ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1010/2012

Deliberând asupra recursului de față, constată că, prin Sentința penală nr. 360/ PI din 9 august 2010 a Tribunalului Timiș, în baza art. 335 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus reunirea cauzei cu aceea în care s-a pronunțat Sentința penală nr. 865 din 07 septembrie 2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca (Dosar nr. 7241/211/2007), definitivă la data de 06 noiembrie 2007 prin Decizia penală nr. 344 din 22 octombrie 2007 a Tribunalului Cluj și nerecurare. A fost desființată în parte Sentința penală nr. 865 din 07 septembrie 2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca, numai în ceea ce privește latura penală. Au fost admise cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpatul V.S.V. și de procuror, iar, în baza art. 334 C. proc.

pen. a fost schimbată încadrarea juridică menționată în actul de sesizare față de inculpatul V.S.V., în sensul reținerii pentru infracțiunile de complicitate la înșelăciune și complicitate la fals material în înscrisuri oficiale, a formei continuate a acestor infracțiuni, prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen., precum și în sensul înlăturării agravantei prevăzută de art. 215 alin. (5) C. pen. (consecințe deosebit de grave). În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, a fost condamnat inculpatul V.S.V. la o pedeapsă de 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară. În baza art. 26 C. pen. raportat la art. 288 alin. (1) și art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de un an închisoare.

De asemenea, în baza art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen., inculpatul a mai fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare. În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii. În baza art. 71 alin. (2) C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

pe durata executării pedepsei închisorii. În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată durata arestului preventiv începând cu data de 04 iulie 2007 până în data de 16 noiembrie 2007 inclusiv. Totodată, s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada executată în baza mandatului emis de Judecătoria Cluj-Napoca (Sentința penală nr. 865/2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca) începând cu data de 09 mai 2007 până în data de 02 septembrie 2008 inclusiv. A fost anulat mandatul emis de Judecătoria Cluj-Napoca și s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii în conformitate cu cele dispuse prin prezenta sentință. S-a menținut în rest Sentința penală nr. 865/2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca.

În temeiul art. 998 și urm. C. civ. raportat la art. 14 și 346 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul V.S.V. să plătească părții civile C.C. suma de 16.100 euro cu titlu de despăgubiri civile. În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în fapt că, spre finele anului 2005 și începutul anului 2006, mai multe părți vătămate s-au adresat Biroului Economic din cadrul B.C.C.O.

Timișoara cu plângeri penale în care au sesizat faptul că persoane prezentând o identitate falsă i-au indus în eroare cu ocazia încheierii unor contracte de împrumut cu garanții imobiliare, cercetările efectuate conducând la identificarea și demascarea unui grup infracțional organizat constituit în scopul de a ademeni pe proprietarii imobilelor care și-au anunțat prin ziare dorința închirierii apartamentelor, pentru ca, ulterior, după ce au intrat în posesia cărților lor de identitate, membrii grupului să le falsifice fotografia și, apoi, să contacteze persoanele care au oferit sume de bani drept împrumuturi cu garanții imobiliare și să garanteze cu apartamentele aparținând adevăraților proprietari, care nu au cunoscut că imobilele lor au fost gajate.

Rețeaua a avut o structură bine organizată, un scop precis, și anume obținerea de beneficii financiare deosebit de avantajoase, și a fost coordonată de frații M.V.M. și T.A.D., în colaborare cu amicul lor, M.D.A., fiecare dintre ei având atribuții bine stabilite. Astfel, rolul lor principal a fost acela de a identifica prin ziare ofertele de închiriere făcute de proprietarii apartamentelor, de a-i contacta pe aceștia și a obține documentele lor personale pentru așa zisele contracte de închiriere, de a le falsifica cartea de identitatea prin schimbarea fotografiei și de a se prezenta la notarii publici în vederea garantării împrumuturilor cu apartamentele închiriate de ei. De asemenea, tot aceștia au avut atribuția de a atrage alte persoane în grupul infracțional constituit.

În acest sens, inculpatul M.V. l-a cooptat în grup și pe inculpatul V.S., care dispunea de mașină personală și care a asigurat membrilor grupării transportul la diferite locații de interes. Astfel, în cursul lunii septembrie 2006, inculpatul M.V., împreună cu inculpații T.A. și V.S., s-au deplasat cu mașina acestuia din urmă în București unde, folosind metoda de căutare prin ziare, l-au identificat pe numitul F.A., care a oferit spre închiriere apartamentul nr. situat pe str. L.T., contra sumei de 400 euro/lună. Obținând datele de identificare ale proprietarului F.A., inculpatul M.V. împreună cu T.A., prin intermediul mai vechiului lor amic P.G., au procedat la falsificarea unei cărți de identitate cu datele lui F.A.

și cu poza inculpatului T.A. Posedând cartea de identitate contrafăcută, cei trei inculpați au continuat activitatea infracțională prin găsirea unui creditor care a fost dispus să le împrumute bani contra unei garanții imobiliare, pentru acest lucru urmând să garanteze cu apartamentul realului F.A. Pentru a se asigura, inculpații au solicitat serviciului de Carte Funciară date cu privire la starea juridică a apartamentului numitului F.A., prilej cu care au constatat că acesta a fost deja ipotecat în favoarea Băncii V. București. În aceste condiții, inculpații au luat legătura cu proprietarul real al apartamentului, F.A., și au renunțat atât la încheierea contractului de închiriere, cât și la căutarea unui creditor, întrucât nu mai exista posibilitatea de a garanta împrumutul cu apartamentul lui F.A.

Ulterior, cei trei inculpați s-au deplasat cu mașina condusă de V.S. în municipiul Cluj-Napoca, unde l-au identificat pe numitul C.M., care oferea spre închiriere un apartament pe str. A., pentru contactul cu acesta fiind folosit inculpatul V.S., care s-a recomandat a fi „M.". În această calitate, inculpatul a discutat cu C.M., promițându-i că va depune diligențe pe lângă patronul său, pentru a-l angaja la societatea lui pe post de conducător auto tiruri internaționale, cu condiția să-i găzduiască ori de câte ori trec prin orașul Cluj-Napoca. Auzind oferta propusă de inculpatul V.S., precum și retribuția pe care urma să o încaseze (1.500 lunar și 50 euro diurnă/zi), C.M. a acceptat-o cu ușurință.

Astfel, la o întâlnire ulterioară, inculpatul V.S., alias „M.", a venit însoțit de patronul F.A., alias T.A., care i-a întărit convingerea că va fi angajat la firma sa, iar, pentru acest lucru, i-a solicitat copii xerox după actul de identitate, carnetul de conducere și contractul de proprietate al apartamentului, documente pe care inculpații le-au folosit la contrafacerea unei cărți de identitate. Pentru a juca rolul proprietarului C.M., inculpații l-au introdus în cauză pe inculpatul M.D.A., poza acestuia fiind aplicată pe cartea de identitate contrafăcută. Ulterior, inculpații au pornit în căutarea unui creditor și, pentru că nu s-a găsit niciunul dispus la împrumut de bani, au acceptat s-o contacteze pe partea vătămată U.I.

care dăduse anunț în ziar pentru achiziționarea unui apartament, deplasându-se cu aceasta la o agenție imobiliară și încheind un antecontract de vânzare-cumpărare pe respectiva locuință. Inculpatul M.D., alias C.M., a convenit cu partea vătămată să-i dea 10.000 euro, urmând ca după 15 zile să intre în posesia restului sumei de 5000 euro și încheierea în formă notarială a contractului de proprietate. După primirea celor 10.000 euro, inculpații au dispărut, împărțindu-și suma de bani, respectiv inculpatul V.S. 1.800 euro, iar restul inculpații M.V., T.A. și M.D. În continuare, inculpații s-au deplasat în municipiul Deva, unde a fost identificată numita C.G., singura proprietară a unui apartament pe care dorea să îl închirieze.

întrucât aveau nevoie de o persoană de sex feminin pentru a se prezenta ca fiind C.G., inculpații M.V. și T.A. au atras-o în grupul infracțional pe G.P.A., studentă la Facultatea de Agronomie din municipiul Timișoara, care pentru obținerea unei sume modice a acceptat rolul. Astfel, după contrafacerea unei cărți de identitate cu datele de identificare obținute prin aceleași mijloace frauduloase de la numita C.G., G.P. a devenit C.G., interesată să închirieze un apartament în orașul Deva, iar pentru aceasta inculpații M.V. și T.A. au făcut „cercetări" pentru găsirea unui creditor. Acesta în final s-a dovedit a fi partea vătămată C.F. cu care C.G., secondată fiind de inculpații M.V., în calitate de „frate" al G.C., și de inculpatul T.A., în calitate de amic al fratelui, s-a întâlnit la un birou notarial pentru a încheia contractul de împrumut cu garanție imobiliară pentru suma de 11.000 euro.

Apartamentul cu care s-a garantat împrumutul aparținea adevăratului proprietar, respectiv C.G., iar în urma acestei „afaceri", partea vătămată C.F. a rămas fără cei 11.000 euro. Tot pe raza municipiului Deva a fost identificată și partea vătămată P.V.G., care a contractat cu inculpatul M.V., alias C.M., în baza unei cărți de identitate contrafăcute. Pentru a se putea folosi de numele adevăratului C.M., inculpatul M.V. a găsit-o pe soția acestuia, C.D., cu care G.P., alias C.G., a încheiat un contract de închiriere pentru apartamentul acesteia din orașul Deva, str. B.D., jud. Hunedoara. În acest context, inculpatului M.V. i-a fost ușor să afle datele de identitate ale soțului și, astfel, a contrafăcut o carte de identitate falsă cu datele acestuia și poza sa, pe care a folosit-o la inducerea în eroare a părții vătămate P.V., cu prilejul încheierii contractului de împrumut cu garanție imobiliară pentru suma de 4400 euro.

În mod similar, imobilul cu care inculpatul M.V. a garantat împrumutul de 4.400 euro a aparținut soților C.M. și C.D. După aceea, inculpații M.V., T.A. și V.S. s-au deplasat în orașul Alba Iulia, găsindu-l pe numitul S.P.Ș., dispus să le închirieze apartamentul proprietate personală, de la care au solicitat datele de identitate în vederea perfectării contractului de închiriere. Devenind experți în atragerea în cursă a persoanelor cu care au contractat, inculpatul M.V. nu a mai insistat prea mult la încheierea în formă autentică a contractului de închiriere cu S.Ș.P., atâta vreme cât s-a ales cu datele lui de identitate pe care le-a folosit la contrafacerea unei cărți de identitate cu datele acestuia și poza sa.

Folosindu-se de acest document contrafăcut, inculpatul M.V., alias S.Ș.P., însoțit de șoferul său, inculpatul V.S., l-a contactat pe partea vătămată C.C., pe care l-a indus în eroare, prezentându-se ca fiind patronul unei societăți de import-export cherestea, interesat să se asocieze cu acesta. Ca urmare a acestui demers, partea vătămată C.C. a intrat în societate cu suma de 16.100 euro, sumă pe care inculpatul M.V. a garantat-o cu apartamentul adevăratului proprietar S.Ș.P., situat în Oradea, str. D., jud. Bihor. După încheierea contractului de împrumut cu garanție imobiliară, inculpații V.S. și M.V. au dispărut, la fel și banii părții vătămate C.C. pentru care acesta s-a constituit parte civilă în procesul penal.

În final, activitatea infracțională a grupului a fost permutată în orașul Sibiu, unde inculpații M.V. și T.A. au reușit să-i atragă în cursa înșelăciunilor pe părțile vătămate Ț.A. și O.C. cu suma de 38.000 euro, faptă pentru care cei doi au fost trimiși în judecată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu prin rechizitoriul nr. 353/P/2007 din data de 21 iunie 2007. în aceeași situație se găsește și inculpatul V.S., care a fost reținut și trimis în judecată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca pentru singura faptă ce a putut fi dovedită în acel moment și comisă în municipiul Cluj-Napoca împreună cu inculpații M.D., T.A. și M.V. în paguba părții vătămate U.I.

S-a mai arătat de către prima instanță că, prin Sentința penală nr. 785/PI din 02 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 7851/30/2007, a fost condamnat inculpatul V.S.V., în baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 74 lit. c) C. pen., la 4 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, în baza art. 26 raportat la art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. c) C. pen., la 2 luni închisoare, iar, în baza art. 26 raportat la art. 215 alin. (2) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. c) C. pen., la 2 ani închisoare, în temeiul art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., fiind contopite pedepsele și aplicându-se inculpatului pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen.

pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale. Prin aceeași hotărâre, s-a constatat că faptele deduse judecații sunt concurente cu cea pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentința penală nr. 865/2007 pronunțată în Dosarul nr. 7421/211/2007 al Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin neapelare, iar, în temeiul art. 36 alin. (1) și (2) C. pen., s-a contopit pedeapsa de 4 ani aplicată prin sentința tribunalului, cu pedeapsa de 2 ani aplicată prin sentința de mai sus, și s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare, sporită la 4 ani și 4 luni închisoare în regim de detenție. În temeiul art. 36 alin. (3) C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada executată în baza Sentinței penale nr. 865/2007 pronunțată în Dosarul nr. 7421/211/2007 al Judecătoriei Cluj-Napoca.

Prin Decizia penală nr. 25/A din 05 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 7851/30/2007, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul V.S.V. Prin Decizia penală nr. 3830 din 19 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de inculpatul V.S.V. împotriva Deciziei penale nr. 25/A din 05 martie 2007 a Curții de Apel Timișoara, s-a casat decizia penală atacată și Sentința nr. 785 din 02 decembrie 2008 a Tribunalului Timiș, cu privire la greșita soluționare a unității infracționale în cazul inculpatului V.S.V. și s-a dispus trimiterea cauzei privind pe acest inculpat la Tribunalul Timiș, spre rejudecare, dosarul fiind reînregistrat la această instanță sub nr. 7851.2/30/2007.

Referitor la participația penală a inculpatului V.S., Tribunalul, pe baza probelor administrate în cauză, a concluzionat că acesta a fost cel care a căutat și a găsit persoanele vătămate F.A. și C.M.V., interesate să dea în chirie imobile, și a reușit, alături de inculpații M.V. și T.A., să obțină datele personale de identitate ale acestora, utilizate ulterior pentru confecționarea unor acte de identitate false. De asemenea, inculpatul V. a participat alături de coinculpatul M. la înșelarea părții vătămate C.C., obținând de la acesta, sub pretextul încheierii unei afaceri profitabile, suma de 16.100 euro, folosindu-se de identitatea proprietarului real al apartamentului adus drept garanție.

Cu privire la participarea inculpatului la acțiunea de înșelare a persoanei vătămate U.I., s-a reținut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, emis la data de 31 mai 2007 în Dosarul nr. 756/P/2007, acesta a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., fiind condamnat prin Sentința penală nr. 865/07 septembrie 2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca (Dosar nr. 7241/211/2007), menținută prin Decizia penală nr. 344 din 22 octombrie 2007 a Tribunalului Cluj și definitivă la data de 06 noiembrie 2007 prin nerecurare, la o pedeapsă de 2 ani de închisoare cu executare în regim de detenție, fiind schimbată încadrarea juridică în complicitate la înșelăciune.

Prin urmare, pentru fapta de înșelăciune comisă în dauna părții vătămate U.I. pronunțându-se o hotărâre definitivă de condamnare, intrată în puterea lucrului judecat, s-a apreciat de către instanța de fond că sunt incidente prevederile art. 335 alin. (2), (3) C. proc. pen. referitoare la extinderea acțiunii penale pentru alte acte materiale, urmând ca instanța să procedeze la reunirea cauzelor și pronunțarea unei noi hotărâri în raport cu toate actele care intră în conținutul infracțiunii. A mai arătat judecătorul fondului că, din coroborarea probelor administrate, rezultă că inculpatul V.S. nu a participat la înșelarea părții vătămate P.V.G., nu a contribuit în vreun fel la găsirea numitei C.G.

și nici la obținerea datelor personale ale acesteia, după cum nu a avut nici o implicare în racolarea în cadrul grupului a inculpatei G.P.A. sau la înșelarea numitului C.F., sens în care a apreciat că aceste învinuiri nu au fost probate de către acuzare. În ceea ce privește infracțiunea de sprijinire a grupului infracțional organizat, s-a reținut că inculpatul V.S. a fost implicat în activitatea de înlesnire a contrafacerii actelor de identitate pe numele: F.A., C.M.V., S.P., precum și în acțiunea de inducere în eroare a părților vătămate U.I. și C.C., fapte ce întrunesc elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale și înșelăciune. S-a apreciat că acțiunile inculpatului V., astfel cum acestea s-au derulat în timp, au reflectat aderarea și sprijinirea grupului infracțional organizat din care făceau parte și ceilalți inculpați, acțiuni ce sunt specifice infracțiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003.

În legătură cu încadrarea juridică, s-a observat că inculpatul V. a acționat la diferite intervale de timp în sprijinul grupului infracțional organizat, actele materiale specifice infracțiunilor de fals și înșelăciune fiind comise în condițiile art. 41 alin. (2) C. pen. în ce privește infracțiunea de înșelăciune, instanța a constatat că valoarea însumată a prejudiciilor materiale cauzate persoanelor vătămate U.I. și C.C. (26.100. euro) nu depășește valoarea de 200.000 RON, sens în care a înlăturat forma agravată a acestei infracțiuni, prevăzută de alin. (5) al art. 215 C. pen.

La individualizarea pedepselor și a modului de executare instanța a avut în vedere criteriile enunțate de art. 72 C. pen., și în special următoarele elemente: implicarea inculpatului V. într-o activitate ilicită care s-a derulat pe parcursul a câțiva ani; oprirea acțiunilor ilicite nu s-a datorat voinței inculpatului ci intervenției organelor de urmărire penală; lipsa de sinceritate a inculpatului (aparent acesta a recunoscut participarea sa, însă în realitate nu s-a considerat implicat în nicio acțiune ilegală, susținând fără temei că singura sa relație cu membrii grupului a fost doar cea determinată de faptul că era șoferul unora dintre inculpați - M. și T.); prejudiciul este relativ ridicat (26.100 de euro) și nu a fost recuperat; modul elaborat în care s-a acționat, în scopul de a fi induse și menținute în eroare victimele, precum și pentru a îngreuna identificarea și tragerea la răspundere a participanților.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul V.S.V., solicitând achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât nu se face vinovat de comiterea infracțiunilor reținute în sarcina sa. Prin Decizia penală nr. 57/A din 17 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul V.S.V., iar, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că Tribunalul Timiș a stabilit în mod corect starea de fapt dedusă judecății, rezultând, astfel, implicarea inculpatului V.S.V.

în activitatea de înlesnire a contrafacerii actelor de identitate pe numele F.A., C.M.V., S.P., precum și participarea acestuia în calitate de complice la acțiunile de inducere în eroare a părților vătămate U.I. (pentru această faptă fiind condamnat definitiv de către Judecătoria Cluj-Napoca) și C.C., aceste fapte întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale și înșelăciune.

Totodată, s-a apreciat că prima instanță, în mod judicios, a reținut că, în cadrul grupului infracțional, inculpatul a avut inițial rolul de a transporta pe ceilalți membri ai grupului (pe inculpații M. și T.) în orașele în care aceștia urmau să acționeze (București, Alba Iulia, Deva), însă, apoi, s-a implicat și în activitatea de obținere a datelor de identitate ce urmau a fi folosite în mod fraudulos și chiar în acțiuni de inducere în eroare a persoanelor vătămate, fiind întrunite, astfel, condițiile cu privire la infracțiunea prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003. Instanța de apel a mai arătat că Tribunalul, în mod corect, a constatat că în speță sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la înșelăciune, în varianta prevăzută de art. 26 rap.

la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., având în vedere valoarea însumată a prejudiciilor materiale cauzate persoanelor vătămate U.I. și C.C., care nu depășește 200.000 RON. Cu privire la individualizarea judiciară a pedepselor, instanța a constat că, în mod întemeiat, au fost avute în vedere gradul de pericol social al infracțiunilor, durata în timp a desfășurării activității infracționale, valoarea prejudiciului, modalitatea de comitere a faptelor, precum și lipsa de sinceritate a inculpatului. De asemenea, s-a apreciat că, în mod corect, instanța de fond a reunit prezenta cauză cu cea în care s-a pronunțat Sentința penală nr. 865/2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a desființat-o în latură penală și a pronunțat o hotărâre în raport cu indicațiile de casare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Referitor la solicitarea de achitarea a inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat art. 10 lit. c) C. proc. pen., s-a apreciat că este neîntemeiată, în raport cu probele dosarului, care au înfrânt prezumția de nevinovăție de care a beneficiat acesta pe parcursul procesului penal, dovedindu-se vinovăția inculpatului cu privire la acuzațiile aduse prin actul de inculpare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul V.S.V., pentru nelegalitate și netemeinicie. Astfel, atât în cuprinsul memoriului depus la dosar pentru termenul de judecată din data de 23 ianuarie 2012, cât și cu ocazia cuvântului la dezbateri, inculpatul, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen., a criticat hotărârile pronunțate în cauză sub aspectul greșitei sale obligări la plata sumei de 16.100 euro către partea civilă C.C., susținând că, prin Sentința penală nr. 361 din 31 mai 2010 a Judecătoriei Alba Iulia, rămasă definitivă, la plata aceleiași sume de bani au fost obligați inculpații M.V.M. și T.A., operând, astfel, autoritatea de lucru judecat. Totodată, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., recurentul a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., atât pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la înșelăciune în dauna părții vătămate U.I., cât și pentru infracțiunile ce fac obiectul prezentei cauze, susținând că, în speță, s-a comis o gravă eroare de fapt și că s-a încălcat principiul in dubio pro reo.

Invocând și cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., inculpatul recurent a criticat hotărârile instanțelor inferioare și sub aspectul individualizării judiciare a pedepselor, solicitând reducerea cuantumului acestora, prin reținerea prevederilor art. 74 lit. a) și art. 76 C. pen., precum și aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen. privind suspendarea condiționată a executării. De asemenea, s-a susținut de către recurent incidența prevederilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, în raport cu declarația sa din data de 9 mai 2007, prin care a înlesnit identificarea și tragerea la răspundere penală a inculpaților M.V.M. și T.A. Examinând hotărârile atacate prin prisma cazurilor de casare invocate, precum și din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul V.S.V. ca fiind fondat, însă în limitele ce se vor arăta și pentru următoarele considerente: 1. Potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greșită aplicare a legii. Încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalități principale, respectiv neaplicarea de către instanța de fond și cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greșită a dispoziției legale care trebuia aplicată.

Invocând acest caz de casare, recurentul inculpat nu a indicat acele dispoziții legale pe care instanța de fond și cea de prim control judiciar le-ar fi nesocotit sau le-ar fi aplicat în mod greșit, susținând doar că, în mod eronat, a fost obligat de cele două instanțe la plata despăgubirilor civile către partea civilă C.C., întrucât, deja, se dispusese dezdăunarea acesteia de către inculpații M.V.M. și T.A. prin Sentința penală nr. 361 din 31 mai 2010 a Judecătoriei Alba Iulia. Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată, însă, că, în cauză, prin stabilirea în sarcina inculpatului V.S.V. a obligației de reparare a prejudiciului cauzat părții civile C.C., au fost pe deplin respectate dispozițiile art. 14 și art. 346 C. proc.

pen., precum și cele ale art. 998 - 999 și art. 1003 C. civ., incidente, în continuare, în speță, în raport cu prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011 (pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.), făcându-se o corectă aplicare a acestora. Astfel, potrivit art. 1003 C. civ., răspunderea inculpaților - care, prin fapta lor ilicită comună, au cauzat prejudiciul reclamat în patrimoniul părții civile - este una solidară, efectul principal al solidarității pasive constituindu-l obligația fiecărui codebitor de a plăti datoria în întregime. Ca urmare, chiar dacă cei trei inculpați, V.S.V., M.V.M. și T.A., au fost judecați în dosare penale diferite, răspunderea lor civilă rămâne una solidară, fiecare dintre ei răspunzând pentru întreaga sumă datorată, iar nu proporțional cu gradul de participație la comiterea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Pe de altă parte, este de menționat că autoritatea de lucru judecat la care face referire recurentul raportat la Sentința penală nr. 361 din 31 mai 2010 a Judecătoriei Alba Iulia, nu afectează posibilitatea tragerii la răspundere penală și, după caz, civilă, a altor participanți la săvârșirea acelorași fapte penale, astfel cum, în mod greșit, a susținut inculpatul, ci vizează doar imposibilitatea exercitării acțiunii penale împotriva coinculpaților M.V.M. și T.A. pentru aceleași fapte cu privire la care au fost condamnați definitiv prin hotărârea arătată. Împrejurarea că cei doi coinculpați au fost deja condamnați definitiv și obligați la plata de despăgubiri civile către partea civilă C.C. nu este de natură să excludă vinovăția inculpatului V.S.V.

în comiterea aceleiași infracțiuni de înșelăciune în dauna respectivei părți civile, sub forma complicității prevăzută de art. 26 C. pen., și nici răspunderea civilă delictuală a acestuia față de partea civilă, conform art. 998 - 999 și art. 1003 C. civ. În consecință, constatând că, în cauză, s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale menționate, Înalta Curte apreciază că, în mod legal, recurentul inculpat a fost obligat la repararea prejudiciului cauzat părții civile C.C., nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. 2. Cu privire la eroarea gravă de fapt, caz de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., este de menționat că aceasta poate exista numai dacă se constată că situația de fapt reținută de instanța de fond și confirmată de instanța de apel este în contradicție evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate.

Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absența cărora nu poate fi socotită gravă, și anume să fie evidentă, adică starea de fapt reținută să fie vădit și necontroversat contrară probelor existente la dosar, și să fie esențială, adică să aibă o influență bine precizată asupra soluției. Existența erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci, așa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanță evidentă dintre situația de fapt reținută și conținutul real al probelor.

Deși acest caz de casare a fost invocat atât cu privire la infracțiunea de complicitate la înșelăciune în dauna părții vătămate U.I., cât și cu referire la infracțiunile ce fac obiectul prezentei cauze, Înalta Curte nu îl va analiza decât prin raportare la aceste din urmă infracțiuni, având în vedere că existența actului material ce a format obiectul Dosarului penal nr. 7241/211/2007 al Judecătoriei Cluj-Napoca, cu care s-a reunit dosarul de față, precum și săvârșirea lui de către inculpat, s-au constatat deja prin hotărârea definitivă de condamnare, intrată în puterea lucrului judecat (Sentința penală nr. 865 din 07 septembrie 2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca, menținută prin Decizia penală nr. 344 din 22 octombrie 2007 a Tribunalului Cluj, definitivă prin nerecurare).

Procedura reunirii cauzelor și pronunțării unei noi hotărâri pentru întreaga unitate infracțională, reglementată de art. 335 alin. (2) C. proc. pen., nu permite repunerea în discuție a actelor materiale ce au format deja obiectul judecății instanței și cu privire la care s-a dat o hotărâre definitivă, căci, în caz contrar, s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat și securității raporturilor juridice, care interzic contestarea unei asemenea hotărâri prin orice altă modalitate în afara căilor extraordinare de atac. Revenind, așadar, la cauza de față, Înalta Curte nu a identificat în cadrul situației de fapt reținute, niciun aspect esențial stabilit de instanțele inferioare care să vină în contradicție evidentă și necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale.

Fără a relua sau a reface raționamentele instanțelor de fond și de apel realizate în interpretarea probatoriului administrat, Înalta Curte constată că nu există vreo contrarietate între ceea ce rezultă din actele dosarului și considerentele hotărârilor atacate cu privire la săvârșirea faptelor de către inculpatul V.S.V., situația de fapt reținută fiind în deplină concordanță cu dovezile administrate, respectiv depozițiile martorilor F.A. și C.M.V., declarațiile părții vătămate C.C., recunoașterile după albume foto, declarațiile coinculpaților, precum și ale recurentului, care a recunoscut, în mod nuanțat, comiterea faptelor. Toate aceste probe confirmă pe deplin situația de fapt reținută de instanțele inferioare, iar aprecierile acestora și concluziile la care au ajuns prin raționament nu pot fi cenzurate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen., căci, în caz contrar, s-ar ajunge la o reinterpretare și reapreciere a probelor administrate, ceea ce ar fi în evidentă contradicție cu dispozițiile procesual penale anterior menționate. De altfel, un aspect important îl reprezintă și faptul că nici chiar inculpatul recurent nu a invocat vreo discordanță evidentă între conținutul real al probelor dosarului și percepția instanțelor inferioare, reflectată în considerentele hotărârilor atacate, ci a solicitat doar aplicarea principiului in dubio pro reo, ceea ce înseamnă că situațiile invocate de acesta sunt numai îndoielnice, iar nu evidente, cum cere legea, împrejurare ce excede noțiunii de eroare gravă de fapt și, implicit, limitelor cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen. Reținând caracterul evident al greșelii ca o caracteristică a erorii grave de fapt, nu se poate vorbi de o asemenea eroare atunci când starea de fapt stabilită de instanța inferioară este numai îndoielnică, deoarece există incompatibilitate între atributele de „îndoielnic" și „evident" raportate la același fapt. Ca urmare, având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., invocat de inculpatul recurent. 3. Din oficiu, însă, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată incidența cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 12 teza I C. proc.

pen., apreciind că, deși situația de fapt a fost corect reținută de instanțele inferioare, în mod greșit acestea au apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003. Astfel, potrivit acestor dispoziții legale, constituie infracțiune inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup.

Definind noțiunea de grup infracțional organizat, art. 2 lit. a) din aceeași lege prevede că acesta este un grup structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material, prin infracțiune gravă, în sensul legii, înțelegându-se una din infracțiunile expres și limitativ enumerate la lit. b) a art. 2 din Legea nr. 39/2003. Rezultă, așadar, că infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 se comite cu vinovăție sub forma intenției directe calificată prin scop, respectiv săvârșirea uneia sau mai multor infracțiuni grave prevăzute de art. 2 lit. b) din lege, ceea ce presupune că făptuitorii, cunoscând scopul grupului infracțional, prevăd rezultatul faptei lor și îl urmăresc prin săvârșirea acesteia.

În cauză, însă, din ansamblul materialului probator administrat nu rezultă că inculpatul V.S.V. ar fi aderat și sprijinit grupul infracțional în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, niciuna dintre faptele penale săvârșite de membrii grupării după aderarea inculpatului la aceasta neregăsindu-se în enumerarea limitativă cuprinsă în art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003. Pe de altă parte, nu există niciun indiciu și nici nu s-a reținut de către procuror că inculpatul ar fi cunoscut activitatea infracțională a celorlalți participanți desfășurată anterior aderării sale la grup, activitate care pentru unii a fost încadrată în drept în infracțiuni considerate grave, potrivit textului de lege, pentru a putea presupune un eventual consens între recurent și ceilalți membri ai grupării cu privire la scopul acesteia, respectiv săvârșirea de infracțiuni grave.

Ca urmare, constatând că, în speță, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 sub aspectul laturii subiective, Înalta Curte apreciază că, în mod greșit, s-a dispus condamnarea inculpatului recurent pentru comiterea acesteia, impunându-se, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 12 teza I C. proc. pen., admiterea recursului declarat de inculpat și, în rejudecare, achitarea lui pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

4. Referitor la proporționalizarea pedepsei aplicate inculpatului pentru comiterea infracțiunii de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 26 raportat la art. 288 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., Înalta Curte apreciază că au fost avute în vedere toate criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., iar, față de circumstanțele reale ale comiterii faptelor și circumstanțele personale ale inculpatului, s-a aplicat o sancțiune penală al cărei cuantum a fost corect individualizat, fiind orientat spre minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită.

În ceea ce privește, însă, pedeapsa cu închisoarea stabilită pentru infracțiunea de complicitate la înșelăciune în convenții, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., instanța de recurs apreciază că aceasta nu este proporțională cu gravitatea faptelor comise și datele ce caracterizează persoana inculpatului, impunându-se reducerea ei la minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită, respectiv la 3 ani închisoare.

De asemenea, Înalta Curte, ținând seama de contribuția concretă pe care inculpatul a avut-o la comiterea infracțiunilor și de faptul că a trecut un interval de timp de aproximativ 5 ani din momentul comiterii lor, apreciază justificată modificarea tratamentului sancționator aplicat de instanța de fond și menținut de Curtea de apel, în sensul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei rezultante, pe un termen de încercare de 5 ani, în conformitate cu dispozițiile art. 86 1 și art. 86 2 C. pen., cu consecința obligării inculpatului de a respecta măsurile de supraveghere prevăzute de art. 86 3 alin. (1) C. pen., considerând că, în raport cu gradul de pericol social concret al faptei și de periculozitate a inculpatului recurent, scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia, iar pronunțarea condamnării constituie un avertisment pentru inculpat, astfel încât, chiar fără executarea, în regim privativ de libertate, a sancțiunii penale, nu va mai săvârși alte infracțiuni în viitor.

Deși recurentul a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen., Înalta Curte, față de conduita procesuală manifestată de acesta, apreciază că suspendarea condiționată a executării pedepsei nu ar fi suficientă pentru realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen., fiind necesară supunerea inculpatului, pe durata termenului de încercare, unor măsuri de supraveghere specială din partea organelor judiciare și cerinței ca acesta să respecte anumite obligații stabilite de instanța de judecată, în condițiile legii.

Referitor la incidența dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, față de sfera de aplicare a acestora, menționată chiar în cuprinsul textului de lege, respectiv persoanelor care au săvârșit una dintre faptele prevăzute la art. 7 alin. (1) sau (3) și care, în cursul urmăririi penale sau al judecății, denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracțional organizat, Înalta Curte, față de soluția de achitare ce va fi pronunțată sub aspectul infracțiunii de aderare și sprijinire a grupului infracțional organizat reținută în sarcina inculpatului V.S.V., constată că nu se mai impune analizarea acestui aspect, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) în raport cu care se aplica, eventual, cauza de reducere a pedepsei.

În consecință, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse și constatând incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 12 și 14 C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de inculpatul V.S.V., va casa decizia penală atacată și, în parte, sentința pronunțată în fond de Tribunalul Timiș și, în rejudecare, va descontopi pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și b) C. pen., repunând în individualitatea lor pedepsele componente, iar, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., va dispune achitarea inculpatului sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003.

Totodată, va reduce la 3 ani închisoare pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., iar, în baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. ) C. pen., va contopi această pedeapsă cu pedeapsa de 1 an închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 288 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare. În baza art. 86 1 C. pen., va dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit conform art. 86 2 C. pen., urmând ca inculpatul să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 86 3 alin. (1) lit. a) - d) C. pen.

Se va face aplicarea dispozițiilor art. 359 C. proc. pen., cu referire la art. 86 4 C. pen. și art. 83 C. pen., precum și a prevederilor art. 71 alin. (5) C. pen. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Față de soluția ce va fi pronunțată, cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpatul V.S.V. împotriva Deciziei penale nr. 57/A din 17 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Casează decizia atacată și, în parte, Sentința penală nr. 360/PI din 9 august 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția penală și, în rejudecare: Descontopește pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. și repune în individualitatea lor pedepsele componente. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. dispune achitarea inculpatului V.S.V. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003.

Reduce la 3 ani închisoare pedeapsa aplicată inculpatului V.S.V. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen. contopește pedeapsa sus-menționată cu pedeapsa de 1 an închisoare aplicată aceluiași inculpat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., urmând ca inculpatul V.S.V. să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare. În baza art. 86 1 C. pen. dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit conform art. 86 2 C. pen.

Pe durata termenului de încercare, inculpatul se va supune măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 86 3 alin. (1) lit. a) - d) C. pen., și anume: - să se prezinte trimestrial la Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul Timiș, desemnat să asigure supravegherea în cauză; - să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; - să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; - să comunice informații de natură a-i putea fi controlate mijloacele de existență. în baza art. 359 C. proc. pen. atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 86 4 C. pen. cu referire la art. 83 C. pen. a căror nerespectare are ca urmare revocarea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere se suspendă executarea pedepsei accesorii, conform art. 71 alin. (5) C. pen. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Suma de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat V.S.V. se suportă din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 4 aprilie 2012. Procesat de GGC - AS