ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 75/2024

Ședința publică din data de 11 ianurie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26.04.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat instanței să constate încălcarea dreptului său la informare și a dreptului la apărare, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, respectiv încălcarea dreptului la apărare în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

Prin sentința nr. 36 din 02.03.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Inspecția Judiciară.

Împotriva sentinței nr. 36 din 2 martie 2023 a Curții de Apel Constanța a exercitat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltare a susținut, după o succintă prezentare a situației de fapt, că instanța de fond a pronunțat o soluție nelegală, întrucât a reținut incidența Legii nr. 554/2004, deși nu a invocat-o prin cererea de chemare în judecată, iar în final a refuzat să-i judece acțiunea pe fond. Opinează că solicitarea privind încălcarea unor drepturi trebuie judecată, în principal, în baza Contituției României, făcând referire punctuală la art. 21, art. 31, art. 51 și art. 52, precum și în baza art. 6.1. CEDO și doar în final Legea nr. 554/2004.

A mai arătat că legea pe care a reținut-o curtea de apel este diferită, putând avea ca obiect doar un act administrativ, fără a adăuga și nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, la care a făcut referire în realitate, prin neacceptarea cererilor datorită așa-zisei semnături pe care instanța este chemată s-o rezolve. Totodată, a susținut că este evident că cele trei drepturi vătămate (apărare, informare, petiție) sunt în baza unui act administrativ sau lipsa unui act administrativ, astfel cum a precizat prin cererea depusă în fața primei instanțe, insistând asupra faptului că obiectul acțiunii constă în constatarea încălcării dreptului la petiție, a dreptului la informare și a dreptului la apărare, solicitând astfel anularea rezoluției date de Inspecția Judiciară.

În continuare a arătat că art. 35 C. proc. civ. prevede că persoana care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept, iar cererea nu poate fi primită dacă poate cerere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege, însă, în prezenta cauză, prima instanță a considerat că realizarea acestui drept pe altă cale, anume Legea nr. 554/2004, nu este posibilă, respingându-i acțiunea ca inadmisibilă deși putea s-o încadreze din punct de vedere legal.

În sprijinul celor susținute a citat art. 4, art. 5 și art. 22 din C. proc. civ., precum și art. 3 din C. civ., și a expus argumentele în considerarea cărora apreciază că intimații-pârâți și instanța de fond i-a încălcat dreptul la apărare și dreptul la o instanță imparțială, garantate de Constituția României, Legea nr. 304/2004 și art. 6.1. CEDO, respectiv art. 10 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, astfel cum a detaliat în paginile 4-5 din recurs.

Prin întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Inspecția Judiciară s-a invocat excepția nulității recursului pentru neformularea unor critici care să permită încadrarea motivelor în vreunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A formulat întâmpinare și intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, prin care a invocat, la rândul său, nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond atacate, pentru considerentele arătate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

II.1. Analizând cu prioritate, în condițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod, invocată de intimații-pârâți prin întâmpinările formulate în cauză, Înalta Curte constată că este nefondată și o va respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.:

"Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:…d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar în conformitate cu prevederile art. 488 din același act normativ, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul articolului respectiv. Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligația de a indica și dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. atrage, conform art. 489 alin. (2) din același cod, sancțiunea nulității recursului. În plus, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În speță, deși în cererea de recurs formulată recurentul-reclamant nu a invocat în concret incidența vreunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor rezultă că partea a înțeles să supună analizei instanței de control judiciar nelegalitatea sentinței pronunțate de curtea de apel din perspectiva unei pretinse aplicări greșite a legii raportat la argumentele invocate în cererea de chemare în judecată pentru dovedirea situației deduse judecății.

Prin urmare, Înalta Curte reține că, față de modul în care au fost invocate și dezvoltate susținerile din cererea de recurs, criticile concrete aduse sentinței de fond vizează aplicarea greșită a normelor de drept material incidente speței, putând fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că excepția nulității recursului este neîntemeiată și va fi respinsă.

II.2. Raportat la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care este incident atunci când hotărârea atacată a fost pronunțată fie cu nesocotirea unei norme de drept material, fie cu interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege incident, Înalta Curte constată că în speță aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a normelor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel cum reiese din probatoriul administrat în cauză, recurentul-reclamant a dedus judecății o acțiune prin care a solicitat să se constate încălcarea drepturilor sale la petiție, la informare și la apărare, obiect al cererii de chemare în judecată menținut în mod expres de acesta în etapa regularizării cererii și chiar în cuprinsul cererii de recurs.

Astfel, învestită fiind cu o cerere având ca obiect acțiune în constatare, precum a fost precizată în etapa de regularizare, prima instanță de contencios administrativ a analizat în mod corect susținerile reclamantului prin raportare la dispozițiile Legii nr. 554/2004, reținând inadmisibilitatea acțiunii în acest cadrul procesual trasat de parte, interpretând și aplicând în mod corespunzător normele legale incidente în materie.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte reține că nu schimbă concluzia privitoare la inadmisibilitatea acțiunii împrejurarea potrivit căreia în cererea de chemare în judecată a invocat în susținerea opiniei referitoare la încălcarea drepturilor, mai multe prevederi legale din Constituția României și din dreptul Uniunii Europene, nu și dispozițiile Legii nr. 554/2004. Aceasta, întrucât instanța nu este ținută exclusiv de temeiul juridic invocat de părți în susținerea demersurilor judiciare, ci poate da sau restabili, în virtutea rolului său activ, calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, după ce pune în discuție calificarea juridică exactă.

Demn de menționat sub acest aspect este și faptul că, deși instanța nu este legată de sensul literal al termenilor folosiți de reclamant, rolul activ al acesteia nu poate fi exercitat astfel încât să creeze un dezechilibru între părți în folosirea drepturilor procedurale. În concluzie, judecătorul nu se poate substitui părții în stabilirea cadrului procesual.

În prezenta cauză, prima instanță a instituit în sarcina părții reclamante, în cadrul procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată, obligația indicării obiectului concret al acțiunii, iar prin cererea precizatoare depusă la data de 11.05.2022, reclamantul a stăruit asupra faptului că obiectul acțiunii sale constă în constatarea încălcării drepturilor la petiție, la informare și la apărare, argumente pe care le-a reluat inclusiv în cererea de recurs, odată cu citarea dispozițiilor art. 35 din C. proc. civ. ce reglementează instituția constatării existenței sau inexistenței unui drept.

Or, raportat la precizarea reclamantului, prima instanță a reținut în mod corect că cererea de chemare în judecată nu poate fi primită față de dispozițiile art. 35 din C. proc. civ., care permit numai să se constate existența unui drept subiectiv al reclamantului ori inexistența unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa, adică numai constatarea existenței sau inexistenței unui raport juridic concret, instanței de contencios administrativ neputându-i-se pretinde pe această cale o conduită generală din partea autorității publice într-un anumit domeniu de activitate.

De esența acțiunii formulate pe calea contenciosului administrativ este solicitarea anulării unui act administrativ tipic sau asimilat al autorităților publice chemate în judecată, considerându-se reclamantul vătămat în drepturile sau interesele sale legitime ca urmare a emiterii acestuia sau a refuzului de a i se soluționa o cerere.

Față de cele arătate, este de observat că în mod judicios a reținut instanța de fond că recurentul-reclamant nu a contestat niciun act administrativ și nici nu s-a considerat vătămat printr-un atare act sau printr-un act administrativ asimilat, ci a formulat o acțiune în constatarea încălcării unor drepturi cu caracter generic, inadmisibilă prin raportare la condițiile de exercitare a acesteia prevăzute de Legea nr. 554/2004, făcând astfel o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 8 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. c) și c)

1

) și alin. (2) din legea contenciosului administrativ, anterior menționată.

Deși a susținut că instanța putea să-i încadreze în mod legal acțiunea, întrucât art. 1 din Legea nr. 554/2004 prevede că se poate adresa instanței de contencios administrativ o persoană care se consideră vătămată în orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ, și că cele trei drepturi vătămate (apărare, informare, petiție) sunt în baza unui act administrativ sau lipsa unui astfel de act, recurentul-reclamant nu a indicat care este acel act administrativ la care face referire, întemeindu-și în final acțiunea pe dispozițiile art. 35 din C. proc. civ.. Or, așa cum s-a arătat deja, nu are posibilitatea să apeleze la un astfel de remediu procedural al constatării existenței sau inexistenței unui drept, în speță pentru a se constata stări de fapt sau situații referitoare la drepturi cu caracter generic, care nu presupun existența sau inexistența unui raport juridic concret.

În aceste condiții, constatând că nu a fost demonstrată nelegalitatea sentinței recurate și că nu este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluția contestată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în materie, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul și va menține sentința de fond atacată sub aspectele criticate.

III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru motivele expuse la pct. II.1. al prezentei decizii, constatând că excepția nulității recursului, invocată de intimații-pârâți prin întâmpinările formulate în cauză, este nefondată, Înalta Curte, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) și art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va respinge excepția invocată.

Totodată, pentru considerentele de la pct. II.2. al deciziei, nefiind identificate motive de casare care să determine reformarea soluției primei instanțe ce face obiectul demersului judiciar de față, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimații-pârâți.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 36 din 2 martie 2023 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.