Alpinia S.R.L. împotriva Republicii Moldova

A cincea secțiune CAUZA ALPINIA S.R.L. REPUBLICA MOLDOVA (Cererea nr. 28230/12) DIRECȚIA STRASBOURG 27 noiembrie 2025 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Alpiniei S.R.L. Republica Moldova, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A Cincea Secțiune), şedinţa în calitate de comitet compus din: Andreas Zünd , Preşedintele , Mykola Gnatovsky , Vahe Grigoryan , judecători , şi Martina Keller , grefierul adjunct al Secțiunii, având în vedere: cererea (nu . 28230/12) împotriva Republicii Moldova depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 17 aprilie 2012 de Alpinia S.R.L.

(„societatea solicitantă”), înregistrată în Republica Moldova, reprezentată de dna I. Soțchi, avocat practicant în Chișinău; decizia de a anunța cererea guvernului moldovenesc („Guvernul”), reprezentată de agentul lor, dl D. Obadă; observațiile părților; după deliberarea în particular la 6 noiembrie 2025, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la această dată: OBIECTUL CAUZEI 1. Cererea se referă la un litigiu de drept civil între societatea solicitantă și o altă societate privată (F.) cu privire la dreptul de a exploata o carieră de nisip. Instanțele interne au susținut o acțiune presupusă în timp depusă de F. contestarea unei decizii administrative care a dat dreptul societății solicitante de a utiliza piesa.

Ca urmare a rezultatului procedurii respective, societatea solicitantă a pierdut în cele din urmă dreptul de a utiliza cariera. Societatea solicitantă s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că procedura nu a fost corectă și că, ca urmare, drepturile sale în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 a fost, de asemenea, încălcată. Pe baza a două contracte din 30 august 2006 și 9 ianuarie 2007, dl Anatol Sîrghi, fondatorul societății solicitante, a devenit proprietarul de 3,03 hectare de teren la periferia satului Costiuleni. La 12 octombrie 2006, consiliul local Costiuleni a permis societății solicitante să efectueze o explorare geologică a terenurilor respective, aprobată în continuare la 9 octombrie 2006 de Agenția de Stat pentru Geologie.

Acesta a plătit ulterior Expediția Hidrologică a Moldovei pentru a desfășura lucrările exploratorii, ceea ce a dus la o recomandare de deschidere a unei cariere de nisip investigațional. La 26 decembrie 2007, Comisia de stat pentru rezerve și substanțe minerale utile („Comisia”) a adoptat un dosar nr. 113 („decizia din 2007”), a constatat că societatea solicitantă a efectuat lucrările de cercetare tehnică necesare și a aprobat depozitul de nisip Costiuleni ca exploatabil, cu rezerve de 118.400 de metri cubi de nisip. În urma adoptării unor acte suplimentare, la 16 iunie 2010, societatea solicitantă a semnat un contract cu Ministerul Mediului, conform căruia societatea solicitantă a fost autorizată să exploateze sectorul Costiuleni, cu dreptul de a extrage nisip și de a-l utiliza așa cum a considerat adecvat, după ce a plătit taxele relevante.

4 . La 30 noiembrie 2010, compania F. a cerut Comisiei să anuleze decizia din 2007, dar cererea sa a fost respinsă. La 16 decembrie 2010, compania F. a introdus o acțiune judiciară împotriva Comisiei, desemnând societatea solicitantă ca parte accesoră. Acesta a solicitat anularea deciziei din 2007 ca fiind ilegală. În cursul procedurii, societatea reclamantă a susținut, printre altele , că acțiunea judecătorească a fost interzisă în timp util. Acesta a prezentat dovezi că compania F. cunoştea de decizia din 2007 din aprilie 2009, când a fost examinată în cadrul unei alte proceduri judiciare între societatea F. și societatea solicitantă. În acest sens, societatea solicitantă a anexat exemplarele hotărârilor, adoptate la 3 august 2009 și 28 decembrie 2009, în cadrul procedurii în care societatea F. au participat și care au menționat decizia din 2007 ca parte a probelor examinate în instanță.

Acțiunea judiciară a societății F. a fost depusă numai în decembrie 2010, în afara termenului de treizeci de zile legale. La 25 mai 2011, Curtea de Apel a anulat decizia din 2007. Ca răspuns la argumentul potrivit căruia acțiunea judecătorească a fost interzisă în timp util, instanța a remarcat că nu s-a determinat nicio dovadă că societatea F. au fost informate cu privire la adoptarea actului relevant. Într-un recurs împotriva acestei decizii, societatea reclamantă a susținut, printre altele , că acțiunea judecătorească a fost interzisă în timp util. Acesta a anexat din nou exemplarele celor două hotărâri din 2009 și a remarcat că au fost prezentate instanței de primă instanță în sprijinul argumentului că perioada de prescripție a expirat.

La 21 decembrie 2011, Curtea Supremă de Justiție a susținut hotărârea instanței inferioare. În ceea ce privește argumentul potrivit căruia acțiunea judecătorească a fost interzisă, instanța a constatat că expirarea perioadei de prescripție nu poate fi invocată decât de partea în care a fost favorizată. Întrucât Comisia nu s-a bazat pe expirarea perioadei de prescripție și a examinat fondurile plângerii, a reînnoit dreptul procedural al societății F. de a contesta decizia din 2007. Ca urmare a hotărârilor din 2011 menționate mai sus, societatea solicitantă și-a pierdut în cele din urmă dreptul de a exploata cariera de nisip.

Legislația internă relevantă 8 . În conformitate cu art. 271 din Codul civil, o acțiune judiciară pentru protecția dreptului poate fi respinsă pe baza expirării perioadei de prelungire numai în cazul în care partea în care este în favoarea perioadei de prelimitare a prezentat o cerere relevantă înainte de încheierea audierii cu privire la fondurile cauzei. În temeiul Legii privind procedurile administrative (nu. 793-XIV din 10 februarie 2000, secțiunea 14 – Cerere preliminară, ca în vigoare la momentul evenimentelor), o persoană care a considerat că dreptul său a fost încălcat de un act administrativ ar putea, în termen de treizeci de zile de la data în care a devenit conștient de actul, să solicite autorității emitente revocarea sa parțială sau totală.

În temeiul articolului 17 din aceeași lege, o procedură judiciară de anulare a unui act administrativ ar putea fi introdusă în termen de treizeci de zile de la data primirii unui răspuns la cererea preliminară, sau de la expirarea termenului de primire a unui astfel de răspuns, sau de la data în care actul administrativ a devenit cunoscut persoanei în cauză. Termenul de treizeci de zile este o perioadă de prescripţie. 9 . În conformitate cu art. 67 din Codul de Procedură Civilă, astfel cum este în vigoare la momentul respectiv, un intervenent accesoriu a fost o parte a căror drepturi ar putea fi afectate de procedurile dintre alte părți și care au intervenit alături de reclamant sau de inculpat.

În conformitate cu art. 68 din același cod, intervenitorul accesoriu a avut toate drepturile părții care au intervenit, cu excepția dreptului de a modifica motivele sau de a obiecta acțiunea judecătorească, de a retrage sau de a soluționa cazul, de a aduce o contraacțiune sau de a solicita executarea deciziei pronunțate. EVALUAREA TRIBUNALULUI ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI 10. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție sau inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă.

11. Principiile generale privind respectarea cerințelor de admisibilitate pentru efectuarea actelor procedurale ca aspect important al dreptului la un proces echitabil, cu o importanță deosebită alocată rolului perioadei de prelungire, atunci când s-au interpretat în lumina Preamblului la Convenție, care, în partea sa relevantă, declară statul de drept face parte din patrimoniul comun al statelor contractante, au fost rezumate în Dacia S.R.L. Moldova (nu. 3052/04, § 75, 18 martie 2008) și Grafescolo S.R.L. Republica Moldova (nu. 36157/08, §§ 23-24, 22 iulie 2014). 12. În acest caz, guvernul a susținut, la fel ca Curtea Supremă de Justiție, că, întrucât autoritatea care a emis decizia din 2007 nu se bazase pe perioada de treizeci de zile de prescripție pentru a apela împotriva acesteia în instanță, această perioadă de prescripție nu a fost aplicabilă în cazul respectiv.

În sprijinul poziției lor, acestea au prezentat două exemple similare de jurisprudență a Curții Supreme de Justiție și au susținut că societatea F. și-a depus recursul în termen de treizeci de zile de la primirea răspunsului Comisiei în noiembrie 2010. 13. Curtea constată că societatea reclamantă a fost implicată în procedurile inițiate de societatea F. pentru anularea deciziei 2007. În cazul în care aceste proceduri nu i-ar fi afectat direct drepturile, nu ar fi avut niciun loc în cadrul procedurii, iar instanțele nu ar fi permis să prezinte niciun argument. Cu toate acestea, societatea solicitantă a fost autorizată să intervină în calitate de accesoriu, iar instanțele au examinat – și au reacționat la – argumentele sale.

În calitate de intervenitor de accesoriu, societatea solicitantă are aproape toate aceleași drepturi ca acuzatul alături de care a apărut (a se vedea punctul 9 de mai sus). Decizia din 2007 a fost adoptată ca răspuns la cererea societății solicitante și a fost în favoarea sa, recunoaștend rolul său în dezvoltarea carierei și autorizând exploatarea carierei de nisip. Prin urmare, indiferent dacă termenul de prelungire de treizeci de zile pentru apelare împotriva deciziei din 2007 ar putea fi considerat, de asemenea, să ruleze în favoarea Comisiei, aceaceasta a fost în mod clar în favoarea societății solicitante. Cele două exemple de jurisprudență prezentate de Guvern nu se referă la situațiile în care autoritatea care a adoptat actele administrative nu se bazase pe expirarea perioadei de prescripție, dar un intervenent accesoriu în a cărei favoarea perioadei de prescripție a fost, de fapt, în mod corespunzător se bazase pe aceasta.

14. Societatea solicitantă s-a bazat pe argumentul conform căruia perioada de prescripție a expirat, astfel cum este prevăzut de lege, în cadrul procedurii în fața instanței de primă instanță. Acesta a prezentat, de asemenea, judecătorilor judecători două hotărâri în care examinarea deciziei din 2007 a dovedit că societatea F. deținea decizia din 2009 (a se vedea punctul 4 de mai sus). În consecință, compania F. a fost obligată să provoace această decizie înaintea autorității emitente în termen de treizeci de zile după ce a devenit conștient de conținutul său, dar de fapt a făcut acest lucru numai în noiembrie 2010. În plus, compania F. nu a solicitat nicio dată prelungirea termenului de prelungire și nu a prezentat niciun motiv pentru această prelungire.

Din partea lor, instanțele interne nu au prelungit formal perioada de prelungire în favoarea societății F.. Concluzia ajunsă de Curtea Supremă de Justiție că, prin faptul că nu se bazează pe expirarea perioadei de prescripție și examinarea substanței plângerii societății F., Comisia a prelungit în mod eficient termenul de depunere a acțiunii judecătorești nu explică modul în care acest lucru ar putea, de asemenea, prelungi termenul în ceea ce privește plângerile care afectează drepturile societății solicitante, care se bazează în mod corespunzător pe expirarea perioadei de prescripție. 15. Curtea constată că, în contextul de mai sus, problema dacă acțiunea judiciară a fost interzisă era un argument important susținut de societatea reclamantă în cursul procedurii.

Dacă ar fi fost acceptată, aceasta ar fi putut duce la concedierea acțiunii inițiate de consiliul local împotriva societății solicitante. Cu toate acestea, instanțele interne nu au dat un răspuns convingător la acest argument, referindu-se în esență la efectele acțiunilor Comisiei și nu la cele ale acțiunilor societății solicitante. 16. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ a articolului 1 din Protocolul N o . 1 la Convenția 17. Societatea solicitantă s-a încălcat că drepturile sale garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție a fost încălcată. 18. Partea relevantă a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție citeşte: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucurarea paşnică a bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi privat de bunurile sale, cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și a principiilor generale ale dreptului internațional… ” 19. Curtea a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție ca urmare a eșecului instanțelor interne de a examina în mod corespunzător un argument important susținut de reclamant. Cu toate acestea, aceasta nu poate specula în ceea ce privește rezultatul procedurii dacă au fost echitabile în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție. Prin urmare, aceasta consideră că această plângere este inadmisibilă, vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție (a se vedea Grafescolo S.R.L. , citat mai sus, § 27). APLICAREA ARTICOLUL 41 AL CONVENŢIEI 20. Societatea solicitantă a solicitat restabilio în integrum , ceea ce în acest caz a însemnat restabilirea dreptului său de a exploata piera de nisip relevantă.

De asemenea, aceasta a susținut 99.036.000 lei moldoveni (MDL, echivalent cu 969.566 euro (EUR)) în ceea ce privește prejudiciu material și 10.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. 21. Guvernul a considerat că sumele susținute nu au fost justificate și excesive, referindu-se la Tegulum S.A. Republica Moldova (nu. 53982/11, § 44, 1 februarie 2022), în care Curtea a acordat 5000 EUR pentru prejudiciile morale cauzate. 22. Curtea nu discerne nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Pe de altă parte, acordă societății solicitante 5.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale.

Pentru aceste motive, CURTEA, UNANIMOUS, declara plângerea în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție admisibilă și al restului cererii inadmisibilă; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că statul interesat trebuie să plătească societății solicitante, în termen de trei luni, 5000 EUR (cincă mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie convertite în lei moldoveni la rata aplicabilă la data decontare; (b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus, până la decontarea dobânzilor simple se plătește pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de default plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii societății solicitante pentru satisfacție echitabilă.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 27 noiembrie 2025, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Martina Keller Andreas Zünd Președintele adjunct al grefierului

FIFTH SECTION

CASE OF ALPINIA S.R.L. v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA (Application no. 28230/12) JUDGMENT STRASBOURG 27 November 2025 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Alpinia S.R.L. v. the Republic of Moldova, The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting as a Committee composed of: Andreas Zünd , President , Mykola Gnatovskyy, Vahe Grigoryan , judges , and Martina Keller, Deputy Section Registrar, Having regard to: the application (no. 28230/12) against the Republic of Moldova lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 17 April 2012 by Alpinia S.R.L.

(“the applicant company”), registered in the Republic of Moldova, which was represented by Ms I. Soțchi, a lawyer practising in Chișinău; the decision to give notice of the application to the Moldovan Government (“the Government”), represented by their Agent, Mr D. Obadă; the parties’ observations; Having deliberated in private on 6 November 2025, Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

SUBJECT MATTER OF THE CASE

1. The application concerns a civil-law dispute between the applicant company and another private company (F.) concerning the right to exploit a sand quarry. The domestic courts upheld an allegedly time-barred action lodged by F. contesting an administrative decision which gave the right to the applicant company to use the quarry. As a result of the outcome of those proceedings, the applicant company eventually lost the right to use the quarry. The applicant company complained under Article 6 § 1 of the Convention that the proceedings had not been fair and that, as a result, its rights under Article 1 of Protocol No. 1 had also been breached.

THE COURT’S ASSESSMENT

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

10. The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention or inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

20. The applicant company claimed restitutio in integrum , which in this case meant restoring its right to exploit the relevant sand quarry. It also claimed 99,036,000 Moldovan lei (MDL, equivalent to 969,566 euros (EUR)) in respect of pecuniary damage and EUR 10,000 in respect of non-pecuniary damage.