ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 316/2023

Deliberând asupra contestației formulate de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 691/A din data de 29 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2022 (1711/2022.), constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 691/A din data de 29 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2022 (1711/2022.), s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulata de contestatorul-condamnat A., prin avocat ales. S-a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de contestatorul-condamnat A. având ca obiect împiedicarea la executarea Deciziei penale nr. 575/A/13.05.2022, pronunțate în Dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel București, secția I penală. În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat pe contestatorul-condamnat A. la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în sumă de 800 RON.

Pentru a dispune astfel, s-a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, la data de 14.06.2022, sub nr. x/2022, contestatorul condamnat A. a formulat contestație la executare cu referire la Decizia penală nr. 575/A/13.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2015, prin care au fost admise apelurile declarate împotriva Sentinței penale nr. 807/13.05.2019, îndreptate prin încheierea din 14.05.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2015, și i-a fost aplicată contestatorului o pedeapsă rezultantă totală de 10 ani și 8 luni de închisoare cu executare.

S-a invocat drept motiv al contestației sale la executare o împiedicare privind executarea pedepsei reprezentată de caracterul disproporționat al severității pedepsei rezultante totale în raport cu gravitatea infracțiunilor pentru care contestatorul a fost condamnat, cu violarea art. 49 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. S-a solicitat anularea Mandatului de arestare european nr. 26/13.05.2022, emis de Tribunalul București, secția I penală - Judecătorul delegat cu executarea, precum și a tuturor actelor și măsurilor de executare subsecvente, emise sau realizate în baza acestui mandat de arestare european (precum transmiterea mandatului de arestare european către autoritățile grecești).

În fapt, contestatorul a arătat că, prin Decizia penală nr. 575/A/13.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2015, în, complet de divergență, cu o majoritate de 2 la 1, au fost admise apelurile procurorului și contestatorului, în calitate de inculpat apelant, a fost desființată, în parte, Sentința penală nr. 807/13.05.2019 a Tribunalului București, secția I penală, iar, în urma rejudecării fondului cauzei în apel, contestatorul, în calitate de inculpat:

- a fost condamnat la 3 ani și 6 luni pentru infracțiunea de spălare a banilor prevăzută de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului;

- a fost condamnat la 6 ani închisoare pentru infracțiunea de luare de mită în varianta agravată a comiterii faptei de o persoană care exercită o funcție de demnitate publică, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. corelat cu art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție;

- a fost condamnat la 6 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat în varianta agravată, prevăzută de art. 367 alin. (2) C. pen.

- a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru infracțiunea de abuz în serviciu în varianta agravată a obținerii unui folos necuvenit pentru altul prevăzută de art. 297 C. pen. corelat cu art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție;

- a fost condamnat să execute, în urma contopirii pedepselor, o pedeapsă rezultantă totală de 10 ani și 8 luni închisoare cu executare, conform art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.

În esență, faptele pentru care contestatorul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă totală de 10 ani și 8 luni închisoare cu executare sunt:

- aderarea la un grup organizat în anul 2013 și preluarea conducerii grupului în același an, urmată în anul 2015 de un act material primire a sumei de 25.000 euro, urmat în aceeași zi de utilizarea unei părți din suma de bani primită pentru plata unei datorii personale, aceste fapte fiind calificate drept constituire a unui grup infracțional organizat (în varianta agravată), luare de mită (în varianta agravată a comiterii faptei de o persoană care exercită o funcție de demnitate publică) și spălare a banilor;

- aprobarea transformării unui post de salariat cu studii medii într-un post de salariat cu studii superioare, în anul 2014, beneficiul total al salariatului și, în același timp, prejudiciul total al angajatorului fiind de 149 RON (echivalentul a 33,52 euro, transformat la cursul mediu anual 2014 calculat de Banca Națională a României, 1 euro = 4,4446 RON), această faptă fiind calificată drept abuz în serviciu (în varianta agravată a obținerii unui folos necuvenit pentru altul).

Pe scurt, pentru un act material de primire a sumei de 25.000 euro, calificat drept 3 infracțiuni concurente, precum și pentru un alt act material ce a produs un prejudiciu de 34 de euro, calificat drept o altă infracțiune, contestatorul a fost condamnat la 10 ani și 8 luni de închisoare cu executare.

Cu caracter prealabil, contestatorul a arătat expres că, prin prezenta contestație la executare, nu învestește instanța competentă să soluționeze o cerere în care să critice în vreun fel hotărârea penală definitivă de condamnare sub aspectul temeiniciei sau legalității ei, cu caracter general, deoarece o contestație la executare nu este o cale extraordinară de atac împotriva unei hotărâri judecătorești penale definitive de condamnare

Eventualele critici ale contestatorului referitoare la netemeinicia și/sau nelegalitatea, în general, a hotărârii judecătorești penale definitive de condamnare pot să-și găsească locul, dacă este cazul, într-o cale extraordinară de atac sau, în anumite condiții, într-o plângere individuală la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dar nu în prezenta contestație la executare.

Tot cu caracter prealabil, în ceea ce privește Dreptul Uniunii Europene, care este invocat expres, direct și prioritar de contestator în prezenta contestație la executare, contestatorul subliniază faptul că invocarea Dreptului Uniunii Europene nu este făcută pentru infracțiunile în sine pentru care contestatorul a fost condamnat și nici pentru analiza validității în sine a deciziei penale definitive de apel de condamnare, atât ca urmare a faptului că prezenta contestație la executare nu este o cale de atac împotriva hotărârii de condamnare, cât și ca urmare a faptul că, în prezenta contestație la executare, contestatorul nu solicită instanței să analizeze dacă Dreptul Uniunii Europene era sau nu aplicabil pentru soluționarea cauzei penale pe fond.

În prezenta contestație la executare, contestatorul a invocat expres, direct și prioritar Dreptul Uniunii Europene exclusiv din perspectiva executării hotărârii penale definitive de condamnare, mai exact exclusiv sub aspectul validității mandatului de arestare european emis în temeiul hotărârii penale definitive condamnare, precum și a actelor și măsurilor de executare subsecvente, decurgând din mandatul de arestare european.

Prin urmare, obiectul prezentei contestații la executare îl reprezintă exclusiv actele și măsurile de executare emise sau realizate de autoritățile române în temeiul Dreptului Uniunii Europene, adică Mandatul de arestare european nr. 26/13.05.2022, emis de Tribunalul București, secția I penală - Judecătorul delegat cu executarea, precum și toate actele și măsurile de executare subsecvente, emise sau realizate în baza acestui mandat de arestare european (cum ar fi, dar fără a se limita la, transmiterea mandatului de arestare european către autoritățile grecești), inclusiv - dacă va fi cazul - actele și măsurile de executare decurgând din mandatul de arestare european posterioare introducerii prezentei contestații la executare.

A contrario, nu formează obiect al prezentei contestații la executare nici hotărârile judecătorești penale pronunțate pe fondul cauzei (Sentința penală nr. 807/13.05.2019, îndreptată prin încheierea din 14.05.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2015, și Decizia penală nr. 575/A/13.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2015), nici actele și măsurile de executare emise sau realizate de autoritățile române exclusiv în temeiul dreptului intern și care nu au legătură cu mandatul de arestare european (cum ar fi, dar fără a se limita la, Mandatul de executare a pedepsei nr. 2799/13.05.2022. emis de Tribunalul București, secția I penală - Judecătorul delegat cu executarea).

În esență, a precizat că, în cauză, în primă instanță a fost pronunțată o sentință (în parte de condamnare, în parte de achitare a contestatorului, în calitate de inculpat), iar în apel a fost pronunțată o decizie (prin care au fost admise apelurile declarate de procuror și de contestator, în calitate de apelant inculpat, sentința fiind modificată, iar contestatorul fiind condamnat pentru toate infracțiunile de care a fost acuzat).

În materie executării hotărârilor penale, regula este că sunt executorii numai hotărârile definitive, potrivit art. 550 alin. (1) C. proc. pen.. O sentință supusă apelului devine definitivă numai dacă nu a fost apelată, dacă apelul a fost retras sau dacă apelul a fost respins, conform art. 551 pct. 2 - 4 C. proc. pen., a contrario nu și dacă apelul a fost admis. Decizia de apel este definitivă de la data pronunțării, dacă este o decizie prin care apelul este admis și, în urma judecării fondului cauzei de instanța de apel, procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel, în temeiul art. 552 alin. (1) C. proc. pen.. Prin urmare, în cauză hotărârea judecătorească definitivă și executorie este decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București.

Cum cauza a fost judecată în primă instanță de Tribunalul București, instanța de executare este Tribunalul București, în temeiul 553 alin. (1) și (3) C. proc. pen.. La instanța de executare, punerea în executare a hotărârii penale se face de judecătorul delegat cu executarea, conform art. 554 alin. (1) C. proc. pen.

Emiterea și transmiterea unui mandat de arestare european reprezintă una dintre modalitățile de punere în executare a unei hotărâri judecătorești penale definitive de condamnare Ia pedeapsa închisorii cu executare. Emiterea de autoritățile judiciare române, ca stat solicitant, a mandatului de arestare european, și transmiterea acestuia autorităților statului solicitat, în vederea predării persoanei solicitate, sunt realizate în temeiul Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată în M. Of. nr. 411/27.05.2019, cu modificările ulterioare. Mandatul de arestare european a fost emis de judecătorul desemnat de la Tribunalul București, ca instanță de executare, în temeiul art. 89 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, ca lege pur internă, în ceea ce privește dispozițiile sale privind mandatul de arestare european, transpune în dreptul român Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între Statele Membre.

În cauză, este manifest disproporționat, aberant, absurd, ca, potrivit dreptului român penal substanțial aplicat de instanța judecătorească penală română de apel, pentru o singură faptă de primire a sumei de 25.000 euro, precedată de o aderare la un grup organizat cu 2 ani înainte și urmată imediat de plata unei datorii, precum și pentru o altă faptă cu un prejudiciu de 34 de euro, contestatorului să i se aplice o pedeapsă rezultantă totală de 10 ani și 8 luni.

Judecătorul delegat cu executarea de la instanța de executare, atunci când a emis în cauză mandatul de arestare european, nu a verificat respectarea dreptului fundamental al omului la proporționalitatea pedepsei penale cu infracțiunea, ci a ignorat norma clară din Dreptul Uniunii Europene care consacră acest drept fundamental, deși acea normă europeană este direct aplicabilă și are forță supra-legislativă în dreptul intern român. Mandatul de arestare european emis în cauză este deci lovit de nulitate absolută, același caracter nul absolut avându-l și măsura de executare constând în transmiterea mandatului de arestare european către autoritățile grecești.

Nulitatea mandatului de arestare european atrage automat nulitatea tuturor actelor și măsurilor de executare subsecvente, emise sau realizate în baza acestui mandat de arestare european, inclusiv - dacă va fi cazul - a actelor și măsurilor de executare posterioare introducerii prezentei contestații la executare.

În concluzie, a susținut că se impune admiterea prezentei contestații la executare și anularea Mandatului de arestare european nr. 26/13.05.2022, emis de Tribunalul București, secția I penală - Judecătorul delegat cu executarea, precum și a tuturor actelor și măsurilor de executare subsecvente, emise sau realizate în baza acestui mandat de arestare european (precum, dar fără a se limita la, transmiterea mandatului de arestare european către autoritățile din Grecia), inclusiv - dacă va fi cazul - a actelor și măsurilor de executare posterioare introducerii prezentei contestații la executare.

Totodată, contestatorul a solicitat instanței care soluționează prezenta contestație la executare să dispună suspendarea executării mandatului de arestare european până la soluționarea definitivă a prezentei contestații la executare.

Prin Decizia penală nr. 1323/A din data de 02.11.2022 a Curții de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 598 alin. (2) rap. la art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen. a fost admisă excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția I penală. În temeiul art. 47 din C. proc. pen. s-a declinat competența de soluționare a contestației la executare formulate de contestatorul-condamnat A. (cu referire la Decizia penală nr. 575/A/13.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală în Dosarul nr. x/2015) în favoarea Tribunalului București, secția penală. În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

În motivare, s-a reținut că voința legiuitorului a fost aceea ca, în cazul în care contestația la executare privește o împiedicare la executare, competența să fie una exclusivă, iar nu alternativă între instanța de executare și instanța în circumscripția locului de detenție, astfel cum este în cazurile de contestație la executare prev. de art. 598 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen.

Chiar dacă legiuitorul nu a folosit în cazul de contestație la executare prev. de art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen. noțiunea de instanță de executare, ci noțiunea de instanța care a pronunțat hotărârea care se execută, de cele mai multe ori, cum este și cauza pendinte, instanța de executare este aceeași cu instanța care a pronunțat hotărârea care se execută și anume, Tribunalul București. Or, tocmai pentru că sunt anumite situații în care instanța care a pronunțat hotărârea care se execută nu este instanță de executare (a se vedea, de exemplu, situația în care sentințele penale rămase definitive sunt pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, care nu este niciodată instanță de executare, hotărârile pronunțate de acesta în primă instanță fiind puse în executare de Tribunalul București sau de tribunalul militar), legiuitorul a optat pentru noțiunea de instanța care a pronunțat hotărârea care se execută.

Pentru a lămuri la ce instanță s-a referit legiuitorul atunci când a folosit sintagma "instanța care a pronunțat hotărârea care se execută" recurgem la interpretarea logică a întregului alin. (2) al articolului 598 din C. proc. pen., în care, după ce s-a menționat că în cazul prev. la alin. (1) lit. c) contestația se face la instanța care a pronunțat hotărârea, legiuitorul a simțit nevoia să accentueze că, în cazul nelămuririi unei dispoziții dintr-o hotărâre pronunțate în apel competența revine instanței de apel, deși, dacă instanța care a pronunțat hotărârea ar putea fi instanța de apel ar fi fost suficientă prima teză.

Or, tocmai pentru că împiedicarea la executare este o cauză de contestație la executare care apare ulterior rămânerii definitive, ea nu trebuie să fie analizată în primă și ultimă instanță de instanța de apel, în primul rând, pentru că ar lipsi contestatorul condamnat de o cale de atac oferită de C. proc. pen. în materia executării, iar, în al doilea rând, pentru că, potrivit dispozițiilor generale instanța de executare are plenitudine de competență în ceea ce privește incidentele ivite în timpul executării unor hotărâri judecătorești definitive, cu excepțiile prevăzute expres de lege, împiedicarea la executare nefiind o astfel de excepție, pentru motivele arătate mai sus.

În ceea ce privește practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel a constatat că, prin Încheierea nr. 43/2022 din 07.02.2022, fiind sesizată cu un conflict de competență privire la o cauză având obiect constatarea unui impediment la executare, instanța supremă a trimis cauza la prima instanță care a pronunțat hotărârea (judecătoria), arătând că la identificarea instanței competente să soluționeze contestația la executare nu interesează că hotărârea a fost modificată de către instanța de apel, întrucât nu se contestă titlul, ci executarea efectivă a sentinței.

Nu este de omis nici faptul că pe rolul Curții de Apel, secția a II-a penală, se află înregistrată cauza cu nr. x/2022 având ca obiect contestație împotriva Sentinței penale nr. 881/F/04.08.2022 pronunțate de Tribunalul București, cauză în care contestatorul condamnat invocă aceleași temeiuri de fapt ca cele din prezenta contestație, indicând însă ca temei de drept art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., astfel încât, după primirea prezentei cauze, Tribunalul urmează a judeca contestația la executare în raport cu cazul de contestație pe care tribunalul îl apreciază ca fiind incident în cauză (a se vedea în același sens Decizia nr. 2010/2006 a Î.C.C.J.).

Astfel, în prezenta cauză s-a apreciat de condamnat că respectarea dreptului fundamental al omului la proporționalitatea pedepsei cu infracțiunea constituie o cauză de împiedicare la executarea pedepsei, în sensul art. 598 alin. (1) lit. c) teza finală C. proc. pen., întrucât în caz contrar s-ar ajunge la violarea acestui drept fundamental al omului, iar, cauza cu nr. x/2022, s-a apreciat de condamnat că respectarea dreptului la proporționalitatea pedepsei cu infracțiunea constituie o cauză de micșorare a pedepsei, în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală C. proc. pen.

Prin Sentința penală nr. 1377 din data de 13.12.2022 a Tribunalului București, secția I penală, în baza art. 47 alin. (2) din C. proc. pen., a fost admisă excepția de necompetență materială a Tribunalului București, secția I penală. În baza art. 50 din C. proc. pen., s-a declinat competența de soluționare a cauzei, privind contestația la executare formulată de condamnatul A. către Curtea de Apel București - secție Penală. În baza art. 51 din C. proc. pen., s-a constatat ivit conflict negativ de competență între Tribunalul București, secția I penală și Curtea de Apel București, secția I penală. S-a înaintat cauza către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală în vederea soluționării conflictului negativ de competență. În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

S-a reținut că, întrucât apelurile au fost admise, hotărârea penală de condamnare definitivă și executorie nu este sentința, ci decizia de apel, deci instanța a cărei hotărâre se execută este instanța de apel; contestația la executare este întemeiată pe existența unei împiedicări la executare, ipoteză în care, în mod expres și imperativ, instanța competentă pentru contestația la executare este instanța a cărei hotărâre se execută, și în concluzie, competența de a judeca în primă instanță contestația la executare aparține instanței de apel, ca instanță care a pronunțat hotărârea care se execută.

Prin încheierea nr. 110 din data de 23 februarie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în Dosarul nr. x/2022 (în complet format din 3 judecători), s-a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe petentul condamnat A. în favoarea Curții de Apel București, instanță căreia i se va trimite dosarul.

S-a reținut că petentul invocă o pretinsă împiedicare privind executarea pedepsei reprezentată de caracterul disproporționat al severității pedepsei rezultante totale în raport cu gravitatea infracțiunilor pentru care contestatorul a fost condamnat, cu presupusa încălcare a art. 49 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, și solicită anularea Mandatului de arestare european nr. 26/13.05.2022, emis de Tribunalul București, secția I penală - Judecătorul delegat cu executarea, precum și a tuturor actelor și măsurilor de executare subsecvente, emise sau realizate în baza acestui mandat de arestare european.

Prin mandatul european de arestare nr. 26 din 13.05.2022, emis de Tribunalul București, secția I penală, Judecătorul delegat cu executarea, s-a solicitat ca petentul condamnat A. să fie arestat și predat autorităților judiciare române în vederea executării pedepsei închisorii aplicată prin Sentința penală nr. 807 din data de 13.05.2019 a Tribunalului București, secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 575/A/13.05.2022 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2015.

Așadar, obiectul cauzei asupra căreia poartă conflictul negativ de competență este contestația la executare formulată de petentul condamnat A. împotriva executării pedepsei rezultante de 10 ani și 8 luni de închisoare, aplicată prin Decizia penală nr. 575/A/13.05.2022 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2015.

Înalta Curte a constatat că petentul condamnat, prin demersul judiciar promovat, a invocat în mod expres o împiedicare cu privire la pedeapsa finală dată spre executare prin Decizia penală nr. 575/A/13.05.2022 a Curții de Apel București, secția I penală, aceasta fiind, de altfel, hotărârea care se execută.

Ca atare, în mod corect, Tribunalul București a constatat că decizia pronunțată în cel de-al doilea grad de jurisdicție este hotărârea penală definitivă și executorie, având în vedere că sentința de condamnare în primă instanță a fost desființată, în parte, în apel, iar fondul cauzei penale a fost rejudecat în apel.

Conchizând, în speța de față, întrucât nelămurirea vizează decizia instanței de apel, aceasta fiind și hotărârea ce se execută, competența de soluționare a contestației la executare revine Curții de Apel București.

În cauză, s-a acordat termen de către Curtea de Apel București, secția I penală, la data de 21.03.2023, după stabilirea regulatorului de competență de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Având în vedere că, în cauză, competența materială a Curții de Apel București a fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție, componența nominală a completului a fost stabilită de Președintele secției I penale a Curții de Apel București, compatibilitatea membrilor completului a fost stabilită prin încheierea din 22.03.2023, prin respingerea cererilor de abținere și recuzare, prezentului complet i-a revenit sarcina de a stabili legala compunerea a completului din punct de vedere al numărului de judecători, aspect care a fost soluționat la termenul din 27.03.2023 prin respingerea excepției nelegalei compuneri a completului de judecată, cu motivarea ce se regăsește în cuprinsul încheierii de la acel termen.

Cu privire la întrebările prejudiciale formulate și la fondul cauzei s-au reținut următoarele:

Articolul 49 alin. (3) din Carta drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacră dreptul la proporționalitatea pedepsei cu infracțiunea.

Solicitarea contestatorului este aceea ca, prin interpretarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, rolul de a verifica respectarea acestui drept să-l aibă judecătorul care emite mandatul de arestare preventivă.

Curtea a apreciat că respectarea dreptului la proporționalitatea pedepsei cu infracțiunea nu poate fi verificată de judecătorul care emite mandatul european de arestare, având în vedere că acest "judecător" face parte din autoritatea judiciară care a dispus condamnarea și care a apreciat asupra proporționalității pedepsei conform dreptului intern, aceeași autoritate care este și emitentă a mandatului european de arestare, adică autoritatea judiciară română.

Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al dreptului european, judecătorul care emite mandatul european de arestare este aceeași autoritate judiciară, de condamnare și de emitere adică, judecătorul emitent este chiar autoritatea judiciară română.

Practic, în cazul în care s-ar permite judecătorului care emite mandatul european de arestare să facă aprecieri asupra proporționalității pedepsei ar însemna ca autoritatea judiciară să dea pedepse proporționale cu infracțiunea conform dreptului intern, dar aceeași autoritate judiciară să nu emită mandatul european de arestare pentru că pedepsele nu sunt proporționale cu infracțiunea conform dreptului european. Cu alte cuvinte, autoritatea judiciară română recunoaște, prin faptul că nu emite mandatul european de arestare având în vedere că pedepsele pe care le aplică nu sunt proporționale cu infracțiunea conform dreptului european.

Tocmai de aceea, legiuitorul european a dat dovadă de înțelepciune și a arătat cine este autoritatea judiciară de executare care trebuie să aplice dreptul european în cazul unui mandat european de arestare și anume, autoritatea judiciară de executare a statului solicitat. Acest lucru rezultă din art. 15 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI, conform căruia, autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite în prezenta decizie-cadru, predarea persoanei.

Conform art. 1 din Decizia-cadru 2002/584/JAI și art. 6 alin. (1) din același act normativ, autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.

Cu alte cuvinte, în momentul în care o autoritatea judiciară emite un mandat european de arestare, acesta este emis în conformitate cu dreptul său și cu îndeplinirea condițiilor de emitere strict prevăzute de Decizia-cadru 2002/584/JAI referitoare la forma și conținutul actului (art. 8 din Decizia-cadru 2002/584/JAI) și la natura infracțiunii și cuantumul pedepsei aplicate de statul emitent (art. 2 din Decizia-cadru 2002/584/JAI).

În schimb, executarea acestui mandat european de arestare emis în conformitate cu dreptul statului emitent este pus în executare de autoritatea judiciară solicitată în condițiile stabilite în Decizia-cadru 2002/584/JAI (art. 15 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI).

Cu alte cuvinte, autoritatea judiciară care este chemată să aplice în mod concret și efectiv dreptul european este autoritatea judiciară de executare, care nu este statul solicitant, ci statul solicitat, care decide dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dreptul european pentru ca persoana solicitată să fie predată.

Art. 51 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că dispozițiile sale se aplică statelor membre atunci când pun în aplicare Dreptul Uniunii Europene.

Or, având în vedere că statul solicitant emite mandatul european de arestare în conformitate cu dreptul său și cu îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute de art. 2 și 8 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, este evident că, în aceste condiții, dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu se aplică deciziilor statului solicitant care nu pune în aplicare Dreptul Uniunii Europene, ci deciziilor statului solicitat, el fiind cel care pune în aplicare efectiv și concret Dreptul Uniunii Europene.

De altfel, în jurisprudența CJUE și doctrina aferentă dreptului european s-a dezvoltat teoria legăturii "insuficiente", conform căreia nu orice legătură cu dreptul Uniunii este suficientă pentru a declanșa aplicarea drepturilor fundamentale ale UE (C-20/10, B. împotriva Poste Italiane SpA, 11 noiembrie 2010, punctele 53, 54, 56, 57 și 64; CJUE, C-161/11, B. împotriva Poste Italiane SpA, 22 iunie 2011, punctele 38 și 39.), ci legătura cu dreptul UE ar trebui să fie suficient de concretă pentru a fi calificată drept "de punere în aplicare a dreptului Uniunii".

Astfel, chiar dacă Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 este aplicabilă, în cazul statului solicitant, în materia emiterii mandatului de arestare european și a transmiterii acestuia către statul solicitat, astfel cum a susținut și contestatorul, această aplicabilitate este formală (n.a.- ce ține de formă) cât timp pe fondul chestiunii, adică pe proporționalitatea pedepselor cu infracțiunea, autoritatea judiciară solicitantă s-a pronunțat deja prin hotărârea de condamnare aplicată și nu poate reveni asupra ei în nicio situație, căci s-ar crea o slăbire și o decredibilizate a autorității statului și a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de acesta, prin instanțele de judecată, în fața cetățenilor, în general, și a celor care execută pedepse în mediul carceral în România, în baza mandatelor de executare interne, în special.

Așadar, construcția juridică făcută de contestator prin trimiterea succesivă de la Legea nr. 302/2004, la art. 1 Decizia-cadru 2002/584/JAI, apoi la art. 6 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană și apoi la art. 51 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, deși este logică din punct de vedere formal, în cauza concretă, a respectării dreptului la proporționalitatea pedepsei cu infracțiunea, nu se aplică, pentru motivul arătat în paragrafele precedente.

Revine statului solicitat misiunea de a pune în aplicare efectiv și concret dreptul european și, corelativ, de a aplica dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, sub aspectul solicitat, al proporționalității pedepsei cu infracțiunea.

De altfel, acest lucru s-a și întâmplat, autoritățile judiciare din Grecia refuzând să pună în aplicare mandatul european de arestare emis de autoritățile judiciare din România, arătând, printre altele, următoarele:

"(...) se consideră ca fiind întemeiat faptul că persoana solicitată, dacă va fi extrădată autorităților din România i se va impune aplicarea pedepsei aplicate (de peste zece ani), va fi expusă unui pericol real de tratament inuman care în cazul acestei persoane echivalează cu un risc asupra vieții, neputând pe o perioadă îndelungată să respecte recomandările medicale de o importanță vitală pentru viabilitatea sa (...), ceea ce face, având în vedere vârsta și înrăutățirea deja survenită a sănătății sale să fie puse sub semnul întrebării supraviețuirea sa și eficacitatea pedepsei."

Astfel, chiar dacă nu în mod explicit, autoritățile judiciare din Grecia au analizat proporționalitatea pedepsei de peste 10 ani cu infracțiunile, luând ca și criteriu starea de sănătate și vârsta persoanei solicitate raportate la condițiile de detenție. Cu alte cuvinte, Curtea a apreciat că autoritățile judiciare din Grecia au aplicat în mod direct, fără a solicita o interpretare CJUE, art. 49 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În aceste condiții, s-a constatat că, deși este corectă susținea contestatorului că are un interes ca mandatul european de arestare să fie retras, acest interes nu este actual, cât timp el nu a fost pus în executare, întrebările preliminare, în cazul în care ar fi puse, riscând a fi respinse de CJUE din mai multe puncte de vedere.

În primul rând, autoritatea judiciară emitentă nu pune în mod efectiv și concret în aplicare dreptul Uniunii Europene, în componenta sa privind analizarea dreptului la proporționalitatea pedepsei aplicate cu infracțiunea, neavând competențe în acest sens, având în vedere că emiterea se face în conformitate cu dreptul său intern, cu respectarea doar a unor condiții formale din Decizia-cadru 2002/584/JAI.

În al doilea rând, în acest moment al procedurii reglementate de Decizia-cadru 2002/584/JAI ce îl privește pe contestator, executarea mandatului de executare a fost respinsă de autoritățile judiciare din Grecia, iar aspectul că persoana solicitată ar putea fi arestată și mai ales predată din orice altă țară din Europa (mai puțin Grecia) fără a se respecta dreptul la proporționalitatea pedepsei cu infracțiunea, a devenit ipotetic în situația concretă a acestuia, în care un stat solicitat a refuzat deja predarea.

În acest sens, Curtea de Justiție de la Luxemburg a arătat că "refuzul Curții de a se pronunța asupra unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulate de o instanță națională este posibil numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică ori Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i-au fost adresate. (cauzele conexate C-78/08-C-80/08, Paint Graphos, par. 31).

În al treilea rând, din punct de vedere procedural, pentru a putea fi legal sesizată CJUE, pe rolul instanțelor naționale trebuie să existe un caz cu soluționarea unui litigiu în care dreptul Uniunii Europene să fie aplicabil cauzei principale.

Or, pentru motivele arătate mai sus, deși curtea de apel a fost sesizată cu o contestație la executare, în concret, instanțele din România nu verifică, în procedura inițiată de contestator, decât dacă sunt îndeplinite condițiile formale prev. la art. 2 și 8 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, în timp ce autoritățile care sunt chemate să verifice dacă există o împiedicare la executarea mandatului european din punctul de vedere al proporționalității pedepsei cu infracțiunea sunt cele de executare, prev. de art. 15 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, adică cele ale statului solicitat, care pun în aplicare dreptul Uniunii Europei.

De altfel, pe rolul acestor autorități se poate înregistra o cauză principală în care să se verifice dacă dreptul Uniunii Europene, în componenta drepturilor fundamentale, este respectat. În acest sens, art. 10 - 19 din Decizia-cadru 2002/584/JAI reglementează întreaga procedură de punere în executare a mandatului de executare a pedepsei de statul solicitat.

Pentru aceste motive, s-a apreciat că, în prezenta procedură, nu există un temei juridic pentru a întreba Curtea de Justiție de la Luxemburg dacă autoritatea judiciară română avea dreptul și/sau obligația să refuze emiterea mandatului european de arestare, dacă constata că se încalcă prin emiterea mandatului european de arestare Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cât timp, prin emiterea mandatului european, nu se aplică în mod direct și concret dreptul Uniunii Europene în componenta sa privind proporționalitatea pedepsei cu infracțiunea. Cea de-a doua întrebare formulată, fiind subsidiară primei, nu necesită o analiză separată.

Astfel, chiar dacă decizia Curții de Apel nu este supusă niciunei căi de atac pentru motivele pe arătate, având în vedere că nu se pune problema, în cauza cu care este învestită, a aplicării Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, deoarece statul emitent al mandatului european de arestare nu aplică în mod efectiv și concret, situației condamnatului, dreptul european, întrebările formulate nefiind pertinente, astfel că, s-a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

De asemenea, cât timp contestatorul nu a invocat cauze de împiedicare la executarea mandatului european de arestare din punctul de vedere al nerespectării condițiilor formale de emitere prevăzute de art. 2 și 8 din Decizia-cadru 2002/584/JAI și nici Curtea nu a identificat vreun impediment la executare, s-a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de contestatorul-condamnat A. având ca obiect împiedicarea la executarea Deciziei penale nr. 575/A/13.05.2022, pronunțate în Dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel București, secția I penală.

Cât timp se va respinge, ca neîntemeiată, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulata de contestatorul-condamnat A., s-a apreciat că nu se mai pune problema analizării necesității suspendării cauzei și a executării mandatului european de arestare.

În ceea ce privește natura hotărârii ce urmează a se pronunța, Curtea a apreciat că aceasta este o decizie definitivă, având în vedere că Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat în regulatorul de competență că hotărârea ce se execută este decizia curții de apel, contestatorul invocând o împiedicare la executarea acesteia.

Or, hotărârea ce se execută este o hotărâre definitivă, astfel încât și contestarea executării acesteia trebuie să fie o hotărâre definitivă, conform principiului accesorium sequitur principale (art. 2 C. proc. civ. rap. la art. 712 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia hotărârea prin care s-a soluționat contestația privind înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea ce se execută). În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat contestatorul-condamnat A. la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în sumă de 800 RON, raportat la numărul de termene acordat și volumul actelor de procedură întocmit în cauză.

Împotriva Deciziei penale nr. 691/A din data de 29 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2022 (1711/2022.) a formulat contestație contestatorul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub Dosar nr. x/2023, fiind stabilit termen de judecată la data de 25 aprilie 2023.

La termenul de judecată din 25 aprilie 2023, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția inadmisibilității contestației, arătând că prezenta contestație a fost formulată în temeiul art. 598 lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., iar din punctul său de vedere, hotărârea pronunțată de către Curtea de Apel București este o decizie definitivă prin care s-a constatat că nu există niciun motiv de împiedicare la executare.

Examinând contestația formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 691/A din data de 29 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2022 (1711/2022.), Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:

Conform dispozițiilor art. 598 alin. (1) C. proc. pen., împotriva executării hotărârii penale se poate face contestație, printre altele, când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare (lit. c), competentă să dea o rezolvare contestației la executare fiind în acest caz, potrivit alin. (2) al aceluiași text de lege, instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută.

Totodată, teza finală a art. 598 alin. (2) C. proc. pen. prevede că, în cazul în care nelămurirea privește o dispoziție pronunțată în apel sau în recurs în casație, competența revine, după caz, instanței de apel sau Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar, instanța care a pronunțat hotărârea care se execută, în înțelesul art. 598 alin. (2) C. proc. pen., poate fi prima instanță de judecată, dacă nelămurirea vizează o sentință, sau, după caz, instanța de apel ori de recurs în casație, când aspectul ce se urmărește a fi clarificat face parte din dispozitivul unei decizii.

Pe de altă parte, reglementând procedura la instanța de executare, art. 597 C. proc. pen. stabilește, în alin. (1) și (6), că, în materia executării pedepsei, competența aparține fie instanței de executare care, potrivit art. 553 alin. (1) C. proc. pen., este prima instanță de judecată, fie instanței în a cărei circumscripție se află locul de executare, pentru ca, în alin. (7), să se menționeze că hotărârile pronunțate în primă instanță în materia executării pedepsei pot fi atacate cu contestație la instanța ierarhic superioară în termen de 3 zile de la comunicare.

Din interpretarea coroborată a acestor prevederi, rezultă că hotărârea pronunțată asupra contestației la executare, întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., poate fi atacată doar atunci când se solicită lămurirea unei sentințe date în primă instanță și este definitivă în ipoteza în care vizează clarificarea unor dispoziții dintr-o decizie dată în apel sau recurs în casație. În acest sens, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 552 alin. (1) C. proc. pen., în conformitate cu care hotărârea instanței de apel rămâne definitivă la data pronunțării acesteia.

Raportând aceste considerente la contestația formulată în cauză, Înalta Curte constată că, în cauză, prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, contestatorul condamnat A. a formulat contestație la executare cu referire la Decizia penală nr. 575/A/13.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2015, prin care au fost admise apelurile declarate împotriva Sentinței penale nr. 807/13.05.2019, îndreptate prin încheierea din 14.05.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2015, și i-a fost aplicată contestatorului o pedeapsă rezultantă totală de 10 ani și 8 luni de închisoare cu executare, invocând dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Se constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 4251 alin. (1) C. proc. pen., calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres. Or, potrivit art. 597 alin. (7) C. proc. pen., pot fi atacate cu contestație numai hotărârile pronunțate în primă instanță în materia executării pedepsei, ipoteză care, așa cum s-a arătat anterior, nu se regăsește în speță.

În aceste condiții, raportat la dispozițiile textelor de lege anterior menționate, se constată că în cauză, contestatorul A. a promovat o cale de atac împotriva unei hotărâri definitive (pronunțată într-o contestație la executare ce a vizat o altă hotărâre definitivă), învestind Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea acesteia, deși nu întrunește cerințele legale.

Se constată că legea nu reglementează posibilitatea extinderii exercitării căilor de atac și împotriva hotărârilor definitive pronunțate în contestație la executare, o asemenea procedură nefiind admisibilă. Astfel, se observă că, dând eficiență principiilor legalității căilor de atac și liberului acces la justiție, reglementate de dispozițiile art. 129 și art. 21 din Constituție, precum și exigențelor determinate prin art. 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, admisibilitatea acestora fiind condiționată de exercitarea lor potrivit legii, în termenele și pentru motivele reglementate de normele incidente în materie.

Pe cale de consecință, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 4251 pct. 7 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 691/A din data de 29 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2022 (1711/2022.)

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatoarea persoană condamnată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 691/A din data de 29 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2022 (1711/2022.)

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 aprilie 2023.

GGC - NN