ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 82/2024

Ședința publică din data de 11 ianurie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată la data de 21.03.2017, astfel cum a fost modificată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul București, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul Prahova, Tribunalul Buzău, Curtea de Apel Galați, Tribunalul Galați, Curtea de Apel Constanța și Tribunalul Constanța, au solicitat:

- obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită pentru fiecare reclamant în parte, începând cu data de 01.07.2015 (ulterior datei de 09.04.2015, de intrare în vigoare a Legii nr. 71/2015) noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare pentru o valoare sectorială de referință de 405 RON pentru perioada 01.07.2015 (data numirii reclamanților în funcția de judecător) - 30.11.2015, respectiv pentru o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON majorată cu 10%, pentru perioada 01.12.2015-01.10.2016;

- obligarea pârâților la plata diferențelor salariale rezultate din recalcularea drepturilor salariale, sume actualizate cu rata inflației, la care să se adauge dobânda legală aferentă debitelor, până la data plății efective.

De asemenea, au solicitat obligarea pârâtului ca, la emiterea ordinelor de salarizare, să țină cont, în cazul promovărilor în funcție și al numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la 31.12.2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/funcție a fost îndeplinită ulterior.

Prin sentința nr. 3747 din data de 17 octombrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta D. pentru autoritate de lucru judecat și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., E., F., G., H., I., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul București, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul Prahova, Tribunalul Buzău, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Argeș, Curtea de Apel Galați, Tribunalul Galați, Curtea de Apel Constanța și Tribunalul Constanța.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au declarat recurs reclamanta D., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., precum și ceilalți reclamanți, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din același cod.

Prin decizia nr. 663 din 4 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursurile declarate de reclamanți împotriva sentinței nr. 3747 din 17 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Prin sentința nr. 20 din 3 februarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Curtea de Apel București, Curtea de Apel Ploiești, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Galați și Ministerul Justiției, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata diferențelor salariale, actualizate cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală.

A respins capătul de cerere având ca obiect plata diferențelor salariale, actualizate cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală, formulat în contradictoriu cu Curtea de Apel București, Curtea de Apel Ploiești, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Galați și Ministerul Justiției, ca fiind îndreptat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. Totodată, a respins excepția autorității de lucru judecat, ca nefondată; a admis excepția rămânerii fără obiect a acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul București, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul Prahova, Tribunalul Buzău, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Argeș, Curtea de Apel Galați, Tribunalul Galați, Curtea de Apel Constanța și Tribunalul Constanța, ca rămasă fără obiect.

Împotriva sentinței de fond pronunțate în rejudecare după casare au formulat recurs reclamanții, invocând în drept dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

În dezvoltare au arătat, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a curților de apel și Ministerului Justiției pentru perioada menționată în acțiune, că aceste instituții sunt ordonatori de credite, asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, repartizează creditele bugetare către instanțele din subordine și urmăresc modul de utilizare a acestora, astfel că, față de obiectul concret al cererii de chemare în judecată, există identitate între persoana pârâților și cel ce urmează a fi obligat. Ca atare, au apreciat că excepția este neîntemeiată și trebuie respinsă.

Cu privire la excepția rămânerii fără obiect a capătului de cerere privind emiterea ordinelor de salarizare, au susținut că în mod nelegal a respins instanța de fond, în contradictoriu cu toți pârâții, ca rămas fără obiect capătul de cerere privind emiterea pentru fiecare dintre reclamanți, începând cu data de 01.07.2015, a unor noi ordine de salarizare, impunându-se, în opinia recurenților, respingerea acestui petit ca rămas fără obiect doar în contradictoriu cu Ministerul Justiției, întrucât doar acesta are obligația emiterii ordinelor.

În referire la excepția rămânerii fără obiect a capătului de cerere având ca obiect plata diferențelor salariale actualizate cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală, au arătat că niciunul dintre pârâți nu a făcut dovada achitării efective a diferențelor salariale solicitate prin cererea de chemare în judecată, nici instanța de fond nereținând că s-ar fi făcut o astfel de dovadă. În opinia recurenților, adoptarea O.U.G. nr. 3/2019 nu dovedește o plată efectivă a unei sume de bani, reprezentând doar reglementarea unei obligații de a le fi plătite eșalonat sume de bani, simpla reglementare nefiind echivalentă cu executarea obligației.

Așadar, având în vedere neachitarea integrală de către pârâți a sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată și refuzul instanței de fond de a emite un titlu executoriu în beneficiul reclamanților, au considerat că drepturile solicitate sunt iluzorii, fiind lipsiți de posibilitatea executării silite pentru a-și apăra interesele, fiind evidentă încălcarea dreptului lor la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât Curtea de Apel București a admis o altă acțiune similară a unor colegi din cadrul Judecătoriei sectorului 3 București.

Pentru motivele arătate pe larg în cererea de recurs, astfel cum au concluzionat în finalul acesteia, au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin întâmpinările depuse de către intimații-pârâți Curtea de Apel Galați, Tribunalul Galați, Curtea de Apel Constanța, Tribunalul Constanța, Curtea de Apel Pliești, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Prahova, precum și prin precizările formulate de Tribunalul Argeș și notele scrise depuse de Ministerul Justiției, s-a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței de fond atacate. În plus, Ministerul Justiției a mai solicitat să se constate că Înalta Curte de Casație și Justiție se subrogă în toate drepturile și obligațiile sale ce decurs din prezenta cauză.

Citată în cauză, în calitate de intimată-pârâtă, Înalta Curte de Casație și Justiție a depus o precizare prin care a arătat că se subrogă Ministerului Justiției în toate drepturile și obligațiile acestuia. Pe acest aspect a mai formulat precizări recurentul-reclamant G., arătând, în esență, că lasă la aprecierea instanței de recurs eventuala subrogare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției.

Tribunalul București a formulat, la rândul său, întâmpinare față de cererea de recurs, solicitând, pe cale de excepție, constatarea nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate, pentru motivele arătate.

II. Soluția instanței de recurs în cel de-al doilea ciclu procesual

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ., excepția nulității cererii de recurs, invocată de intimatul-pârât Tribunalul București prin întâmpinarea depusă în cauză, Înalta Curte o apreciază întemeiată și o va admite, urmând să constate că recursul reclamanților este nul, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte amintește că recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege, motivele de recurs fiind instituite, așadar, prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere de legiuitor și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.:

"Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:…d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar în conformitate cu prevederile art. 488 din același cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligația de a indica și dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., atrage, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) din același cod, sancțiunea nulității recursului.

În plus, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. Astfel, instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judiciar eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de dispozițiile legale amintite.

În speță, recurenții-reclamanți au clamat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., însă nu au formulat veritabile critici la adresa sentinței pronunțate de instanța de fond în rejudecare, prin care să arate în ce constă, în concret, nelegalitatea acesteia, raportat la soluția pronunțată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanță în fundamentarea hotărârii, pentru a putea fi încadrate în textele de lege precizate, care, prin urmare, au fost invocate exclusiv în mod formal.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs și susținerile recurenților, reține caracterul nemotivat al căii de atac, aceștia limitându-se să reitereze apărările în combaterea excepțiilor invocate în cauză, care au fost deduse analizei primei instanțe, și să susțină că în mod eronat a admis instanța de fond excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata diferențelor salariale și excepția rămânerii fără obiect în ceea ce privește celelalte petite ale acțiunii, exprimându-și astfel nemulțumirile cu privire la soluțiile pronunțate și apreciind că sunt lipsiți de drepturile solicitate, care devin iluzorii în condițiile în care sunt lipsiți de posibilitatea executării silite pentru a-și apăra interesele.

Se constată, așadar, că recursul nu conține motive care să poată fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., invocate în susținerea căii de atac exercitate, recurenții-reclamanții neformulând critici veritabile de nelegalitate la adresa sentinței atacate din perspectiva regulilor și a dispozițiilor legale pe care instanța le-ar fi încălcat în pronunțarea hotărârii și sub aspectul nemotivării hotărârii, ci au reluat apărările formulate în fața instanței de fond și și-au exprimat nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată.

Or, față de rigorile ce caracterizează calea de atac a recursului în actuala reglementare, modalitatea de redactare a cererii formulate de recurenții nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii atacate. În egală măsură, reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt și a apărărilor invocate în fața primei instanțe, respectiv simpla nemulțumire a părților cu privire la soluția atacată, nu se constituie în critici de nelegalitate a sentinței de fond, art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. arătând că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

În aceste condiții, reținând că nu este posibilă o încadrare a motivelor formulate într-unul dintre cazurile de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. și constatând că în cauză nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de instanță, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea recursului exercitat în cauză de către recurenții-reclamanți.

Pentru argumentele expuse la pct. II.1 din decizie, întrucât recurenții-reclamanți nu s-au conformat exigențelor impuse de lege și nu au formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2) și art. 496 alin. (1) din același cod, va constata nul recursul și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și I. împotriva sentinței nr. 20 din 3 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.