cum au fost interpretate prin decizia Marii Camere din 21 decembrie 2021 (C 357/2019, Euro Box Promotion)?
IV. Prin încheierea din 17.05.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în Dosarul nr. x/2019 a fost admisă în principiu, cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva Deciziei penale nr. 136/A din data de 03.02.2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019.
În esență, s-a reținut că cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile prevăzute la art. 434 - 438 C. proc. pen., iar în procedura de examinare a admisibilității recursului în casație instanța supremă verifică doar aspectele strict formale care nu pun în discuție chestiuni ce țin de soluționarea fondului căii de atac.
V. Examinând recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 17.05.2023, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia Înalta Curte de Casație și Justiție verifică conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege, având ca scop îndreptarea erorilor de drept comise de curțile de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel.
Instanța supremă, fiind învestită cu judecarea recursului în casație, verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Efectuând acest control, instanța de recurs în casație pornește de la situația de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanța de apel.
Motivul de casare invocat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție s-a întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. (în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal).
Din perspectiva acestui caz de cazare, devin incidente două ipoteze distincte și anume: fie soluția de încetare nu trebuia dispusă, întrucât temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen. nu a existat, fie soluția de încetare a procesului penal se întemeiază pe un alt temei decât cel reținut.
În speță, situându-se în prima dintre cele două ipoteze anterior menționate, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel și invocat de Ministerul Public este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale a inculpatului A., subsecvent adoptării de către Curtea Constituțională a Deciziilor nr. 297 din 26 aprilie 2018 și 358 din 26 mai 2022, ambele referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen.
Sub aspectul situației de fapt, în ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală, Înalta Curte reține că acuzațiile aduse inculpatului A. au constat în aceea că în perioada iunie 2009 - noiembrie 2010, în realizarea aceleași rezoluții infracționale, în calitate de administrator al C. S.R.L., a înregistrat în contabilitate un număr de 730 de facturi fiscale privind achiziții de cereale și servicii de transport marfă aferente acestor achiziții, emise de D. S.R.L. (240 de facturi, în valoare totală de 27.108.185,81 de RON, din care TVA 5.246.742,90 de RON), E. S.R.L. (92 de facturi, în valoare totală de 5.031.622,96 RON, din care TVA 973.862,51 RON), F. S.R.L. (116 facturi, în valoare totală de 4.170.862,50 RON, din care TVA 665.936,03 RON), G. S.R.L. (198 de facturi, în valoare totală de 7.767.497,98 de RON, din care TVA 1.240.188,59 de RON) și H. S.R.L (84 de facturi, în valoare totală de 2.018.505,82 RON, din care TVA 322.282,44 RON), fără a avea la bază operațiuni reale, în valoare totală de 46.096.675,10 de RON, beneficiind astfel de deducere de TVA, în această modalitate fiind cauzat un prejudiciu la bugetul de stat în valoare totală de 8.506.600,27 de RON, din care 8.449.012,47 de RON TVA dedus ilegal și 57.587,80 de RON impozit pe profit.
Instanța de apel a reținut, în esență, că data de început a cursului termenului de prescripție a răspunderii penale este dictată de data săvârșirii faptelor, respectiv noiembrie 2010, iar, în absența din fondul activ al legislației penale a vreunui caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, termenul general de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit.
În continuare, Înalta Curte reține că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 (publicată în M. Of. nr. 518/25.06.2018), s-a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.
Ulterior, prin decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 (publicată în M. Of. nr. 565/09.06.2022) s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituționale, în considerente reținându-se că:
"(...) în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale" (parag. 73).
Curtea Constituțională a reținut în parag. 76 că, în cazul de față, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecința creării unui viciu de neconstituționalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituționalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice și să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripției răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menționate."
Anterior publicării acestei din urmă decizii, prin articolul unic al O.U.G. nr. 71/2022 (publicată în M. Of. nr. 531/30.05.2022), a fost modificat art. 155 din C. pen. după cum urmează:
"(1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului."
Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 din C. proc. pen. (Decizia nr. 67/2022), Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată și art. 5 din C. pen.
În considerentele acestei hotărâri s-a arătat, printre altele, că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.
Or, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripției, cu dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menționate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022.
Aceasta deoarece o eventuală combinare a dispozițiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeași instituție juridică, exercitând un atribut care nu le revine și intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului.
Instanța supremă a reținut, de asemenea, că revine fiecărei instanțe de judecată învestite cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând însă cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia.
Având în vedere considerentele Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la 25 iunie 2018, și momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., 30 mai 2022, în legislația națională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripției răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind exclusiv dispozițiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripție a răspunderii penale fiind cele menționate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.
Astfel, în speță, Înalta Curte observă că instanța de apel a valorificat în acest cadru procesual prescripția generală a răspunderii penale ca efect al adoptării Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022.
Modalitatea de interpretare și aplicare, în apel, a normelor de drept penal pertinente sub acest aspect este cea regăsită ulterior și în hotărârea prealabilă evocată.
În acest context jurisprudențial obligatoriu, rezultă că, raportat la aspectele factuale definitiv reținute prin hotărârea instanței de apel și care nu mai pot fi cenzurate de instanța de casație, termenul de prescripție generală a răspunderii penale pentru infracțiunea dedusă judecății, evaziune fiscală prevăzută de art. art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 ale cărei limite de pedeapsă sunt de la 2 la 8 ani, majorate cu 3 ani este, potrivit art. 154 lit. b) C. pen., de 10 ani și a început să curgă de la data săvârșirii ultimei acțiuni din cadrul infracțiunii continuate, respectiv noiembrie 2010.
De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituțional, legea penală în ansamblu mai favorabilă, astfel cum a fost apreciată în final de instanța de apel (respectiv, C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022), nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, termenul de general de prescripție era împlinit la data pronunțării hotărârii instanței de apel, 3 februarie 2023.
În consecință, în cauză este incidentă cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., soluția dispusă față de inculpat prin decizia recurată fiind legală sub aspectul criticat.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva Deciziei penale nr. 136/A din data de 03 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019.
În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție vor rămâne în sarcina statului.
Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul-inculpat A., în cuantum de 170 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva Deciziei penale nr. 136/A din data de 03 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019.
Cheltuielile ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție rămân în sarcina statului.
Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul-inculpat A., în cuantum de 170 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 iunie 2023.