ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 19 octombrie 2023

Asupra recursului în casație de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 172 din data de 12.05.2022, pronunțată în dosarul penal nr. x/2019 al Tribunalului Constanța, s-a dispus:

"I. În temeiul art. 26 C. pen. din 1968 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968 și art. 5 alin. (1) C. pen. condamnă inculpatul A. la pedeapsa de 6 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată.

Pedeapsa se execută în regim de detenție, conform art. 57 C. pen. din 1969.

În baza art. 71 C. pen. 1968 interzice inculpatului A., ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b și c C. pen. 1968, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, precum și dreptul de a fi asociat sau administrator al unei societăți comerciale pe teritoriul României, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 C. pen. din 1968 interzice inculpatului A., ca pedeapsă complementară, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b și c C. pen. 1968, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, precum și dreptul de a fi asociat sau administrator al unei societăți comerciale pe teritoriul României, pe o perioadă de 4 ani, după executarea pedepsei principale.

Constată că, potrivit art. 36 alin. (1) C. pen. din 1968, infracțiunea din prezenta cauză este concurentă cu infracțiunile de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005, pentru care inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale(fapte comise în perioada 08.07.2009-10.08.2010), prin sentința penală nr. 198/F/19.12.2013 pronunțată în dosarul penal nr. x/2013 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin decizia penală nr. 521/17.04.2014 a Curții de Apel București, secția I Penală.

În baza art. 33 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1968 rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1968 contopește pedeapsa stabilită prin prezenta sentință, de 6 ani și 6 luni închisoare cu pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b și c C. pen. 1968 pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale și cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005, în pedeapsa cea mai grea, de 6 ani și 6 luni închisoare, pe care o sporește cu 3 luni închisoare, în final inculpatul A. execută pedeapsa de 6 ani și 9 luni închisoare, în regim de detenție, conform art. 57 C. pen. din 1968.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen. din 1968 rap. la art. 65 C. pen. din 1968 interzice inculpatului A., ca pedeapsă complementară, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b și c C. pen. 1968, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, precum și dreptul de a fi asociat sau administrator al unei societăți comerciale pe teritoriul României, pe o perioadă de 4 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., menține măsura arestării preventive a inculpatului A. pe o durată de cel mult 60 de zile, urmând ca aceasta să fie verificată cel mai târziu până la data de 10.07.2022.

În baza art. 88 C. pen. din 1968 deduce din pedeapsa aplicată inculpatului A. perioada executată de la data de 27.02.2014 la data de 20.11.2017, precum și perioada arestului preventiv din prezenta cauză, de la data de 13.03.2022 la zi.

Anulează liberarea condiționată acordată inculpatului A., prin sentința penală nr. 2984/14.11.2017 pronunțată de Judecătoria Medgidia în dosarul penal nr. x/2017, definitivă prin necontestare, privind restul rămas neexecutat de 606 zile.

Anulează formele de executare emise în baza sentinței penale nr. 198/F/19.12.2013 pronunțată în dosarul penal nr. x/2013 al Tribunalului Ilfov, definitivă prin decizia penală nr. 521/17.04.2014 a Curții de Apel București, secția I Penală și dispune emiterea unor noi forme de executare, la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

II. În temeiul art. 48 C. pen. rap. art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen..(art. 26 C. pen. din 1968 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968 și art. 5 alin. (1) C. pen.), art. 136 alin. (1) și (2) C. pen., art. 137 alin. (1), (2), (3) și alin. (4) lit. d) C. pen. condamnă inculpata S.C. B. S.R.L. Valu lui Traian, jud. Constanța (înregistrată sub nr. x/22.06.2010, CUI x/24.06.2010) la pedeapsa de 250.000 de RON amendă penală, (reprezentând 250 zile-amendă cu o valoarea a zilei - amendă de 1.000 RON), pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată.

În baza art. 136 alin. (3) lit. a) C. pen., art. 138 C. pen. și art. 139 C. pen. aplică inculpatei S.C. B. S.R.L. Valu lui Traian, jud. Constanța pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice.

Pedeapsa complementară începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, conform art. 138 alin. (4) C. pen.

Potrivit art. 498 alin. (2) C. proc. pen., la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa complementară a dizolvării, persoana juridică intră în lichidare.

În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, o copie a dispozitivului hotărârii judecătorești definitive se va comunica Oficiului Național al Registrului Comerțului, la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri judecătorești.

III. În baza art. 396 alin. (1) și (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. încetează procesul penal având ca obiect săvârșirea de către inculpatul C. , a infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968 și art. 5 alin. (1) C. pen., ca urmare a decesului inculpatului.

În baza art. 25 C. proc. pen., art. 397 C. proc. pen. raportat la 998 și urm. vechiul C. civ., admite acțiunea civilă formulată de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța și obligă inculpații A. și S.C. B. S.R.L. Valu lui Traian, jud. Constanța, în solidar, la plata către aceasta a sumei de 12.867.425 RON, precum și a obligațiilor fiscale accesorii, conform Codului de procedură fiscală, de la momentul producerii prejudiciului(25.10.2010) și până la data achitării integrale a debitului, cu titlu de daune materiale.

În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., lasă nesoluționată acțiunea civilă formulată față de inculpatul C. de către partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., art. 397 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 249 C. proc. pen. menține măsura sechestrului asigurător instituită prin ordonanța nr. 161/P/2017 din data de 09.12.2019 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța asupra bunurilor aparținând inculpaților A., S.C. B. S.R.L. Valu lui Traian, jud. Constanța, până la concurența sumei de 12.867.425 RON, precum și a obligațiilor fiscale accesorii, datorate conform Codului de procedură fiscală, de la momentul producerii prejudiciului(25.10.2010) și până la data achitării integrale a debitului, cu titlu de daune materiale.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., art. 397 alin. (5) C. proc. pen., menține măsura sechestrului asigurător instituită prin ordonanța nr. 161/P/2017 din data de 09.12.2019 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța asupra bunurilor aparținând inculpatului C.. Măsura încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. (…)"

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul Constanța a constatat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța, înregistrat pe rolul acestei instanțe sub numărul de dosar x/2017, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților:

- C., pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, în modalitatea evidențierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, prevăzută și pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 alin. (1) C. pen.

- A., pentru comiterea complicității la infracțiunea de evaziune fiscală în modalitatea evidențierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 alin. (1) C. pen.

- S.C. B. S.R.L., înregistrată sub nr. x/22.06.2010, CUI x/24.06.2010, pentru comiterea complicității la infracțiunea de evaziune fiscală în modalitatea evidențierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, prevăzută de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

La fila x se află certificatul de deces nr. x/01.04.2021 emis de DEP Slobozia din care reiese că, la data de 19.12.2020, a intervenit decesul inculpatului C..

Instanța de fond a reținut ca și situație de fapt:

În perioada 06.07.2010 - 25.10.2010, inculpatul A., în calitate de administrator în fapt, în numele și în realizarea obiectului de activitate al S.C. B. S.R.L., cu intenție și în baza aceleiași rezoluții infracționale, l-a ajutat pe inculpatul C., administrator al S.C. D. S.R.L., să comită infracțiunea de evaziune fiscală în modalitatea evidențierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au avut la bază operațiuni reale ori fictive, prin emiterea către acesta a mai multor facturi care nu aveau la bază operațiuni reale și care au fost înregistrate în evidența contabilă a S.C. D. S.R.L., cu consecința prejudicierii bugetului de stat cu suma totală de 12.867.425 RON reprezentând impozit pe profit în cuantum de 5.146.970 RON și TVA în cuantum de 7.720.455 RON, la producerea căruia a participat.

În perioada 06.07.2010 - 25.10.2010, inculpata S.C. B. S.R.L., prin A., care a acționat în calitate de administrator în fapt, în numele și în realizarea obiectului de activitate al societății, cu intenție și în baza aceleiași rezoluții infracționale, l-a ajutat pe C., administrator al S.C. D. S.R.L., să comită infracțiunea de evaziune fiscală în modalitatea evidențierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au avut la bază operațiuni reale ori fictive, prin emiterea către acesta a mai multor facturi care nu aveau la bază operațiuni reale și care au fost înregistrate în evidența contabilă a S.C. D. S.R.L., cu consecința prejudicierii bugetului de stat cu suma totală de 12.867.425 RON reprezentând impozit pe profit în cuantum de 5.146.970 RON și TVA în cuantum de 7.720.455 RON, la producerea căruia a participat.

În drept, instanța de fond a constatat că fapta inculpatului A. întrunește elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de evaziune fiscală în modalitatea evidențierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 alin. (1) C. pen.

Fapta inculpatei S.C. B. S.R.L., întrunește elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de evaziune fiscală în modalitatea evidențierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 alin. (1) C. pen.

Împotriva sentinței penale nr. 172 din data de 12.05.2022, pronunțată în dosarul penal nr. x/2019 al Tribunalului Constanța, inculpatul A. a declarat apel.

În motivele de apel, inculpatul a solicitat, în principal, încetarea procesului penal în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., ca efect al intervenirii prescripției răspunderii penale în raport de noile decizii ale Curții Constituționale în această materie.

În subsidiar, a solicitat reindividualizarea pedepsei aplicate prin sentința instanței de fond.

Prin decizia penală nr. 457/P/2023 din 5 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2019, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a admis apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 172 din data de 12.05.2022, pronunțată în dosarul penal nr. x/2019 al Tribunalului Constanța, s-a desființat în parte hotărârea penală atacată și, pronunțând o nouă hotărâre conform regulilor privind judecata în fond, s-a decis:

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen.:

S-a încetat procesul penal față de inculpatul A., privind infracțiunea de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută și pedepsită de art. 48 C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen.

S-au înlăturat din cuprinsul hotărârii apelate dispozițiile privind condamnarea inculpatului A. și cele privitoare la concursul de infracțiuni, precum și orice dispoziții contrare prezentei decizii.

În baza art. 419 C. proc. pen., s-au exstins efectele apelului declarat în cauză și față de intimata inculpată S.C. B. S.R.L.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a decis:

S-a încetat procesul penal față de inculpata S.C. B. S.R.L., privind infracțiunea de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută și pedepsită de art. 48 C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen.

S-au înlăturat din cuprinsul hotărârii apelate dispozițiile privind condamnarea inculpatei S.C. B. S.R.L., precum și orice dispoziții contrare prezentei decizii.

S-au menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate, în măsura în care nu contravin prezentei.

Analizând calea de atac declarată de inculpatul A., instanța de apel a reținut că, în mod corect, a stabilit prima instanță că sunt îndeplinite exigențele impuse de dispozițiile art. 396 alin. (2) C. proc. pen. pentru pronunțarea unei soluții de condamnare, în ceea ce privește fapta pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată.

Procedând la analiza motivelor de apel, Curtea a examinat cu prioritate legea penală mai favorabilă aplicabilă inculpatului A., reținând ca lege penală mai favorabilă potrivit dispozițiilor art. 5 C. pen., noul C. pen., prin raportare la regimul sancționator prevăzut de lege, având în vedere cele două decizii ale Curții Constituționale în ceea ce privește prescripția, anume 297/2018 și 359/2022, precum și aspectele statuate în decizia nr. 67 din data de 25.10.2022, prin care instanța supremă a stabilit că "în dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din C. pen.."

Examinând motivul de apel ce vizează intervenirea prescripției răspunderii penale, în raport de noile decizii la Curții Constituționale în această materie, la soluționarea cauzei urmând a fi avută în vedere situația de fapt descrisă pe larg în cuprinsul hotărârii de primă instanță, Curtea a reținut, în primul rând, că activitatea infracțională a inculpatului A. s-a desfășurat în perioada 06.07.2010 - 25.10.2010.

Așadar, Curtea a constatat că în cauză este incidentă una din cauzele de împiedicare a exercitării acțiunii penale, respectiv prescripția răspunderii penale, prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care, potrivit art. 153 alin. (1) din C. pen., înlătură răspunderea penală.

Infracțiunea dedusă judecății este pedepsită de legiutor cu închisoarea între 5 și 11 ani, după aplicarea variantei agravante prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005.

Soluția legislativă care prevedea întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen., a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, considerându-se că întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale devine eficientă, producându-și efectele de o manieră completă, doar în condițiile unei pârghii legale de încunoștiințare a persoanei în cauză cu privire la debutul unui nou termen de prescripției.

Ulterior acestei decizii, Curtea Constituțională României a pronunțat și Decizia nr. 358 din 26.05.2022, prin care a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituționale, fiind clarificată natura juridică a Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale a României, nefind aplicabilă instituția prescripției speciale în perioada dintre cele două decizii, ca efect al înlăturării din fondul dispozițiilor normative a aceleia care reglementa/dispunea/permitea întreruperea curgerii termenului prescripției generale a răspunderii penale, prevăzute/reglementate de art. 154 C. proc. pen.

Drept urmare, Curtea a constatat că față de apelantul inculpat nu mai poate fi angajată răspunderea penală, ca efect al incidenței prescripției răspunderii penale.

În aceste condiții, termenul de prescripție a răspunderii penale prevăzut prin dispozițiile art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen. (10 ani), se calculează în raport cu data comiterii infracțiunii reținută în sarcina inculpatului, astfel cum a fost redată anterior, fiind împlinită în cursul lunii octombrie 2020.

Observând că termenul de prescripție a răspunderii penale, așa cum a fost reținut, s-a împlinit, fără a fi fost în mod legal întrerupt, instanța de apel a pronunțat o soluție de încetare a procesului penal, întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. față de apelantul inculpat.

Totodată, Curtea a reținut că, la termenul de judecată din data de 16.03.2023, intimata inculpată S.C. B. S.R.L., a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 419 C. proc. pen. ce reglementează efectul extensiv al apelului, și în consecință să se pronunțe și în ceea ce o privește o soluție de încetare a procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., ca urmare a intervenirii prescripției penale.

Astfel, instanța de apel a avut în vedere că intimata inculpată a fost trimisă în judecată sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 raportat art. 48 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., în mod corect apreciindu-se de către judecătorul din cadrul instanței de fond că și față de aceasta sunt îndeplinite exigențele impuse de art. 396 alin. (2) C. proc. pen. pentru pronunțarea unei soluții de condamnare.

Activitatea infracțională a S.C. B. S.R.L., s-a desfășurat în perioada 06.07.2010 - 25.10.2010.

Și față de intimata inculpată instanța de apel a stabilit ca lege penală mai favorabilă noul C. pen., având în vedere aceleași considerente menționate în cazul apelantului inculpat A..

Astfel, în raport de aceste elemente, Curtea a constatat că situația juridică a intimatei inculpate este identică cu cea a inculpatului A., relativ la împlinirea termenului de prescripție, motiv pentru care a făcut aplicarea dispozițiilor art. 419 C. proc. pen., care statuează că, instanța de apel examinează cauza prin extindere și cu privire la părțile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî și în privința lor, fără să poată crea acestor părți o situație mai grea.

Așadar, în baza acelorași temeiuri reținute cu ocazia analizei intervenirii prescripției răspunderii penale față de apelantul inculpat, a pronunțat o soluție de încetare a procesului penal în baza ar. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și față de intimata inculpată, termenul de prescripție a răspunderii penale fiind împlinit de asemenea în cursul lunii octombrie 2020.

Referitor la solicitarea procurorului ce vizează prioritizarea dreptului Uniunii Europene, având ca și consecință lipsa de aplicabilitate a Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a reținut că în prezenta chestiune prevalează dreptul național, întrucât în cuprinsul hotărârilor Taricco II, se menționează că ipoteza învederată instanței de către reprezentantul Ministerului Public în materia infracțiunilor de fraudă gravă contra bugetului de stat, în sensul neaplicării dispozițiilor interne în materie de prescripție, poate fi aplicată numai în măsura în care o atare soluție nu ar determina o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii faptei.

Drept urmare, Curtea a reținut că principiul legalității impune judecătorului să interpreteze de o manieră strictă dispozițiile legii penale, fiind imperativă - în ce privește principiului legalității infracțiunilor și pedepselor- aplicarea retroactivă a dispozițiilor legii penale mai favorabile, așa încât nu se poate aprecia că există o incompatibilitate între dreptul Uniunii Europene și aplicarea legii naționale, respectiv a legii penale mai favorabile în materia prescripției răspunderii penale, ca urmare a examinării incidenței art. 155 alin. (1) C. pen. în interpretarea Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 si nr. 358/2022.

Împotriva deciziei penale nr. 457/P/2023 din 5 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA - Serviciul Teritorial Constanța a formulat cerere de recurs în casație, la data de 19.05.2023, invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

S-a arătat că, în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A., privind infracțiunea de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută și pedepsită de art. 48 C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen., precum și față de inculpata S.C. B. S.R.L., privind infracțiunea de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută și pedepsită de art. 48 C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen.

În dezvoltarea motivului de recurs în casație, s-a făcut referire la instituția prespcripției răspunderii penale și Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, respectiv la Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, susținându-se că înlăturarea termenului special de prescripție, ca urmare a Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel national și nu doar pentru infracțiunile de corupție și spălarea banilor, ci a tuturor infracțiunilor, cu excepția celor imprescriptibile, menționându-se, totodată, că această înlăturare a termenului special de prescripție nu reprezintă voința legiuitorului.

Motivele mai conțin considerații teroretice referitoare la necesitatea aplicării dreptului Uniunii Europene, precizându-se că legătura cauzei cu dreptul Uniunii Europene, este dată de obiectul acesteia, respectiv săvârșirea unor infracțiuni de fraudă contra bugetului Uniunii Europene, fenomen infracțional pe care România s-a obligat să îl combată prin tratatele la care a devenit parte odată cu aderarea la Uniunea Europeană.

Avându-se în vedere atât jurisprudența CJUE (cauzele Tarico I și II și Euro Box Promotion), considerentele Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale și jurisprundența constantă și unanimă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în perioada 2018 - 2022, s-a apreciat că instanța de apel trebuia să facă aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene privind neaplicarea deciziilor Curții Constituționale și a Înaltei Curții de Casație și Justiție menționte anterior, care au generat o impunitate sistemică pentr comiterea unor infracțiuni pe care România s-a angajat în fața Uniunii Europene să le combată eficient.

În baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., procurorul a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanța de apel.

Analizând recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA - Serviciul Teritorial Constanța, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Cu titlu prealabil subliniază că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, examinând exclusiv legalitatea deciziei recurate (art. 477 C. proc. pen.).

Astfel, recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

În speță, recurenta solicită să fie casată decizia instanței de apel, în principal, pentru că principiul supremației dreptului UE impune instanței naționale să asigure efectul deplin al cerințelor acestuia și să lase neaplicată orice reglementare sau practică națională care este contrară unei dispoziții de drept a Uniunii. Este vorba despre Decizia nr. 67/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale.

Incidența Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene

În raport de problematica juridică relevată de recurentă (greșita încetare a procesului penal prin aplicarea unei decizii a ICCJ, respectiv a două decizii pronunțate de CCR) și de argumentele prezentate (preeminența dreptului Uniunii față de dreptul intern), se impune mențiunea că Înalta Curte de Casație și Justiție recunoaște, pe deplin și fără rezerve, supremația dreptului Uniunii, și, în limitele competențelor legitime, aplică cu prevalență, dispozițiile acestuia. Astfel, instanța supremă urmărește ca, prin valorificarea interpretărilor date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare, CJUE) în deciziile pronunțate, să le asigure eficiența practică, ținând seama, în mod corespunzător, de domeniul de aplicare al acestora.

Preliminar analizei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că obiectul pe fond al cauzei îl constituie infracțiuni prev. de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, care face parte din Secțiunea a 4

1

-a "Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene".

Astfel, ratione materiae, acestea pot face obiectul examenului de conformitate cu interpretarea dată de CJUE în jurisprudența sa, cel mai recent în cauza C-107/23 din 24.07.2023. Hotărârea pronunțată în această cauză a fost generată de o sesizare cu o cerere de decizie preliminară făcută de o instanță din România, vizând interpretarea dispozițiilor dreptului intern care reglementează materia prescripției răspunderii penale, în legătură cu principiile legalității incriminării și pedepsei și regimul aplicării legii penale mai favorabile, prin prisma respectării dreptului Uniunii, a art. 325 alin. (1) din TFUE, art. 49 alin. (1) din Cartă, art. 2 din Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene (par. 73-74 din Hotărâre).

Înalta Curte de Casați și Justiție reține că, potrivit art. 19 alin. (1) și (3) lit. b) din TUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene asigură interpretarea dreptului Uniunii, respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor.

Oferind reperele necesare înțelegerii procedurii prevăzută de art. 267 din TFUE, Curtea de Justiție notează că aceasta e întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între statele naționale și Curte, și că instanța națională este singura competentă să constate și să aprecieze situația de fapt din litigiul național, precum și să interpreteze și să aplice dreptul național (pct. 76 din Hotărârea C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C-158/21, EU:C:57, pct. 61, Hotărârea din 21 martei 2023, Mercedes-Benz Group, C-100/21, EU:C:2023:229, pct. 59).

Prin urmare, CJUE furnizează elemente de interpretare a dreptului Uniunii, în coordonatele fixate de instanța de trimitere, necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunțe (pct. 23 din Hotărârea din 5 decembrie 2017, Cauza C-42/17, Marea Cameră; Hotărârea din 5 iulie 2016, Ognyanov, C-614/14, EU:C:2016:514, pct. 16), în cazul infracțiunilor de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Raportând datele obiectului cauzei pe fond la limitele trasate prin interpretarea făcută de CJUE în Hotărârea C-107/23 din 24.07.2023, se constată că prezintă relevanță, în special, punctele 95-138 din Hotărâre, din secțiunea "obligațiile ce revin instanțelor". În esență, sunt reamintite principii și orientări din jurisprudența anterioară, cu accent pe:

- obligația de a interpreta reglementările naționale conform dreptului Uninii și de a lăsa neaplicate, la nevoie, dispoziții sau practici naționale contrare acestuia în cazul fraudelor grave care aduc atingere intereselor financiare ale UE -pct. 95,97,98,99 (aspect cu care ICCJ este, în principiu, în acord, însă în limitele ce vor fi arătate);

- efectul direct al art. 2 alin. (1) din Convenția PIF -pct. 96 (aspect de necontestat).

În egală măsură și consecventă jurisprudenței anterioare, Curtea de la Luxemburg pune accent pe obligația instanțelor de a verifica dacă, lasând neaplicate decizii sau practici naționale, drepturile fundamentale se mai bucură de protecție, așa cum cere Carta și principiile de bază ale dreptului Uniunii -pct. 100-101 (aspect cu care, de asemenea, ICCJ este în acord).

În continuare, CJUE prezintă interpretarea făcută de instanța de trimitere principiilor legalității infracțiunilor și pedepselor și a aplicării retroactive a legii penale mai favorabile și concluzionează că efectele unei decizii a Curții Constituționale se limitează la perioada ulterioară publicării ei în Monitorul oficial (pct. 122), iar instanțele naționale ar fi obligate "să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile ce permite punerea in discuție a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare".

Înalta Curte reține că ansamblul considerentelor Hotărârii CJUE, reliefează omisiuni și informații neconforme ale instanței de trimitere care au influențat procesul de interpretare, aspect important în contextul în care în jurisprudența sa instanța de la Luxemburg a subliniat că îi revine obligația "de a lua în considerare, în cadrul repartizării competențelor între instanțele Uniunii și instanțele naționale, contextul factual și normativ, astfel cum este definit în decizia de trimitere, în care se încadrează întrebările respective" (Hotărârea din 26 octombrie 2017, Argenta Spaarbank, C-39/16, EU:C:2017:813, pct. 38, Cauza C42/17 "Taricco 2", pct. 24)".

Informațiile și explicațiile instanței de trimitere neconforme

Înalta Curte constată că sub trei aspecte (cel puțin) informațiile și explicațiile instanței de trimitere sunt incomplete sau neconforme:

1) - explicațiile vizând efectele pe care le produce o decizie de neconstituționalitate în dreptul intern (pct. 105-106, 113 din cererea de hotărâre preliminară);

2) - oferirea unei interpretări proprii, izolate și contrară jurisprudenței obligatorii a ICCJ (Decizia 67/2022) și CCR prin care neagă natura și regimul juridic al situației analizate, ca fiind o succesiune de legi penale în timp, cu incidența inerentă a legii penale mai favorabile (pct. 95-96, 105, 121 din cererea de hotărâre preliminară);

3) - omisiunea de a furniza toate elementele ce configurează natura și regimul normelor care reglementează legalitatea incriminării și pedepselor în dreptul nostru. Pe cale de consecință, Hotărârea CJUE nu se referă la standardul de protecție circumscris interdicției aplicării retroactive/ultraactive a legii penale mai severe, principii esențiale atât în dreptul Uniunii cât și în jurisprudența CEDO.

În procesul de evaluare a conformității normelor cu dreptul Uniunii, folosind informațiile și explicațiile instanței de trimitere, CJUE reține următoarele:

"Contrar standardului național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale, care, potrivit instanței de trimitere, se limitează la neutralizarea efectului de întrerupere al actelor de procedură efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, și 30 mai 2022, data intrării în vigoare a O.U.G nr. 71/2002, standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) ar permite, cel puțin în anumite cazuri, neutralizarea efectului de întrerupere al unor acte de procedură efectuate chiar și înainte de 25 iunie 2018, dar după intrarea în vigoare a C. pen. la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioadă mai mare de patru ani" (pct. 122).

Totodată, în același context argumentativ, vorbind despre standardul național de protecție al drepturilor fundamentale și folosind informațiile și interpretările oferite de instanța de trimitere, CJUE conchide [folosind sintagma "În consecință..."] că instanțele naționale nu pot, ca în cazul infracțiunilor de fraudă gravă ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul de protecție referitor la principiul aplicării legii penale mai favorabile (lex mitior) pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale (pct. 124 din Hotărâre).

În primul rând, este de reținut că, în ceea ce privește deciziile Curții Constituționale, efectele acestora se aplică nu doar în privința raporturilor juridice ce urmează a se naște după publicarea în Monitorul oficial, (facta futura), așa cum a explicat instanța de trimitere, ci și situațiilor juridice pendinte și, în mod excepțional, unor situații care au devenit facta praeterita, în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituție și a jurisprudenței dezvoltate pe marginea acestuia de către Curtea Constituțională (Decizia nr. 847 din iulie 2008, Decizia nr. 26 din 3 martie 2016).

Curtea Constituțională a stabilit că decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 605 din 14 august 2008).

Așadar, o normă juridică care a fost declarată neconstituțională s-a bucurat doar anterior de prezumția de conformitate cu Constituția, ulterior unui astfel de moment, însă, respectiva normă nemaiputând fi valorificată juridic în niciun fel, deoarece ar conduce la consfințirea ultraactivității acesteia, contrar oricărei prevederi legale. În consecință, orice cauză în care este incidentă o decizie a Curții Constituționale admisă este considerată pendinte până la finalizarea procesului penal. În acest sens, Curtea Constituțională a subliniat că excepția de neconstituționalitate nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituționalității numai raporturilor juridice care urmează a se naște, (deci unor situații viitoare ipotetice), întrucât și-ar pierde esențialmente caracterul concret.

Curtea Constituțională a mai reținut că o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia (cauze pendinte), în care respectivele dispoziții sunt aplicabile, indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanță este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional se produc erga omnes (Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 525 din 2 august 2007; Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 74 din 31 ianuarie 2007; Decizia 126 din 3 martie 2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 11 martie 2016).

Explicațiile furnizate de către instanța de trimitere cu privire la întinderea duratei neutralizării efectului de întrerupere al actelor de procedură, potrivit interpretării constituționale tradiționale din dreptul intern, și legătura directă a acesteia cu standardul național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale sunt echivoce și, prin urmare, neconforme.

În al doilea rând, informațiile neconforme oferite de instanța de trimitere cu privire la calificarea normelor care reglementează legalitatea incriminării și legalitatea sancțiunilor penale, activitatea legii penale și a principiilor adiacente, a condus și la ignorarea efectului aplicării ultraactive/retroactive a legii penale mai severe, principii de bază ale dreptului Uniunii și jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului (în continuare, CtEDO).

Interdicția aplicării retroactive a legii penale mai severe în procesul penal, în cazul unei succesiuni de legi penale în timp

Acest principiu este unul fundamental, fiind prevăzut în Convenția Europeană pentru Drepturile Omului (în art. 7), și Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (art. 49), documente care interzic aplicarea legii penale mai severe. Conceptul este unul esențial, adiacent principiului legalității incriminării și sancțiunilor penale, indisolubil legat de statul de drept. Acesta din urmă este, la rându său, valoare primară pe care se întemeiază Uniunea (art. 2 TUE). În dreptul intern, art. 15 alin. (2) din Constituție, precum și art. 1, 2 și 5 din C. pen., cuprind dispoziții exprese în acest sens și interzic aplicarea legii penale mai severe în caz de conflict de legi penale în timp.

Efectele anihilării Deciziilor Curții Constituționale și a Deciziei nr. 67/2022 a ICCJ ar fi ultraactivitatea legii penale, respectiv a art. 155 alin. (1) C. pen. în configurarea anterioară scoaterii lui din fondul normativ, sau aplicarea retroactivă a acelorași prevederi pentru perioada anterioară Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, în forma actuală a textului.

Stabilind că prevederile inițiale ale art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituționale, Curtea Constituțională a consfințit dispariția totală a acestuia din ordinea juridică internă. Altfel spus, între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul oficial a Deciziei nr. 297 a CCR) și 30 mai 2022 (data publicării O.U.G. nr. 71/2022) nu a mai existat niciun caz de întrerupere a termenelor de prescripție a răspunderii penale.

În continuare, în scopul de a acoperi acest vid, prin O.U.G. nr. 71/2022 a fost modificat C. pen., și în cuprinsul art. 155 alin. (1) a fost reglementată, în conținut, instituția întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale. Norma astfel modificată începând cu 30 mai 2022 conține dispoziții mai severe, deoarece până la această dată nu exista niciun caz de întrerupere al termenului prescripției răspunderii penale, pe când, în noua configurare juridică, cursul acesteia se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

În aceste condiții, cazurile de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale în forma O.U.G. nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022. Acestea nu pot fi aplicate retroactiv în cauzele pendinte, întrucât nu au natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă.

Jurisprudența CJUE este fără echivoc în sensul că "acest principiu fundamental al dreptului Uniunii [principiul securității juridice] impune, pe de o parte, ca normele de drept să fie clare și precise și, pe de altă parte, ca aplicarea lor să fie previzibilă pentru justițiabili, mai ales atunci când ele pot produce consecințe defavorabile. Principiul menționat constituie un element esențial al statului de drept, care este identificat la articolul 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât și ca valoare comună statelor membre (pct. 114 din Hotărâre, precum și Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C:2017:236, punctele 161 și 162, precum și Hotărârea din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul și Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, punctele 136 și 223).

Una dintre hotărârile relevante cu privire la această problematică este cea pronunțată în Cauza C42/17 ("Taricco 2"), în care CJUE a reținut că "principiul neretroactivității legii penale se opune în special ca o instanță să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancționeze penal un comportament care nu este interzis de o normă națională adoptată înainte de săvârșirea infracțiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligației de a nu aplica dispozițiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripției (obligație stabilită anterior de Curte în "Taricco 1") se aduce atingere principiului legalității incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziții, sancțiuni pe care, după toate probabilitățile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziții ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menționate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii" (pct 60).

Explicațiile cu privire la Cartă [articolul 52 alin. (3)] confirmă că dreptul recunoscut la articolul 49 vizând protecția drepturilor fundamentale, are același înțeles și același domeniu de aplicare precum cel garantat de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar art. 7 din Convenție interzice, în mod absolut, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în dezavantajul persoanei în cauză. Orice condamnare și pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" (Del Rio Prada împotriva Spaniei, Marea Cameră, pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52).

Principiul neretroactivității legii penale mai severe se aplică atât dispozițiilor care definesc infracțiunile (Vasiliuskas împotriva Lituaniei, MC, pct. 165-166) cât și celor care stabilesc pedepsele (Jamil împotriva Franței, pct,.34-36; M împotriva Germaniei, pct. 123, 135-137; Gurguchiani împotriva Spaniei, pct. 32-44), iar obligația de a aplica, dintre mai multe norme penale, pe cea ale cărei dispoziții sunt mai favorabile persoanei acuzate, constituie o clarificare a normelor referitoare la succesiunea legilor penale, care este conformă cu un alt element esențial al articolului 7 [din CEDO], și anume previzibilitatea sancțiunilor (Hotărârea Scoppola împotriva Italiei, par 108).

"Aplicarea unei pedepse mai severe pentru simplul motiv că aceasta era prevăzută la momentul săvârșirii infracțiunii ar determina o aplicare în detrimentul persoanei acuzate a normelor care guvernează succesiunea legilor penale în timp. Aceasta ar echivala cu ignorarea oricărei modificări legislative favorabile persoanei acuzate, intervenită înainte de hotărâre, și cu continuarea aplicării unor pedepse pe care statul și colectivitatea pe care o reprezintă le consideră în prezent excesive" (ibidem).

Într-o altă cauză, Curtea de la Strasbourg a constatat, de asemenea, că a fost încălcat art. 7 din Convenție întrucât aplicarea retroactivă a Codului [penal] din 2003 [în raport de codul anterior din anul 1976] a fost în detrimentul reclamanților în ceea ce privește impunerea pedepselor, astfel încât nu se poate afirma că aceștia au beneficiat de garanții efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe" (Hotărârea din 18 iulie 2013, Maktouf și Damjanovic împotriva Bosniei și Herțegovina, par 70).

Calificarea normelor și a regimului acestora are incidență directă asupra legalității infracțiunilor și pedepselor

Înalta Curte de Casație și Justiție a fundamentat Decizia nr. 67/2022, în principal, pe principiul legalității incriminării, consființind caracterul de normă de drept material celei care reglementează materia prescripției răspunderii penale, așa cum este recunoscut, în mod tradițional, în doctrină, jurisprudența Curții Constituționale, sau a instanțelor judecătorești, cu consecințele specifice ce decurg din art. 7 CEDO, art. 49 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Prescripția răspunderii penale este reglementată în Partea generală a C. pen. și cuprinde totalitatea normelor în dispozițiile art. 153 din C. pen. (prescripția răspunderii penale), art. 154 din C. pen. (termenele de prescripție a răspunderii penale), art. 155 din C. pen. (întreruperea cursului prescripției penale) și art. 156 din C. pen. (suspendarea cursului prescripției penale). Așadar, instituția juridică a prescripției penale cuprinde domeniul de aplicare și excepțiile de la acesta