ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)
Deliberând asupra recursurilor în casație formulate de inculpații A. și SC B. împotriva Deciziei penale nr. 769/A din 20 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2019, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 243 din 3.09.2021, pronunțată de Tribunalul Argeș s-au dispus următoarele:
În temeiul art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. și cu referire la art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 (șase) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată (faptă comisă în perioada 01.07.2011 - 31.08.2013). În temeiul art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a interzis inculpatului A., cu titlu de pedeapsă complementară, pe o perioadă de 5 ani, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) din C. pen. lit. a), b) și g) - dreptul de a ocupa funcția de administrator al persoanelor juridice de drept privat. În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a interzis inculpatului A., cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) din C. pen. lit. a), b) și g) - dreptul de a ocupa funcția de administrator al persoanelor juridice de drept privat.
S-a constatat că infracțiunea dedusă judecății în prezenta cauză este concurentă cu infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, de către o persoană căreia i-a fost suspendată exercitarea dreptului de a conduce, prev. de art. 335 alin. (2) din C. pen. (fapta din data de 21.04.2016), pentru săvârșirea căreia inculpatul A. a fost condamnat, prin Sentința penală nr. 15/31.01.2018 pronunțată de Judecătoria Răcari, în Dosarul nr. x/2017, definitivă prin Decizia penală nr. 477/20 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, la pedeapsa de 8 luni închisoare, interzicându-i-se totodată, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 1 an, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., și a acelorași drepturi ca pedeapsă accesorie.
În temeiul art. 97 alin. (1) din C. pen., s-a anulat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 8 luni închisoare, aplicată inculpatului prin Sentința penală nr. 15/31.01.2018, pronunțată de Judecătoria Răcari în Dosarul nr. x/2017, definitivă prin Decizia penală nr. 477/20 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.
În temeiul art. 38 alin. (2) din C. pen. și art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. cu referire la art. 40 alin. (1) din C. pen., s-a contopit pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată, cu pedeapsa de 8 luni închisoare și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul obligatoriu prevăzut de lege de o treime din totalul celeilalte pedepse (respectiv 2 luni și 20 zile), urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 6 ani, 2 luni și 20 de zile închisoare.
În temeiul art. 60 din C. pen., pedeapsa de 6 ani, 2 luni și 20 de zile închisoare s-a dispus a se executa în regim de detenție.
În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., s-au contopit pedepsele complementare și s-a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa principală de 6 ani, 2 luni și 20 de zile închisoare, pedeapsa complementară rezultantă a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) din C. pen. lit. a), b) și g) - dreptul de a ocupa funcția de administrator al persoanelor juridice de drept privat, pe o perioadă de 5 ani.
În temeiul art. 45 alin. (4) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa complementară rezultantă, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. executată, de la data rămânerii definitive a Sentinței penale nr. 15/31.01.2018, pronunțată de Judecătoria Răcari, în Dosarul nr. x/2017, prin Decizia penală nr. 477/20 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.
În temeiul art. 45 alin. (5) din C. pen., s-au contopit pedepsele accesorii și s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie rezultantă a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) din C. pen. lit. a), b) și g) - dreptul de a ocupa funcția de administrator al persoanelor juridice de drept privat.
În temeiul art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1), art. 136 și art. 137 alin. (4) lit. d) din C. pen. și cu referire la art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a fost condamnată inculpata SC B. SRL la pedeapsa de 200 de zile amendă pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală (faptă comisă în perioada 01.07.2011 - 31.08.2013).
În temeiul art. 137 alin. (3) din C. pen., s-a fixat cuantumul unei zile amendă la suma de 500 RON și, prin urmare, valoarea amenzii penale la care a fost condamnată SC B. SRL de 100.000 RON.
În temeiul art. 138 și art. 145 din C. pen., s-a aplicat inculpatei SC B. SRL pedeapsa complementară a publicării dispozitivului hotărârii definitive de condamnare, în extras, într-un ziar cu acoperire națională, pe cheltuiala sa. În temeiul art. 145 alin. (2) și (5) din C. pen., publicarea se va face o singură dată și fără dezvăluirea identității celorlalte persoane din dosar.
În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (1) din C. proc. pen. coroborat cu art. 1357 și urm. C. civ., s-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de Statul român prin MFP - ANAF - DGRFP Ploiești - AJFP Argeș și au fost obligați inculpații A. și SC B. SRL, în solidar, la plata către partea civilă Statul român a sumei de 3.084.134 RON (3.114.134 RON - 30.000 RON), la care s-au adăugat sumele reprezentând obligații fiscale accesorii sumei de 3.114.134 RON, datorate în condițiile C. proc. fisc.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a menținut măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanța nr. 830/P/2013 emisă în data de 14.08.2014 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, asupra bunurilor mobile și imobile menționate în cuprinsul acesteia, aparținând inculpaților A. și SC B. SRL, până la concurența sumei de 2.100.000 RON.
În temeiul art. 397 alin. (2) din C. proc. pen. și art. 11 din Legea nr. 241/2005, s-a instituit măsura sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare, ale inculpaților A. și SC B. SRL, până la concurența sumei de 984.134 (3.114.134 RON - 2.100.000 RON - 30.000 RON) și a sumei reprezentând obligațiile fiscale accesorii sumei de 3.114.134 RON, calculate în condițiile C. proc. fisc. În temeiul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, copia dispozitivului acesteia se va comunica Oficiului Național al Registrului Comerțului. În temeiul art. 274 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., au fost obligați inculpații la plata următoarelor sume cu titlu de cheltuieli de judecată: A. - 5.500 de RON din care 5.000 de RON reprezentând cheltuieli efectuate în cursul UP, SC B. SRL - 5.500 de RON din care 5.000 de RON reprezentând cheltuieli efectuate în cursul urmăririi penale. În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial al apărătorului din oficiu, av. C. - împuternicirea avocațială nr. x/09.03.2020, în cuantum de 217 RON s-a dispus a se suporta din fondurile MJ.
În fapt, s-a reținut că inculpatul A., în perioada 01.07.2011 - 30.06.2014, în urma activității de comercializare a produselor de panificație și patiserie, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a obținut venituri totale în sumă de 21.515.344 RON, care nu au fost înregistrate în contabilitatea SC B. SRL SRL, cauzând în acest mod bugetului de stat un prejudiciu în valoare totală de 3.264.737 RON, din care suma de 3.017.667 RON reprezintă TVA, iar suma de 247.070 RON, reprezintă impozitul pe profit. Inculpata SC B. SRL, în perioada 01.07.2011 - 30.06.2014, în urma activității de comercializare a produselor de panificație și patiserie, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a obținut venituri totale în sumă de 21.515.344 RON, care nu au fost înregistrate în contabilitatea societății, a cauzat în acest mod bugetului de stat un prejudiciu în valoare totală de 3.264.737 RON, din care suma de 3.017.667 RON reprezintă TVA, iar suma de 247.070 RON reprezintă impozitul pe profit.
Împotriva sentinței au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, inculpații A. și SC B. SRL și partea civilă Statul român prin MFP - ANAF - DGRFP Ploiești - AJFP Argeș.
Prin Decizia penală nr. 769/A din data de 20 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, inculpatul A. și inculpata SC B. SRL împotriva Sentinței penale nr. 243 din data de 03.09.2021 pronunțate de Tribunalul Argeș în Dosarul nr. x/2019.
S-a desființat în parte sentința penală și, rejudecând:
S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 6 ani, 2 luni și 20 de zile închisoare aplicată inculpatului A., în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitate, înlăturând sporul.
S-a înlăturat aplicarea disp. art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., cu privire la infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., săvârșită de inculpat.
S-a făcut aplicarea disp. art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. și art. 76 alin. (1) din C. pen. și s-a menținut pedeapsa de 6 ani închisoare pentru infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., săvârșită de inculpat.
S-au recontopit pedepsele de 6 ani închisoare aplicate în prezenta cauză, cu pedeapsa de 8 luni închisoare și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul de o treime din cealaltă pedeapsă (respectiv 2 luni și 20 zile), urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 6 ani, 2 luni și 20 de zile închisoare în regim de detenție potrivit art. 60 din C. pen.
S-a înlăturat aplicarea disp. art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. cu privire la infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., săvârșită de inculpata SC B. SRL și s-a majorat numărul de zile-amendă la 250 zile.
În baza Decizia Curții Constituționale nr. 708/28.10.2021 (publicată în M.Of. nr. 1160/07.12.2021), s-a redus cuantumul unei zile amendă la suma de 100 RON, în final, inculpata SC B. SRL urmând să execute o amendă penală de 25.000 RON, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.
S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței care nu contravin prezentei.
În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins ca nefondat apelul declarat de partea civilă Statul Român - prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva Sentinței penale nr. 243 din data de 03.09.2021 pronunțate de Tribunalul Argeș în Dosarul nr. x/2019.
S-a constatat că inculpatul A. a achitat în faza apelului în contul prejudiciului suma de 55.000 RON.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat apelantul parte civilă la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat. În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în rest în sarcina acestuia. În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpata SC B. SRL în cuantum de 868 RON și onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A. în cuantum de 250 RON se achită din fondurile speciale ale Ministerului Justiției și rămân în sarcina statului.
Decizia penală nr. 769/A din data de 20 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori de familie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești la data de 23 septembrie 2022, Statul Român prin ANAF la data de 26.09.2022, SC B. SRL la data de 26.09.2022 și 29.09.2022, inculpatului A. la data de 27.09.2022 la domiciliu (acesta fiind arestat din data de 22.10.2022), ulterior a fost comunicată la penitenciar, nefiind restituită dovada de comunicare. La fila x, Penitenciarul Jilava a comunicat că inculpatul a fost pus în libertate prin întreruperea executării pedepsei la data de 14.12.2022, conform Sentinței penale nr. 397 din 09.12.2022 pronunțată de Tribunalul Argeș.
Împotriva Deciziei penale nr. 769/A din data de 20 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori de familie, au formulat recurs în casație inculpatul A. la data de 10.10.2022 și SC B. SRL la data de 21.10.2022
Cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost comunicată către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești la data de 31.10.2022, Statului Român prin ANAF DGRFP prin AJFP Argeș la data de 31.10.2022 și SC B. SRL la data de 01.11.2022 și 04.11.2022.
Cererea de recurs în casație formulată de SC B. SRL a fost comunicată către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești la data de 31.10.2022, inculpatului A. la data de 01.11.2022 și Statului Român prin ANAF DGRFP prin AJFP Argeș la data de 01.11.2022.
La dosar, nu au fost depuse concluzii scrise.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 30.12.2022, sub Dosar nr. x/2019, iar judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 14.02.2023, fiind amânată pronunțarea la data de 28.02.2023.
În cuprinsul cererilor de recurs în casație formulate de inculpații A. și SC B. SRL a fost invocat cazul de recurs în casație prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen. și au solicitat admiterea în principiu, casarea deciziei și achitarea în raport de fapta de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., fiind mai presus de orice dubiu faptul că fapta pentru care au fost condamnați definitiv nu este prevăzută de legea penală, fiind incidente dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
Inculpatul A., în subsidiar, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel, iar în temeiul art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., a solicitat să se dispună suspendarea executării pedepsei.
În susținerea cererilor, recurenții au arătat că starea de fapt reținută prin hotărârea instanței de apel și concordanța acesteia cu probele administrate nu pot constitui motive de cenzură din partea instanței de recurs în casație, verificarea cauzei, ce urmează a fi realizată de către Înalta Curte în soluționarea prezentului recurs în casație, va avea în vedere situația de fapt deja stabilită în mod definitiv de către instanța de apel.
S-a precizat că în sarcina inculpatului A. nu a fost reținută vreo faptă constând în neevidențierea în actele contabile a unor operațiuni economice. Atât în hotărârea recurată, cât și în hotărârea instanței de fond și în rechizitoriu, fapta descrisă ca fiind cercetată în sarcina inculpatului și, în final, fapta pentru care acesta a fost condamnat, constă strict în omisiunea de a evidenția în documentele contabile ale B. SRL o parte a veniturilor care apar în "evidența contabilă dublă". Sintetic, instanța de apel nu a pronunțat o soluție de condamnare a inculpatului pe motiv că înregistrările în documentele contabile ale B. SRL nu ar fi corespuns veniturilor efectiv realizate, ci pentru că aceste înregistrări nu corespund decât în parte celor desprinse dintr-o serie de înscrisuri calificate drept evidentă contabilă dublă.
Prin omisiunea de evidențiere, așa cum prevede art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, ceea ce norma de incriminare sancționează ca infracțiune este tocmai existența unor neconcordanțe între situația de fapt a patrimoniului contribuabilului, pe de o parte, și situația scriptică existentă la nivelul actelor contabile ale acestuia. În sinteză, nu se poate reține omisiunea evidențierii unor venituri ce nu au fost identificate în materialitatea lor, ca reprezentând fapta de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, întrucât obligația de evidențiere a veniturilor se referă doar la veniturile efectiv realizate (încasate efectiv sau, după caz, care fac obiectul unei creanțe a persoanei acuzate față de un terț debitor, prin raportare la care este posibilă în viitor încasarea efectivă), iar nu la venituri ipotetice, ce nu au fost identificate în planul realității obiective.
Pentru a fi realizat conținutul infracțiunii de evaziune fiscală în forma prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, trebuie să se constate existența unor inadvertențe între situația scriptică, rezultată din evidența contabilă, pe de o parte, și situația de fapt a patrimoniului societății, pe de altă parte. În măsura în care nu există neconcordanțe între situația de fapt a patrimoniului și situația scriptică, rezultată din documentele contabile, însă există inadvertențe între două seturi de înregistrări cu relevanță contabilă, nu se poate reține fapta de evaziune fiscală săvârșită în modalitatea omisiunii de evidențiere a unor venituri realizate în documentele contabile, întrucât, în acest caz, persoana acuzată nu a omis să evidențieze veniturile realizate, ci le-a evidențiat într-un set de documente contabile paralele.
În acest context, au solicitat să se constate că, în situația de fapt dedusă judecății, nu au fost identificate, nici în patrimoniul B. SRL, nici în patrimoniul inculpatului sau în al altor persoane aflate în vreun raport juridic cu societatea amintită, nicio sumă de bani suplimentară față de cele evidențiate în contabilitatea societății și a cărei proveniență să nu poată fi justificată în niciun mod.
În cauză, potrivit chiar situației de fapt reținută de către instanțele de fond și de apel, nu au fost identificate lipsuri în gestiune, care ar fi corespuns unor operațiuni economice de vânzare, neînregistrate în contabilitate. De asemenea, nu au fost identificate în patrimoniul B. SRL sau în patrimoniul inculpatului A., sume de bani pentru care nu există justificare contabilă. Prin urmare, instanța de apel nu avea, în mod obiectiv, posibilitatea de a concluziona, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că societatea B. SRL ar fi realizat, în perioada de referință (30.07.2011 - 31.08.2013), venituri pe care inculpatul ar fi omis să le înregistreze în evidențele contabile. Orice astfel de îndoială profită inculpatului, în aplicarea principiului in dubio pro reo și pentru aceste motive, instanța de apel nici nu a reținut, de altfel, că fapta acestuia ar fi constat în omisiunea înregistrării contabile a veniturilor realizate de societate, ci a stabilit existența faptei, întrucât în evidențele contabile ale societății nu ar fi fost înregistrate o serie de sume (presupus, venituri) ce apar în înscrisuri sub semnătură privată calificate de acuzare și de către instanțele de fond și de apel ca reprezentând "evidența contabilă dublă".
Practic, în forma descrisă în hotărârea atacată, fapta acestuia ar presupune fie existența unei acțiuni de ascundere juridică și contabilă a unor venituri, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, fie conducerea unei evidențe contabile duble, oculte, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005. Or, astfel cum au arătat anterior, trimiterea în judecată și condamnarea acestora au fost dispuse exclusiv în temeiul art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, nefiind efectuate acte de cercetare sub aspectul infracțiunilor prevăzute de lit. a) sau lit. e).
În ceea ce privește eventuala apreciere că ar fi ascuns o parte a veniturilor obținute de B. SRL, pentru a nu fi descoperite de organele fiscale și pentru a evita stabilirea în condițiile legii a obligațiilor fiscale ale societății-fapta de evaziune descrisă la art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, sub un prim aspect, s-a menționat că, prin natura sa, această faptă este o faptă comisivă, ce trebuie probată și descrisă în mod efectiv. Pe de altă parte, o astfel de ascundere, în măsura în care ar fi probată efectiv, nu ar îndeplini conținutul de tipicitate al infracțiunii de evaziune fiscală în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, ci s-ar suprapune peste conținutul normei de incriminare de la art. 9 alin. (1) lit. a) din lege, care definește ca faptă distinctă de evaziune fiscală, "ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile.
Prin urmare, neevidențierea unui venit în actele contabile, în condițiile în care nu au fost identificate în gestiunea contribuabilului sume nejustificate prin operațiunile evidențiate, nu reprezintă o faptă prevăzută de legea penală decât în măsura în care imposibilitatea identificării respectivelor venituri este rezultatul unei fapte comisive, de ascundere, din partea contribuabilului, iar în acest caz, o astfel de faptă, ar realiza conținutul de tipicitate al infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută și pedepsită potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, iar nu pe cel aferent faptei incriminate potrivit art. 9 alin. (1) lit. b) din lege.
Or, în prezenta cauză, nu a:fost niciodată cercetată în sarcina inculpatului vreo faptă de evaziune fiscală în forma prevăzută la art. 9 alin. (1) din lege, iar în lipsa oricărei astfel de cercetări, practic, este pe deplin incidentă în privința inculpatului, prezumția de nevinovăție cu privire la această faptă. Astfel, se poate concluziona că inculpații nu au ascuns sursa impozabilă sau taxabilă/respectiv nu au ascuns vreun venit realizat de societate, în scopul de a se sustrage de la stabilirea și plata obligațiilor fiscale aferente acestora.
Concluzionând, fapta prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 nu poate fi săvârșită prin înregistrarea unor venituri realizate într-o "evidență contabilă dublă", pentru că în această situație, faptei îi lipsește unul dintre elementele esențiale de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, respectiv, nu există elementul material al "omisiunii". Totodată, întrucât în cauză nu a fost cercetat, trimis în judecată și condamnat pentru fapta prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. e) din lege, rezultă că înscrisurile avute în vedere de către instanța de apel nu pot fi calificate drept "evidență contabilă dublă". Or, în acest context, în absența oricăror fluctuații ale patrimoniului societății B. SRL, care nu ar putea fi justificate prin documentele contabile "oficiale", faptei îi lipsește și elementul de tipicitate constând în "veniturile realizate", ce nu au fost înregistrate.
Pentru toate motivele expuse, s-a solicitat admiterea recursurilor astfel cum au fost motivate și, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., casarea Deciziei penale nr. 769/20.09.2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția Penală și achitarea inculpaților în raport de fapta de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 pentru care au fost condamnați, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.
În ceea ce privește cererea de suspendare a executării hotărârii, inculpatul A. a făcut referire la situația sa medicală și a solicitat admiterea cererii de suspendare a executării hotărârii având în vedere istoricul medical prezentat.
Prin încheierea din 28 februarie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au admis în principiu cererile de recurs în casație formulate de inculpații A. și SC B. SRL împotriva Deciziei penale nr. 769/A din data de 20 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori de familie. S-a trimis cauza Completului 2, în compunere de 3 judecători. S-a acordat termen la data de 25 aprilie 2023, cu citarea recurenților-inculpați A. și SC B. SRL, a intimatei părți civile, precum și asigurarea apărării pentru inculpați (apărător ales/din oficiu). S-a respins cererea de suspendare a executării hotărârii atacate formulată de inculpatul A.
Procedând la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte a constatat că cererile de recurs în casație formulate de recurenții inculpați A. și B. SRL au fost introduse în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. și îndeplinesc condiția de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casație.
Din examinarea cererilor de recurs în casație rezultă și îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen., precum și cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., în cuprinsul acestora fiind menționate numele și prenumele inculpaților (A. și SC B. SRL), hotărârea care se atacă (Decizia penală nr. 769/A din 20.09.2022 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală, în Dosarul nr. x/2019), domiciliul recurenților, cererile fiind semnate de apărătorul lor ales, avocat D., cu delegație la filele x și 64.
În ceea ce privește îndeplinirea condiției prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., astfel cum a fost consacrată în jurisprudență, s-a constatat că, formal, criticile invocate de recurenții inculpați se circumscriu în conținutul dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
Astfel, din modul în care recurenții inculpați A. și SC B. SRL au formulat criticile împotriva deciziei penale recurate rezultă că se circumscriu cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., doar chestiunile privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor pentru care aceștia au fost condamnați din perspectiva realizării unei corespondențe depline între faptele săvârșite și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, datorită împrejurării că faptele pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a acestora nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, recursurile în casație fiind admisibile în principiu numai sub acest aspect.
S-a reținut că analiza conținutului mijloacelor de probă administrate în cauză pe care instanțele inferioare și-au fundamentat soluția, a fiabilității acestora ori a eventualelor contradicții între ceea ce rezultă din probe, pe de o parte, și starea de fapt reținută de instanță, pe de altă parte, excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
În ceea ce privește solicitarea de suspendare a executării hotărârii formulată de inculpatul A., Înalta Curte a constatat că este neîntemeiată, având în vedere disp. art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit cărora, instanța care admite în principiu cererea de recurs în casație sau completul care judecă recursul în casație poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii. Așadar, textul de lege invocat, prevede posibilitatea instanței, care admite în principiu cererea de recurs în casație, să suspende executarea hotărârii, oportunitatea luării acestei măsuri fiind lăsată la aprecierea instanței.
În considerarea acestor dispoziții legale, în raport de motivele invocate în susținerea cererii de suspendare a executării hotărârii de către inculpatul A. și împrejurările concrete ale cauzei, Înalta Curte a constatat că nu se justifică suspendarea executării hotărârii atacate
Analizând recursul în casație formulat inculpații A. și SC B. împotriva Deciziei penale nr. 769/A din 20 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2019, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluționare este dată numai în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, însă numai prin raportare la cazurile de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.
În conformitate cu prevederile art. 447 din C. proc. pen., la judecarea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Ca atare, motivele de casare invocate de recurenți trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată.
În cauză, recursul în casație urmează a fi examinat din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., astfel cum a fost decelat prin încheierea asupra admisibilității în principiu din 28 februarie 2023.
Conform prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Cazul de casare invocat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).
În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că, dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, concordanța acesteia cu probele administrate, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpaților.
În ceea ce privește cazul de casare invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte subliniază că acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).
Se constată că în cauză, prin recursul în casație formulat, recurenții inculpați, în esență, au invocat că atât în hotărârea recurată, cât și în hotărârea instanței de fond și în rechizitoriu, fapta descrisă ca fiind cercetată în sarcina acestora, constă strict în omisiunea de a evidenția în documentele contabile ale B. SRL o parte a veniturilor care apar în "evidența contabilă dublă", însă lipsește fapta de omisiune și obiectul acestei omisiuni. De asemenea, au susținut că, în situația de fapt dedusă judecății, nu au fost identificate, nici în patrimoniul B. SRL, nici în patrimoniul inculpatului sau în al altor persoane aflate în vreun raport juridic cu societatea amintită, nicio sumă de bani suplimentară față de cele evidențiate în contabilitatea societății și a cărei proveniență să nu poată fi justificată în niciun mod. Sintetic, au arătat că instanța de apel nu a pronunțat o soluție de condamnare a inculpatului pe motiv că înregistrările în documentele contabile ale B. SRL nu ar fi corespuns veniturilor efectiv realizate, ci pentru că aceste înregistrări nu corespund decât în parte celor desprinse dintr-o serie de înscrisuri calificate drept evidentă contabilă dublă.
Înalta Curte reține că starea de fapt reținută în cauză nu poate fi modificată pe calea recursului în casație, astfel că o eventuală reevaluare a conținutului mijloacelor de probă nu ar putea fi valorificată în contextul niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute în art. 438 din C. proc. pen., în condițiile în care recursul în casație nu are drept scop soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor, ci doar sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.
În actualul cadru procesual instanța de casație analizează doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanțele ordinare, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare, însă nu poate proceda la o reevaluare a materialului probator, la stabilirea unei alte situații de fapt sau o schimbarea încadrării juridice.
Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.
Analizând situația de fapt reținută în sarcina recurentului prin decizia penală recurată, se constată că inculpații A. (în calitate de administrator de drept al SC B. SRL) și, respectiv, SC B. SRL, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, în perioada 01.07.2011 - 31.08.2013, au omis evidențierea în contabilitatea societății menționate a veniturilor în sumă de 21.121.443,72 RON, obținute din activitățile de morărit, de brutărie (panificație) și patiserie, cauzând astfel bugetului consolidat al statului un prejudiciu în valoare totală de 3.114.134 RON, compus din 2.941.429 RON - TVA suplimentar de plată și 172.705 RON - impozit pe profit suplimentar de plată, faptele întrunind elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.
Înalta Curte reține că elementul material al infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) Legea nr. 241/2005 constă în omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor efectuate în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale.
Referitor la critica apărării privind calitatea de subiect activ, Înalta Curte constată că inculpatul A. are calitatea de subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscală și a săvârșit elementul material reprezentat de omisiunea evidențierii în actele contabile a operațiunilor de comercializare a produselor de panificație și patiserie în valoare totală de 3.264.737 RON. Omisiunea evidențierii fiecărei operațiuni de bunuri și a veniturilor realizate a avut la bază aceeași rezoluție infracțională, îndreptată spre același scop, sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, fapt care unește actele de executare într-o infracțiune continuată
Mai mult, se reține că prin sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" legiuitorul a avut în vedere atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".
Totodată, se constată că inculpata SC B. SRL are calitatea de subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscală și a săvârșit elementul material reprezentat de omisiunea evidențierii în actele contabile a operațiunilor de comercializare a produselor de panificație și patiserie în valoare totală de 3.264.737 RON. Și în privința acestei inculpate, omisiunea evidențierii fiecărei operațiuni de bunuri și a veniturilor realizate a avut la bază aceeași rezoluție infracțională, îndreptată spre același scop, sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, fapt care unește actele de executare într-o infracțiune continuată.
Înalta Curte constată că prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casație formulate de inculpați, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat și care să conducă la o soluție favorabilă inculpaților, cu consecința achitării, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
Prin urmare, astfel cum au fost formulate motivele de recurs în casație în cauză, care în concret se referă la circumstanțele comiterii faptelor pentru care au fost condamnați recurenții, Înalta Curte constată că analiza ce se solicită a fi făcută de instanța de casație vizează starea de fapt reținută în cauză și interpretarea dată probatoriului de către instanțe, ceea ce presupune, în mod implicit, reevaluarea elementelor de fapt reținute cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea penală definitivă. Starea de fapt reținută în cauză, concordanța acesteia cu probele administrate, vinovăția inculpaților și încadrarea juridică dată faptelor nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casație.
Așa cum s-a arătat, limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege însemnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.
În concluzie, Înalta Curte constată că, fondul criticilor formulate prin motivele de recurs în casație invocate de inculpați vizând lipsa laturii obiective a infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea acestora, are ca premisă negarea bazei factuale care a condus la reținerea faptelor în sarcina acestora. În același timp, Înalta Curte reține că recurenții au invocat doar formal nelegalitatea hotărârii atacate, în realitate criticile acestora vizând netemeinicia raționamentului instanței de apel, care a răspuns în considerentele hotărârii asupra tuturor aspectelor legate de tipicitatea infracțiunilor pentru care s-a dispus condamnarea celor doi inculpați.
În consecință, Înalta Curte constată că faptele pentru care au fost condamnați inculpații B. SRL și A. întrunesc condițiile de tipicitate prevăzute de normele de incriminare, iar criticile formulate privesc chestiuni referitoare la situația de fapt ce a fost stabilită definitiv de instanța de apel. Prin urmare, motivele invocate în susținerea recursurilor în casație nu vizează aspecte de legalitate a hotărârii atacate, ce pot fi examinate în calea extraordinară de atac, ci reprezintă critici ce țin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanța de apel a reținut, pe baza probelor din dosar, vinovăția acestora.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpații A. și SC B. împotriva Deciziei penale nr. 769/A din 20 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2019. Față de soluția dispusă, conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpații A. și SC B. împotriva Deciziei penale nr. 769/A din 20 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2019.
Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 06 iunie 2023.