ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (2) și (10) din C. proc. pen. și art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de nerespectarea ordinului de protecție, în formă continuată, prev. de art. 32 din Legea nr. 217/2003, cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. (3 acte materiale).

În temeiul art. 396 alin. (2) și (10) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de amenințare, prev. de art. 206 din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (2) și (10) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de distrugere, prev. de art. 253 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen., s-a constatat că infracțiunile au fost săvârșite în concurs real.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., raportat la art. 38 alin. (1) din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 9 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse, respectiv 4 luni închisoare, rezultând, în final, pedeapsa de 1 an și 1 lună închisoare.

În temeiul art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, stabilit conform dispozițiilor art. 92 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2) din C. pen., a fost obligat inculpatul să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze, pe o perioadă de 90 de zile, muncă neremunerată în folosul comunității, în cadrul Administrației Domeniului Public și Dezvoltare Urbană Sector 6 sau în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului Sector 6, entități din comunitate ce figurează în baza de date a serviciului de probațiune.

În temeiul art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. rap. la art. 25 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 1357 alin. (1) din C. civ., a fost admisă, în parte, acțiunea civilă și, în consecință, a fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă B. a sumei de 500 de RON, cu titlu de daune materiale, și a sumei de 25.000 de RON, cu titlu de daune morale.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A.

Pe latură penală:

S-a descontopit pedeapsa principală rezultantă de 1 an și 1 lună închisoare în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pornit față de inculpatul A. cu privire la infracțiunile de nerespectarea ordinului de protecție, în formă continuată, prev. de art. 32 din Legea nr. 217/2003, cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. (3 acte materiale), și amenințare, prev. de art. 206 din C. pen., ca urmare a împlinirii termenului prescripției generale a răspunderii penale.

S-a menținut pedeapsa principală de 9 luni închisoare aplicată inculpatului A. pentru infracțiunea de distrugere, prev. de art. 253 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

În temeiul art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării acestei pedepse sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, calculat conform dispozițiilor art. 92 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen., s-a dispus obligarea inculpatului ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2) din C. pen., inculpatul a fost obligat să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze, pe o perioadă de 90 de zile, muncă neremunerată în folosul comunității, în cadrul Administrației Domeniului Public și Dezvoltare Urbană Sector 6 sau în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului Sector 6, entități din comunitate ce figurează în baza de date a serviciului de probațiune.

În temeiul art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen.

Pe latură civilă:

S-a redus cuantumul daunelor morale la plata cărora a fost obligat inculpatul A. către partea civilă B., de la 25.000 RON la 10.000 RON.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare din apel au fost lăsate în sarcina statului.

Cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. este fundamentată pe cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În argumentarea acestuia, învederând că inculpatul a fost trimis în judecată, inter alia, pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere constând în aceea că "a distrus cele patru anvelope ale autoturismului marca x cu nr. x (bun comun, aflat în folosința persoanei vătămate), cât și o plasă de protecție, anti-insecte", apărarea a arătat că inculpatul și persoana vătămată sunt foști soți, între care s-a aplicat regimul matrimonial al comunității legale de bunuri, în temeiul art. 339 din C. civ., care nu a fost lichidat nici în prezent.

A mai arătat că potrivit art. 356 din C. civ., dacă regimul comunității legale încetează prin desfacerea căsătoriei, foștii soți rămân coproprietari în devălmășie asupra bunurilor comune, până la stabilirea cotei-părți ce revine fiecăruia. De asemenea, potrivit art. 355 alin. (2) din C. civ., până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privința bunurilor, cât și a obligațiilor.

Ca urmare, la data săvârșirii presupusei infracțiuni de distrugere (05.01.2019), foștii soți exercitau un drept de coproprietate, în devălmășie, asupra tuturor bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, inclusiv asupra autoturismului marca x, cât și asupra plasei anti-insecte - parte integrantă a bunului imobil reprezentat de locuința comună.

Or, coproprietatea devălmașă ("de-a valma") se caracterizează prin aceea că nici dreptul nu este divizat pe cote - părți și nici bunul nu este împărțit în materialitatea sa. Spre deosebire de dreptul de coproprietate, în cazul devălmășiei nu există nici măcar o diferențiere calitativă între titularii dreptului de proprietate. Altfel spus, unitatea materială a bunului este dublată de unitatea intelectuală a dreptului.

Prin urmare, în opinia apărării, în speță se ridică, astfel, două probleme de drept, pe care instanța de apel le-a soluționat în mod eronat:

În ceea ce privește prima problemă de drept, în opinia apărării, în mod evident, răspunsul este unul negativ, cu argumentarea că, din moment ce nici dreptul de proprietate nu este divizat pe cote - părți, nu se poate stabili că posibilul bun la care se referă fapta aparține altuia, în sens penal.

Deopotrivă, nu se poate determina cu precizie cât anume din plasa de insecte, precum și cât anume din autoturism aparține inculpatului și cât anume aparține persoanei vătămate. Or, orice îndoială de interpretare trebuie valorificată în favoarea inculpatului, în temeiul principiului in dubio pro reo.

În concluzie, în speță nu se poate ști cu precizia cerută de dispozițiile legii penale [art. 253 alin. (1) din C. pen..] dacă ne aflăm în fața unui bun aparținând altuia, relevante în aceste sens fiind considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 771/2021 [prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 253 alin. (1) și (2) din C. pen..], în care s-a reținut că noțiunea "aparținând altuia" din cuprinsul textului criticat nu este definită legal, astfel încât aceasta să aibă un înțeles specific dreptului penal, aspect ce denotă intenția legiuitorului de a-i atribui, în contextul reglementării infracțiunii de distrugere, înțelesul ce rezultă din sensul comun al acesteia (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 315 din 9 iunie 2020, publicată în M.Of. nr. 1130 din 24 noiembrie 2020).

Așa fiind, Curtea a reținut că, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, prin cuvântul "aparține" se înțelege "a ține, a depinde de cineva sau de ceva, a fi proprietatea cuiva".

Totodată, Curtea a observat că art. 253 alin. (5) din C. pen. reglementează situația în care, deși bunul aparține făptuitorului, distrugerea acestuia echivalează cu săvârșirea acestei infracțiuni.

Astfel, din coroborarea alin. (1) al art. 253 din C. pen. cu alin. (5) al aceluiași articol rezultă că noțiunea "aparținând" utilizată de legiuitor în primul alineat se referă la faptul că bunurile distruse nu fac parte din patrimoniul/nu aparțin făptuitorului, ci fac parte din patrimoniul/aparțin unei alte persoane decât făptuitorul.

Or, în cauză, având în vedere regimul juridic aplicabil coproprietății devălmașe, este evident că nu se poate stabili că bunurile fac parte din patrimoniul altei persoane decât făptuitorul, raportat la considerente deciziei Curții Constituționale anterior indicate.

Dispozițiile art. 238 lit. a) din C. pen. vin, în mod indirect, în sprijinul acestei interpretări, în sensul în care constată îndeplinită condiția unității de subiect pasiv, în sensul art. 35 din C. pen., și atunci când bunurile ce constituie obiectul infracțiunii se află în coproprietatea mai multor persoane. Prin admiterea tezei contrare s-ar ajunge la situația încălcării inclusiv a jurisprudenței constante a C.E.D.O. în materia cerințelor de accesibilitate și previzibilitate ale legii penale (cauza Dragotoniu și Militaru - Pidhomi c. României, Hotărârea din 24 mai 2007, definitivă la 24 august 2007).

Astfel, pe de o parte, art. 7 § 1 din Convenție interzice în mod special extinderea domeniului de aplicare a infracțiunilor existente asupra faptelor care, până atunci, nu constituiau infracțiuni, iar pe de altă parte, prevede neaplicarea legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Prin urmare, legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și sancțiunile care le pedepsesc (Achour împotriva Franței, nr. 67.335/01, § 41,29 martie 2006) - paragraful 33.

Noțiunea "drept" ("law") folosită de art. 7 din Convenție corespunde noțiunii de "lege" ce apare în alte articole din Convenție; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității (vezi, în special, Cantoni împotriva Franței, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996, V, p. 1627, § 29, Coeme și alții împotriva Belgiei, nr. 32.492/96, 32.547/96, 32.548/96, 33.209/96 și 33.210/96, § 145, CEDO 2000-VII, și E.K. împotriva Turciei, nr. 28.496/95, §51,7 februarie 2002) - paragraful 34.

Pentru argumentele prezentate, apărarea a susținut că instanța de apel, în acord cu instanța de fond, a dispus în mod eronat condamnarea inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 253 alin. (1) din C. pen., judecătorul încălcând astfel principiul legalității incriminării și pedepsei, substituindu-se Parlamentului (unică autoritate legiuitoare a țării, conform art. 61 alin. (1) din Constituția României), prin extinderea, prin analogie, a conținutului constitutiv al infracțiunii analizate, deși fapta concretă săvârșită de recurent nu este prevăzută de legea penală. Așadar, apărarea a apreciat că se impune pronunțarea unei soluții de achitare în condițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Relevant în acest sens este faptul că, din lecturarea rechizitoriului, rezultă că procurorul redactor caracterizează autoturismul marca x ca fiind bun comun, aflat în folosința persoanei vătămate, descriere pe care atât instanța de apel, cât și instanța de fond și-au însușit-o.

Or, în dreptul civil este notoriu că folosința este doar unul dintre atributele dreptului de proprietate privată, alături de atributul posesiei și de cel al dispoziției (materiale și juridice), conform art. 555 alin. (1) din C. civ.. "Proprietate privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege." Ca urmare, prin echivalarea atributului folosinței cu întregul drept de proprietate s-a produs o gravă încălcare a principiului legalității incriminărilor și pedepselor.

De altfel, nu poate fi primit argumentul instanței de apel în sensul operării prezumției legale a contribuției soților la dobândirea bunurilor comune, instituită de art. 357 alin. (2) teza a II-a din C. civ.. "În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soț, pe baza contribuției sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soții au avut o contribuție egală".

Astfel, conform literaturii de specialitate, până la data împărțelii, cotele - părți ale soților nu sunt determinate, ci doar determinabile. Plecând de la acest principiu, prezumția relativă de contribuție egală nu este în măsură să se substituie operațiunii de determinare a cotelor - părți ce le revin foștilor soți în contextul lichidării. Prin urmare, fiind cote - părți determinabile, acestea nu pot constitui temei al fracționării dreptului de proprietate al fiecărui soț, pentru a se putea angaja răspunderea vreunuia dintre ei pentru săvârșirea unei infracțiuni de distrugere în forma - tip.

În ceea ce privește a doua problemă de drept, apărarea a apreciat că răspunsul este, de asemenea, negativ.

Potrivit art. 52 alin. (1) din C. proc. pen., instanța penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluționării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe, cu excepția situațiilor în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, chestiunea prealabilă se judecă de către instanța penală, potrivit regulilor și mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune.

Ca urmare, instanța penală era ținută să efectueze lichidarea comunității de bunuri aparținând soților, potrivit regulilor de drept civil aplicabile în materie, pentru a putea soluționa în mod corect conflictul de drept penal dedus judecății.

În concret, instanța penală trebuia, raportat la dispozițiile art. 984 alin. (2) din C. proc. civ., să stabilească în lotul cărui soț cade autoturismul Golf (cu tot cu cele 4 pneuri înțepate), precum și plasa de insecte, în măsura în care era tratată ca bun separat față de bunul principal imobil locuință comună, la care era anexată. În acest fel, instanța penală trebuia să stabilească, inter alia, inclusiv soarta juridică a bunului locuință comună.

Conform art. 357 din C. civ., această lichidare se face prin partaj, ceea ce presupune mai întâi determinarea cotei - părți ce revine fiecărui soț, în funcție de contribuția la dobândirea bunurilor comune și la îndeplinirea datoriilor comune. Legiuitorul a instituit o prezumție relativă de egalitate a contribuției soților, oricare dintre aceștia având posibilitatea să facă dovada contrară.

Or, neprocedând în acest fel, în sensul tranșării situației juridice a dreptului de proprietate exercitat asupra bunurilor ce au făcut obiectul infracțiunii analizate, instanța penală trebuia să dispună achitarea inculpatului cu privire la infracțiunea de distrugere, neputându-se stabili nici măcar cota din dreptul de proprietate al soților asupra acestor bunuri, cu atât mai puțin fracția materială care le revine acestora. Astfel spus, instanța penală nu putea ajunge la concluzia că plasa de insecte și pneurile autoturismului Golf aparțin altuia, adică celuilalt soț. Aceasta cu atât mai mult cu cât înscrisurile aflate la dosarul cauzei fac dovada unei legături foarte strânse a inculpatului cu autoturismul, acesta fiind dobândit de inculpat de la angajator exclusiv în temeiul calității sale de angajat și înmatriculat pe numele său, tot inculpatul fiind și cel care a achitat toate ratele și impozitul aferent bunului.

Conchizând, pentru argumentele prezentate, apărarea a solicitat admiterea recursului în casație, casarea, în parte, a deciziei recurate și dispunerea achitării inculpatului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de distrugere, prev. de art. 253 alin. (1) din C. pen., cu consecința lăsării nesoluționate a acțiunii civile, conform art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.

Constatând că cererea de recurs în casație formulată inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 108/A din data de 19 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală a fost introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen., dar și pe cele prevăzute de art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 18 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu și a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

S-a reținut, în esență, că, formal, aspectele invocate de inculpatul A. vizând neîndeplinirea exigenței de "bun aparținând altuia" impusă de textul de incriminare prev. de art. 253 alin. (1) din C. pen. obiectului material al infracțiunii de distrugere, ca urmare a faptului că acțiunea ce i se impută a fost exercitată asupra unor bunuri asupra cărora exercită dreptul de proprietate în codevălmășie cu persoana vătămată, se circumscriu cazului de recurs în casație invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În egală măsură, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece calea extraordinară de atac analizată nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Sintagma "nu este prevăzută de legea penală", regăsită în cuprinsul normei de procedură penală evocate, privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se realizează exclusiv prin raportare la starea de fapt reținută, cu titlu definitiv, în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probatoriu.

În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esență, în aceea că, în data de 05.01.2019, în jurul orelor 12:00, inculpatul A. a pătruns în curtea imobilului din com. Clinceni, str. x C, jud. Ilfov, unde locuiește persoana vătămată B. (soția sa, cu care se afla în proces de divorț) și a distrus cele patru anvelope ale autoturismului marca x cu număr de înmatriculare x (bun comun dobândit în timpul căsătoriei și aflat în folosința persoanei vătămate), precum și o plasă de protecție anti-insecte de la o fereastră a locuinței.

Invocând incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul inculpat a susținut, în esență, că nu este îndeplinită condiția de "bun aparținând altuia" impusă de art. 253 alin. (1) din C. pen. obiectului material al infracțiunii de distrugere, ca urmare a faptului că acțiunea ce i se impută a fost exercitată asupra unor bunuri ce nu aparțineau în exclusivitate persoanei vătămate, ci se aflau în proprietatea codevălmașă a acesteia din urmă și a inculpatului.

Criticile recurentului inculpat inculpatul A. sunt nefondate.

Potrivit art. 253 alin. (1) din C. pen., "(1) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun aparținând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum și înlăturarea măsurilor luate se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă."

Infracțiunea de distrugere, în varianta tip, este o faptă penală comisivă cu conținut alternativ; ea se poate realiza, din punct de vedere obiectiv, prin comiterea uneia dintre următoarele acțiuni: distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuințare, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a bunului după ce au fost luate, înlăturarea măsurilor de conservare sau de salvare. Așadar, pentru existența elementului material al infracțiunii de distrugere este suficientă săvârșirea oricăreia dintre acțiunile enumerate mai sus.

Obiectul material al infracțiunii de distrugere, în varianta tip, este reprezentat de un bun, mobil sau imobil, care aparține unei persoane, iar cerința esențială pentru realizarea elementului material al acestei variante este aceea ca bunul să aparțină altei persoane, nu făptuitorului.

Potrivit dispozițiilor art. 339 din C. civ., "bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților".

Conform art. 667 din C. civ., "Există proprietate în devălmășie atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparține concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părți determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune.".

Așadar, dreptul de proprietate în devălmășie este o formă a proprietății comune, a cărei particularitate este aceea că bunurile care fac obiectul său aparțin nedivizat tuturor titularilor dreptului, care le stăpânesc împreună.

Contrar susținerilor apărării, Înalta Curte reține că ceea ce caracterizează infracțiunea de distrugere, în varianta tip, este că norma de incriminare nu impune condiția ca persoana vătămată, subiect pasiv al infracțiunii, să fie titularul exclusiv al dreptului de proprietate asupra bunurilor ce constituie obiect material al infracțiunii. Legea penală nu impune o atare condiție de natură a restrânge sfera de aplicare a normei de incriminare și nici nu atribuie, în cuprinsul altor dispoziții penale, un anume înțeles noțiunii de "bun aparținând altuia", pentru a se justifica o eventuală interpretare restrictivă a textului.

Aceasta înseamnă că prevederile art. 253 alin. (1) din C. pen. ocrotesc relațiile sociale referitoare la integritatea bunurilor fără a se distinge în funcție de natura dreptului de proprietate - exclusivă sau comună - ce se exercită asupra acestora, esențial fiind doar ca bunurile ce constituie obiect material al distrugerii să aparțină altei sau și altei persoane, chiar dacă nu în mod exclusiv.

Or, în cauza de față, s-a reținut cu titlu definitiv că bunurile care au făcut obiectul infracțiunii de distrugere pentru care a fost condamnat recurentul inculpat sunt bunuri comune, în devălmășie, dobândite în timpul căsătoriei acestuia cu persoana vătămată B.. Prin urmare, într-o atare ipoteză, consecințele vătămătoare ale acțiunii incriminate nu s-au produs doar asupra dreptului de proprietate al inculpatului, ci au afectat și dreptul de proprietate codevălmașă al persoanei vătămate, fiind îndeplinită cerința textului de incriminare.

Contrar susținerilor recurentului, pentru realizarea distrugerii este irelevant că dreptul de proprietate comună asupra bunurilor degradate nu este divizat pe cote părți, iar bunurile nu sunt împărțite în materialitate lor. Aceste operațiuni juridice, la fel ca și restul aspectelor de natură civilă invocate în motivele scrise de recurs în casație, prezintă importanță exclusiv din perspectiva identificării modalităților civile de încetare a formelor de proprietate comună și a efectelor lor patrimoniale, fiind, însă, irelevante în privința existenței unui drept propriu-zis de proprietate al subiectului pasiv asupra bunului distrus/degradat și, implicit, în privința atingerii aduse acestui drept prin acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii.

A admite interpretarea apărării, în sensul în care ar fi necesară stabilirea cotelor părți ce revin proprietarilor comuni, înseamnă a adăuga normei de drept penal condiții pe care ea nu le prevede, restrângându-se, astfel, sfera sa de aplicare la anumite forme de proprietate, cu excluderea inerentă, din domeniul de incidență al mijloacelor de protecție penală, a proprietății devălmașe.

O atare interpretare contravine voinței legiuitorului care, de vreme ce nu a introdus în conținutul art. 253 alin. (1) din C. pen. condiții de natura celor invocate de recurentul inculpat, a înțeles să ocrotească, pe cale de consecință, relațiile patrimoniale referitoare atât la bunurile asupra cărora alte persoane dețin un drept de proprietate exclusivă, cât și la bunurile asupra cărora acestea din urmă exercită, alături de autorul infracțiunii, un drept de proprietate comună, fie ea devălmașă. Din această perspectivă, norma de incriminare este clară, previzibilă și nu ridică probleme de interpretare pe tărâmul art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, referitor la principiul legalității infracțiunilor.

În mod asemănător, realizarea conținutului tipic al infracțiunii analizate nu este condiționată de eventuala lichidare prealabilă (în condițiile art. 52 din C. proc. pen. sau pe cale separată) a comunității de bunuri și nici de determinarea cotei-părți ce revine fiecărui soț, fiind suficient să se constate, astfel cum s-a argumentat în precedent, că bunul distrus nu aparține exclusiv autorului faptei de distrugere, ci asupra sa exercită un drept de coproprietate sau de proprietate devălmașă și alte persoane.

În acest context, Înalta Curte conchide că în cauză sunt realizate toate cerințele de conținut tipic obiectiv specifice infracțiunii de distrugere prevăzută de art. 253 alin. (1) din C. pen., reținută în sarcina inculpatului A., criticile acestuia în recurs în casație fiind nefondate.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 108/A din data de 19 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 108/A din data de 19 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 iunie 2023.

GGC - ED