ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1333/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 16 octombrie 2017, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând obligarea în solidar a acestora la restituirea împrumutului în sumă de 100.000 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plății, obligarea în solidar la plata dobânzii legale penalizatoare, calculate la suma în RON începând cu data scadenței, respectiv 3 iunie 2015, și până la data restituirii efective a întregii sume împrumutate, aceasta fiind în sumă de 61.881,36 RON până la data depunerii cererii de chemare în judecată, și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 22 octombrie 2018, tribunalul a calificat cererea pârâților privind constatarea remiterii datoriei ca fiind cererere convențională.

Prin încheierea de ședință din 28 ianuarie 2019, tribunalul a constatat că nu a fost achitată taxa de timbre aferentă cererii reconvenționale, a respins excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C..

I.2. Sentința pronunțatăde Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 2505 din 11 noiembrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această parte pentru lipsa calității procesuale pasive; a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.; a obligat pe pârâtul B. la plata către reclamant a sumei de 100.000 euro în RON la data plății, conform cursului B.N.R. și a dobânzii legale penalizatoare calculate începând cu data de 3 noiembrie 2015 și până la data plății efective conform art. 3 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 13/2011; a obligat pe pârâtul B. la plata către reclamant a sumei de 12.822 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru și jumătate din onorariul de avocat; a obligat pe reclamant la plata către pârâta C. a sumei de 2.000 RON reprezentând onorariul de avocat.

I.3. Deciziilepronunțate de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 705A din 26 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamantul A., în contradictoriu cu apelantul-pârât B. și cu intimata-pârâtă C., ca nefondat; a admis apelul formulat de pârâtul B.; a anulat în parte sentința apelată, în ceea ce privește soluția dată cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu acest pârât; a reținut cauza pentru evocarea fondului și a menținut dispozițiile sentinței civile apelate în privința excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C..

Prin decizia civilă nr. 358A din 14 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, evocând fondul, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului B.; a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 100.000 euro, în echivalent în RON, la cursul B.N.R. de la data plății, și a dobânzii legale penalizatoare, calculate începând cu data de 5 iunie 2015 și până la data plății efective, conform art. 3 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 13/2011; a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 12.570,15 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziilor civile nr. 705A din 26 aprilie 2021 și nr. 358A din 14 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâtul B..

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-pârât B. a solicitat solicitat admiterea recursului, în principal, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, casarea hotărârilor atacate și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii acțiunii. Totodată, a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În cadrul recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 705A din 26 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâtul a arătat că instanța de apel a reținut în mod nelegal că, prin cererea de apel, nu a fost contestată situația de fapt stabilită de prima instanță cu privire la existența contractului de împrumut, obiectul și termenul acestuia, căsătoria dintre cei doi pârâți, respectiv utilizarea de către pârâtul B. a sumei împrumutate de la autorul reclamantului pentru dotarea cu utilaje a societății comerciale în care era asociat în părți egale cu soția sa.

Deși este real faptul că nu a formulat critici cu privire la încheierea și durata căsătoriei, întrucât aceste aspecte erau cunoscute și dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, a contestat existența contractului de împrumut, menționând în mod neechivoc faptul că actul invocat de reclamant în susținerea cererii de chemare în judecată nu atestă intenția reală a părților, respectiv, faptul că defunctul A. a înțeles să-l gratifice pe pârâtul B., instanța de apel ignorând, însă, aceste susțineri.

În ceea ce privește necontestarea expresă a împrejurării menționate în considerentele hotărârii primei instanțe, în sensul că din datele financiare ale societății la care era asociat împreună cu soția sa, respectiv valoarea activelor indisponibilizate, rezulta că suma pretins împrumutată a fost utilizată în cadrul desfășurării activității firmei, a menționat că această chestiune a fost avută în vedere în fața primei instanțe exclusiv cu privire la motivarea soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C..

Prezumția instanței de fond cu privire la posibilitatea utilizării unei sume de bani pentru activitatea firmei la care erau asociați cei doi pârâți nu a fost folosită ca argument în motivarea soluției în ceea ce îl privește și, ca atare, nu putea avea valoare juridică în construcția raționamentului pentru admiterea acțiunii formulate împotriva sa.

Faptul că nu a atacat în mod expres aceste considerente nu reprezenta un impediment pentru instanța de apel de a clarifica situația de fapt prin raportare la toate aspectele cu care a fost învestită, de vreme ce dispozițiile art. 477 și ale art. 479 C. proc. civ., permit instanței să procedeze la rejudecarea fondului cu privire la întreaga cauză dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Or, în cauza de față, clarificarea situației de fapt cu privire la existența sau inexistența unui contract de împrumut impunea ca devoluțiunea să opereze cu privire la întreaga cauză, recurentul făcând trimitere, în acest sens, la dispozițiile art. 22 C. proc. civ. și la jurisprudența națională (decizia nr. 499 din 08 martie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă).

În dezvoltarea criticilor relative la decizia nr. 358A din 14 martie 2022 a Curții de Apel București a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1630 și ale art. 1631, coroborate cu cele ale art. 1499 C. civ.

Din această perspectivă, a arătat că, deși prin acțiunea introductivă s-a susținut faptul că la data de 02 decembrie 2014 a fost încheiat un contract de împrumut între tatăl reclamantului și pârâtul B., intenția reală a defunctului A. (tatăl reclamantului) nu a fost aceea de a încheia un contract de împrumut, ci de a-l gratifica, solicitând în dovedirea acestui aspect proba testimonială.

Totodată, a menționat că lipsa oricărui demers judiciar al defunctului A. împotriva sa după împlinirea scadenței reprezintă încă o dovadă a intenției reale de gratificare; relațiile sale foarte bune cu tatăl reclamantului datau de mai bine de 13 ani, iar, în perioada octombrie- decembrie 2015, acesta din urmă, în continuarea unor discuții private anterioare cu privire la planurile de afaceri, a precizat că dorește să îi mai remită o altă sumă de bani, reiterând, totodată, faptul că nu are nicio obligație pecuniară față de el.

A precizat că transferul sumei de 100.000 euro a reprezentat doar o primă etapă a intenției domnului A. de a-l gratifica și de a-i asigura resursele financiare pentru dezvoltarea planurilor de afaceri, care, la data de 02 decembrie 2014, a optat să tehnoredacteze un înscris intitulat "Contract de împrumut", prin care a urmărit preconstituirea unui act ce urma a fi prezentat băncii pentru a se opera transferul sumei de 100.000 euro, motiv pentru care în cuprinsul ordinului de plată din data de 03 decembrie 2014, la rubrica destinată detaliilor plății, s-a inserat mențiunea "cunoscut", fără a se face trimitere la vreun contract de împrumut.

Raportat la dispozițiile art. 1629 alin. (1) și art. 1630 alin. (2) C. proc. civ., în doctrină s-a arătat că remiterea de datorie, fiind în principiu o liberalitate, poate fi făcută prin acte între vii sau prin acte mortis causa. Atunci când se face prin acte între vii, nu este necesar ca remiterea de datorie să îmbrace forma solemnă a înscrisului autentic, putând fi realizată în orice formă scrisă sau verbală, expresă sau tacită. În ceea ce privește dovada remiterii de datorie, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 1631 și ale art. 1499 C. civ., rezultă că aceasta se poate face cu orice mijloc de probă.

Recurentul a solicitat să se constate că din cuprinsul actului denumit contract de împrumut rezultă că acest cuprinde un minimum de clauze, împrumutul fiind acordat fără dobândă, nu există nicio garanție și nicio notificare sau dovadă de punere în întârziere a debitorului. Or, în aceste condiții, este evident că intenția părților a fost aceea de a produce un înscris destinat exclusiv realizării transferului bancar, părțile cunoscând faptul că suma urma a fi remisă din contul din Germania, drept pentru care a fost inserat și codul SWIFT al IBAN-ului pârâtului.

În mod greșit instanța de apel, evocând fondul, a dispus admiterea cererii de chemare în judecată, reținând că în prezenta cauză nu s-a făcut dovada remiterii de datorie, aspect invocat, atât prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, cât și prin apelul declarat.

Deși instanța de apel a dispus inițial, prin decizia civilă nr. 705A din 26 aprilie 2021, admiterea apelului și anularea hotărârii primei instanțe, apreciind în mod corect că apărările pe care le-a formulat în cadrul întâmpinării sub aspectul incidenței remiterii de datorie nu întrunesc condițiile necesare calificării acestui act procedural ca fiind o cerere reconvențională, totuși, ulterior, a dispus respingerea probatoriului necesar dovedirii acestei situații de fapt, chiar dacă una dintre criticile formulate împotriva sentinței privea tocmai calificarea incorectă a cererii, împrejurare ce a condus la imposibilitatea administrării unui probatoriu complet asupra aspectelor invocate.

Deși instanța de apel a reținut în mod corect că susținerile referitoare la intenția reală a defunctului A. reprezintă apărări de fond ce pot fi incluse în cadrul întâmpinării, fără a fi considerate pretenții de natură a conduce la calificarea cererii ca reconvențională cu obligația achitării taxei de timbru aferente, a dispus, cu încălcarea art. 1630 și a art. 1631 coroborat cu art. 1499 C. civ., respingerea solicitării sale de a administra probele necesare dovedirii motivelor de apel, respectiv proba testimonială.

Or, raționamentul instanței este eronat, întrucât acesta se raportează în exclusivitate la dispozițiile art. 309 C. proc. civ., înlăturând efectele prevederilor art. 1499 și ale art. 1631 C. civ., interpretarea restrictivă conducând la imposibilitatea sa de a proba situația reală, respectiv intenția defunctului A. de gratificare și, implicit, remitere a datoriei.

A susținut că instanța nu a dat eficiență dispozițiilor art. 1630 C. civ., în conformitate cu care remiterea de datorie poate fi tacită, fiind înlăturate toate dovezile din care rezultă atitudinea defunctului, atât anterior încheierii contractului, cât mai ales după încheierea acestuia și împlinirea scadenței, deși există probe care fac dovada relațiilor sale extrem de apropiate cu defunctul și care demonstrează lipsa oricărei animozități rezultate în urma nerestituirii împrumutului, așa cum încearcă să acrediteze intimatul-reclamant.

A invocatt interpretarea eronată a instanței privitoare la inaplicabilitatea art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ., întrucât relațiile de prietenie la care s-a referit anterior au făcut să nu fie necesară întocmirea unui înscris expres în sensul remiterii de datorie, iar prezumția reținută de către instanță în sensul că încheierea actului de împrumut ar dovedi că nu există această imposibilitate morală nu este coroborată cu alte probe, actul fiind încheiat pentru facilitarea transferului bancar din străinătate în România.

În speța de față, nu se mai poate vorbi despre existența unui drept de creanță, câtă vreme nu mai este subiectul pasiv al unui raport juridic obligațional, efectele contractului de împrumut fiind anihilate prin remiterea de datorie verbală, făcută de tatăl reclamantului și tacită, rezultată din lipsa oricărui demers în recuperarea sumei și conținutul "Contractului de împrumut".

A mai arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a art. 1522 și art. 1530 C. civ., în sensul în care dobânda legală penalizatoare solicitată prin acțiunea introductivă poate fi calculată cel mult de la data introducerii acțiunii, iar nu de la data scadenței obligației de restituire a împrumutului.

În referire la art. 1530 C. civ., invocând literatura de specialitate în care s-a arătat că una dintre condițiile angajării răspunderii civile contractuale și, implicit, ale acordării de daune-interese, o reprezintă punerea în întârziere a debitorului, care trebuie realizată conform art. 1522 alin. (1) C. civ., recurentul-pârât a menționat că daunele-interese moratorii pot fi acordate abia de la data introducerii cererii de chemare în judecată, de vreme ce, în speță, nu operează niciuneia dintre ipotezele prevăzute de art. 1523 C. civ., iar reclamantul, prealabil introducerii acțiunii sale, nu l-a pus în întârziere.

Prezumția instituită de art. 2159 alin. (2) C. civ., reținută de către instanța de fond, este înlăturată, întrucât art. 3.2 din Contractul de împrumut aflat la dosar statuează explicit că "împrumutătorul nu pretinde împrumutatului nicio dobândă pentru suma împrumutată".

Nu poate fi acceptată teza instanței în conformitate cu care sunt aplicabile dispozițiile art. 1535 C. civ., întrucât în cauză operează o situație atipică, și anume creditorul inițial a decedat la data de 21 decembrie 2015, iar succesiunea acestuia a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al S.P.N. D. și E. fiind eliberat certificatul de moștenitor nr. x din 19 aprilie 2016, ce îl indică drept moștenitor al defunctului pe reclamant, care nu a efectuat niciun demers pentru a-i face cunoscută noua situație, astfel că nu i se poate imputa nerestituirea sumei, pentru a deveni incidente dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ.

Prin precizarea depusă, prin intermediul poștei electronice, la data de 9 octombrie 2023, recurentul-pârât a arătat că în petitul cererii de recurs s-a strecurat o eroare materială în sensul în care s-a solicitat, atât în principal, cât și în subsidiar, casarea hotărârii, fără a se fi indicat limitele casării.

Ca atare, a precizat că soluția casării, atât în principal, cât și în subsidiar, este solicitată în parte, respectiv doar în ceeea ce privește soluțiile pronunțate față de recurentul-pârât prin hotărârile atacate.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 11 august 2023, prin poștă electronică, în termen legal, intimatul-pârât A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, combătând criticile formulate de recurentul-pârât și apreciind că acestea sunt nefondate.

La data de 30 august 2023, intimatul-reclamant A. a depus note scrise, prin care a reiterat cele susținute prin întâmpinare.

La data de 09 octombrie 2023, recurentul-pârât B. a depus răspuns la întâmpinare.

Prin actul de procedură depus la data de 9 octombrie 2023, intitulat "Răspuns la întâmpinare", intimata-pârâtă C. a solicitat să se constate că nu mai are calitate procesuală în prezenta cauză, recursul fiind formulat de către recurentul-pârât în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

În esență, a precizat că, prin sentința civilă nr. 2505 din data de 11 noiembrie 2019 Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calități sale procesuale pasive și a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva sa; prin decizia nr. 705A din data de 26 aprilie 2021 (hotărâre intermediară), curtea de apel a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței tribunalului în ceea ce privește soluția dată de instanța de fond asupra excepției lipsei calității sale procesuale pasive, iar dezbaterea pe fond a apelului s-a desfășurat, ulterior, între părțile rămase în litigiu (recurentul-pârât B. și intimatul-reclamant A.), fiind pronunțată decizia nr. 358A din data de 14 martie 2022; împotriva deciziei civile nr. 705A, reclamantul A. nu a declarat recurs, astfel că soluția pronunțată de instanțele anterioare în ceea ce privește lipsa calității sale pasive a rămas definitivă.

II.3. Procedura de filtrare a recursului:

Raportul întocmit în cauză, la data de 07 noiembrie 2023, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților, la data de 15 noiembrie 2023, la data de 16 noiembrie 2023 și, respectiv, la data de 17 noiembrie 2023, potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar, însă părțile nu au depus punct de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 29 ianuarie 2024, completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 19 martie 2024, în camera de consiliu, fără citarea părților, în vederea discutării admisibilității în principiu a recursului declarat în cauză.

Prin încheierea de ședință din 19 martie 2024, instanța a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziilor civile nr. 705A din 26 aprilie 2021 și nr. 358 A din 14 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la data de 21 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului declarant în cauză.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând recursul declarat în cauză, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la nelegalitatea deciziei civile nr. 705A din 26 aprilie 201 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie:

Printr-o primă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât B. a susținut că instanța de apel a reținut în mod nelegal faptul necontestării situației de fapt stabilite de prima instanță, ignorând, astfel, criticile deduse judecății apelului prin care a menționat în mod neechivoc că intenția reală a defunctului A. a fost aceea de a-l gratifica, fiind evidentă contestarea naturii și obiectului contractului de împrumut.

Cât privește chestiunea că suma pretins împrumutată a fost utilizată în cadrul desfășurării activității firmei, potrivit datelor financiare ale societății la care era asociat împreună cu soția sa, respectiv valoarea activelor indisponibilizate, a considerat că aceasta a fost avută în vedere de prima instanță exclusiv la motivarea soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C., astfel că nu poate avea valoare juridică în construcția raționamentului pentru admiterea acțiunii formulate împotriva sa, iar încheierea și durata căsătoriei celor 2 soți reprezenta o situație recunoscută și dovedită prin înscrisurile depuse la dosar.

Așadar, neatacarea în mod expres a acestor considerente nu reprezenta un impediment pentru instanța de apel de a clarifica situația de fapt prin raportare la toate aspectele cu care a fost învestită, de vreme ce dispozițiile art. 477 și ale art. 479 C. proc. civ. permit instanței să procedeze la rejudecarea fondului cu privire la întreaga cauză dacă obiectul litigiului este indivizibil, făcând trimitere la principiul rolului activ al judecătorului consacrat de art. 22 C. proc. civ., precum și la jurisprudența națională (decizia nr. 499 din 08 martie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă).

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, în esență, ceea ce se invocă de către recurentul-pârât pe calea prezentului recurs este încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului și rolul activ al judecătorului în soluționarea cauzei, chestiuni care, deși au fost subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se circumscriu, în realitate, cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., câtă vreme se susține încălcarea de către instanța de apel a unor regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Prin urmare, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 705/2021 urmează a fi analizat din perspectiva acestui motiv de casare.

Analizând criticile formulate de recurent în aceste coordonate, Înalta Curte notează că, în esență, rolul activ al judecătorului în procesul civil, reglementat prin dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., se manifestă prin aceea că judecatorul are indatorirea să staruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevarului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Însă, având în vedere că procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor private, rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu un alt principiu aplicabil procesului civil, acela al disponibilității, neputând constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia.

Regula este pe deplin aplicabilă și în calea de atac a apelului, chiar dacă acesta are caracter devolutiv, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. stabilind în mod expres că instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, prin cererea de apel, ceea ce înseamnă că limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat și presupun ca instanța de apel să se raporteze doar la criticile apelantului și să nu rejudece cauza dincolo de aceste limite.

Regula restrictivă tantum devolutum quantum appellatum constituie o exigență a principiului disponibilității procesuale, care se aplică și în fața instanței de control judiciar, ea exprimând ideea că instanța ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate încererea de apel, conform art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Așa cum rezultă cu evidență din analiza cererii de apel formulate de pârât și cum a reținut și instanța de apel în considerentele deciziei atacate, criticile aduse hotărârii primei instanțe s-au circumscris calificării greșite a întâmpinării ca având caracterul unei cererii reconvenționale, cerere ce a fost anulată ca netimbrată, cu consecința înlăturării susținerilor formulate în cuprinsul acesteia și a imăposibilității administrării probatoriului propus în dovedirea susținerilor respective.

Nuanțând acest aspect, recurentul-pârât a făcut trimitere la intenția reală a defunctului A. la momentul la care i-a dat suma de bani a cărei restituire se solicit de către reclamant, care conducea la concluzia certă a remiterii de datorie (practic o donație indirectă, tacită), la contractul de împrumut încheiat la data de 02 decembrie2014 cu autorul reclamantului, la relațiile dintre cele 2 părți ce datau de mai mult de 13 ani, la circumstanțele care au condus în final la încheierea contractului și la textele de lege ce reglementează instituția remiterii de datorie.

În considerarea dispozițiilor art. 209 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a reținut că prima instanță a apreciat în mod greșit că întâmpinarea formulată de pârât are valențele unei cereri reconvenționale, calificând-o ca atare, de vreme ce pârâtul nu a dedus judecății nicio pretenție proprie față de reclamant, ci a susținut doar o apărare de fond menită să conducă la respingererea cererii de chemare în judecată, fără pronunțarea unei soluții concrete asupra acesteia, astfel că a constatat că în mod nelegal a refuzat analizarea acestor apărări ca urmare a anulării actului procedural formulat de pârât, calificat drept cerere reconvențională, pe temeiul netimbrării acestuia.

Or, raportat la motivele de apel astfel formulate și la dispozițiile art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) C. proc. civ., este evident că instanța de apel era ținută să procedeze la evaluarea legalității și temeiniciei sentinței apelate prin prisma argumentelor critice pe care partea apelantă a înțeles să le susțină în motivarea căii de atac, și care, în esență, au vizat nemulțumirea acesteia față de maniera în care prima instanță a procedat la calificarea întâmpinării prin prisma apărărilor relative la fondul cauzei (remiterea de datorie), împrejurare față de care, susținerea pârâtului din cuprinsul cererii de recurs, în sensul că instanța de apel ar fi trebuitsă procedeze la clarificarea situației de fapt prin raportare la toate aspectele cu care a fost învestită, apare ca fiind vădit nefondată, câtă vreme, în apel, nu au fost deduse judecății critici din această perspectivă, adică critici a căror analiză să impună instanței de apel verificarea existenței contractului de împrumut contestat în cauză.

Cu privire la căsătoria dintre cei 2 soți, recurentul-pârât a confirmat faptul că acest aspect nu a făcut obiectul criticilor în apel, întrucât viza o situație recunoscută și dovedită de înscrisurile de la dosar, după cum a confirmat și faptul că necontestarea utilizării sumei împrumutate de la autorul reclamantului, în cadrul desfășurării activității firmei la care era asociat cu soția sa, s-a produs în contextul în care această împrejurare a stat la baza motivării soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C..

Așadar, câtă vreme, în apel, pârâtul nu a invocat nelegalitatea sentinței primei instanțe prin prisma elementelor ce au conturat situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de prima instanță, din perspectiva existenței contractului de împrumut încheiat la data de 02 decembrie 2014 între autorul reclamantului și pârâtul B., a obiectului și termenului acestuia, ori a utilizării de către pârât a sumei împrumutate de la autorul reclamantului pentru dotarea cu utilaje a societății comerciale în care era asociat în părți egale cu soția sa (F. S.R.L.), nu i se poate imputa instanței de apel, în cadrul prezentei căi de atac, faptul că nu a ținut cont de limitele efectului devolutiv al apelului ce i-ar fi permis să procedeze la rejudecarea fondului cu privire la întreaga cauză prin prisma aspectelor cu care a fost învestită în vederea clarificării situației de fapt deduse judecății.

Înalta Curte constată că, în esență, instanța de apel și-a exercitat în concordanță cu dispozițiile legale atribuțiile specifice controlulul judiciar în această etapă procesuală, apreciind într-o primă fază doar asupra caracterului fondat al criticilor pe care partea apelantă le-a adus judecății anterior realizate, prin sentința împotriva căreia se formulase respectiva calea de atac, în deplin acord cu exigențele ce se impun judecății în apel, potrivit art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Câtă vreme instanța de apel avea de soluționat un apel motivat, în cadrul căruia pârâtul a dezvoltat critici concrete pentru care a apreciat că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, prin care a combătut doar calificarea dată la fond apărărilor formulate în cadrul întâmpinării pentru a justifica respingerea acțiunii în contextul unor elemente de fapt reținute de prima instanță și necontestate, nu i se poate imputa instanței de apel că nu a manifestat un rol activ în aplicarea corectă a legii pe baza unei situații de fapt necontestate de părți și intrate, astfel, în autoritatea de lucru judecat, premisă de la care a plecat în evaluarea ulterioară a criticilor concrete cu analiza cărora a fost învestită.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului în conformitate cu prevederile art. 477-479 C. proc. civ., dar și ale art. 22 C. proc. civ., așa încât nu se poate reține un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile cu acest obiect fiind nefondate.

În aceleași coordonate, cu privire la jurisprudența națională, invocată de recurrent, Înalta Curte notează că, în pofida unei uzanțe extinse de justificare a opiniilor juridice pe baza unor hotărâri judecătorești (hotărâri care sunt menționate uneori ca argumente în motivarea altor hotărâri judecătorești) în sistemul românesc de drept hotărârile judecătorești nu au calitatea de izvor de drept, neavând caracter general obligatoriu.

Astfel, o hotărâre judecătorească singulară exprimă un raționament juridic strict individualizat în raport cu o situație de fapt determinată și cu argumentele părților litigante, care nu coincide în totalitate cu argumentele ce pot fi invocate în alte cauze cu elemente de similaritate. De aici rezultă și relativitatea raționamentului juridic expus printr-o hotărâre judecătorească, care nu exprimă o judecată general valabilă, ci una determinată de împrejurările concrete ale speței soluționate și de apărările formulate, ceea ce implică inaptitudinea unui astfel de raționament de a fi invocat și în alte spețe.

Or, ținând cont de dispozițiile art. 1 C. civ. din conținutul cărora rezultă că hotărârile judecătorești pronunțate în cauze similare nu constituie izvor de drept, prin evocarea jurisprudenței instanței supreme, recurentul-pârât tinde, în realitate, la reevaluarea situației de fapt dând valoare probatorie unei hotărâri judecătorești considerate ca fiind concludentă din perspectiva unei situații similare cu cea în care se află recurentul-pârât, ceea ce excedează, însă, controlului de legalitate ce poate fi realizat în recurs, așa cum rezultă neechivoc din prevederile art. 483 alin. (3) coroborat cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu privire la recursul declarant împotriva deciziei civile nr. 358A din 14 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cărui incidență a fost invocată în susținerea nelegalității deciziei civile nr. 358A din 14 martie 2022, recurentul pârât pretinde încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1630 și ale art. 1631, coroborate cu cele ale art. 1499 C. civ.

În esență, acesta a reiterat susținerile formulate în apel referitoare la intenția autorului reclamantului de a-l gratifica, intenție ce ar rezulta din mențiunile inserate în cuprinsul contractului de împrumut, la lipsa oricărui demers judiciar promovat împotriva sa, a pârâtului, după împlinirea scadenței; la caracterul de liberalitate recunoscut de doctrină remiterii de datorie care, în raport de dispozițiile art. 1629 alin. (1) și art. 1630 alin. (2) Cod procedură, poate fi realizată în orice formă, scrisă sau verbal, expresă sau tacită; la dovada remiterii de datorie prin orice mijloc de probă, conform prevederilor art. 1631 și art. 1499 C. civ. și la intenția părților de a produce un înscris destinat exclusiv realizării trasferului bancar.

Validând hotărârea instanței de fond, Curtea de apel a analizat aceste susțineri și le-a înlăturat, demonstrând, în cadrul raționamentului ce a stat la baza soluției adoptate, netemeinicia acestora și, implicit, incidența dispozițiile art. 2552, ale art. 2158 alin. (1) și ale art. 1270 alin. (1) C. civ. în raport de care subzistă obligația pârâtului de restituire a sumei de 100.000 euro acordată cu titlu de împrumut, raportat la convenția (contract de împrumut) încheiată cu autorul reclamantului, respective la denumirea data acesteia și la clauzele pe care le cuprinde.

În acest sens, instanța de apel a reținut că actul încheiat la data de 02 decembrie 2014, denumit contract de împrumut, și transferul sumei de 100.000 euro în contul bancar al împrumutatului la data de 05 decembrie 2014 au dat naștere obligației pârâtului de restituire cel mai târziu la 05 iunie 2015 a sumei primite de la autorul reclamantului precum și dreptului corelativ al acestuia din urmă de a solicita restituirea începând cu această dată.

Pe de altă parte, a reținut că nicio probă administrată în cauză nu a dovedit intenția împrumutătorului, la data încheierii contractului, de a face o liberalitate, mențiunea "cunoscut" inserată în ordinul de plată dat de împrumutător băncii la care avea deschis contul, la data din 03 decembrie 2014, reflectând existența între plătitor și beneficiar a raporturilor juridice născute anterior, dovedite exclusiv cu contractul de împrumut încheiat la 02 decembrie 2014.

Instanța de apel a concluzionat, astfel, că pârâtul nu a dovedit executarea obligației de a restitui suma împrumutată și nici faptul că ar fi fost iertat de datorie de către împrumutător, așa cum acesta pretinde, deși sarcina probei îi revenea, conform dispozițiilor art. 249 C. proc. civ.

Prin motivul de recurs formulat cu privire la aceste aspect, pârâtul nu a invocat nicio critică concretă de nelegalitate și nu s-a raportat în niciun fel la considerentele reținute în decizia atacată, limitându-se la a reitera susținerile formulate în fața instanței devolutive deși acestea primiseră o dezlegare în cadrul judecății realizate în calea de atac anterioară.

Or, această modalitate de motivare a recursului nu respect exigențele impuse de dispozițiile art. 486 C. proc. civ. câtă vreme nu combate în niciun fel argumentele instanței de apel și nu se raportează efectiv la considerentele deciziei atacate, recurentul încearcând doar să readucă în discuție chestiuni deja analizate, cu nesocotirea existenței judecății anterioare dar și a naturii căii de atac a recursului.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, deși contestă statuările instanței devolutive încercând să demonstreze incidența instituției remiterii de datorie cu scopul excluderii obligației de restituire a împrumutului, argumentele pe care recurentul își întemeiază aceste critici nu evidențiază aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, apte a fi analizate în coordonatele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci evocă o greșită evaluare a probelor și a situației de fapt, precum și a conținutului și naturii convenției intervenite între el și autorul reclamantului, chestiuni ce nu pot fi reapreciate de instanța de control judiciar întrucât pun în discuție netemeinicia deciziei instanței de apel care nu poate face obiectul recursului.

Prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care se întemeiază recursul declarat, trebuie să nu fie invocate doar formal, ci presupun indicarea regulilor de drept pe care instanța le-a nesocotit ori aplicat greșit în cauză, dezvoltarea unei interpretări a respectivei reguli de drept, indicarea concretă a manierei în care instanța a încălcat ori aplicat greșit respectivele reguli de drept. Or, o pretinsă eroare în stabilirea faptelor excede cazului de casare evocat, recursul neprivind pretinsa netemeinicie a hotărârii recurate.

Ceea ce critică, în esență, recurentul este interpretarea eronată a contractului, or, cu referire la acest aspect, Înalta Curte notează că fostul caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865 nu a mai fost preluat în noua reglementare, ceea ce relevă intenția legiuitorului de a nu mai permite invocarea în recurs a greșitei interpretări a unui contract. Textul evocat prevedea posibilitatea modificării unei hotărâri recurate, dacă aceasta, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Așadar, chiar și în contextul acestui motiv de recurs, în prezent abrogat, nu era posibilă cenzurarea interpretării date de instanța de fond unor clauze contractuale, interpretarea voinței reale a părților fiind sustrasă, în principiu, controlului de legalitate pe calea recursului.

Cu atât mai mult, în contextul normativ configurat de noul C. proc. civ., în care un asemenea motiv de recurs nu a mai fost reglementat, controlul de legalitate referitor la maniera în care instanța devolutivă a interpretat clauzele unui contract este limitat la ipoteza în care au fost interpretate și aplicate greșit regulile de interpretare stabilite de lege sau normele legale referitoare la calificarea legală a contractelor ori la dispoziții legale supletive de la care părțile nu au derogat și care se aplică în completarea a ceea ce s-a stipulat în mod expres.

Or, în cauză, recurentul nu a invocat astfel de critici, susținând, doar, că instanțele de fond nu au dedus corect, raportat la obiectul și clauzele convenției încheiate cu autorul reclamantului, care a fost voința reală a părților, chestiune ce nu poate fi analizată chiar dacă recurentul încearcă să o circumscribe unei interpretări și aplicări restrictive ori eronate a normelor de drept material aplicabile litigiului.

Recurentul-pârât a criticat și dispoziția instanței de apel de respingere a probei testimoniale, solicitată pentru dovedirea remiterii de datorie, precum și raționamentul presupus eronat al instanței de apel care s-a raportat exclusiv la art. 309 C. proc. civ., înlăturând efectele prevederilor art. 1499 și pe cele ale art. 1631 C. civ., apreciind că interpretarea restrictivă a acestora a condus la imposibilitatea probării intenției defunctului A. de gratificare și, implicit, remiterea de datorie.

A mai susținut că instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 1630 C. civ., în conformitate cu care remiterea de datorie poate fi tacită, fiind înlăturate toate dovezile din care rezultă atitudinea defunctului, anterior, după încheierea contractului și împlinirea scadenței.

Din cuprinsul deciziei recurate rezultă că, analizând incidența prevederilor art. 1631 C. civ., instanța de apel a reținut că acestea trimit la dispozițiile art. 1499 C. civ., care permit, sub aspect probatoriu, dovada remiterii de datorie prin orice mijloc de probă, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Restricția prevăzută de legiuitor se referă, în cazul actelor juridice, la prevederile art. 309 alin. (2) C. proc. civ. din a cărui interpretare per a contrario rezultă că dovada oricărui act juridic cu o valoare mai mare de 250 RON se face cu înscrisuri.

Instanța de apel a reținut că situația de excepție prevăzută de art. 309 alin. (2) C. proc. civ. este aplicabilă remiterii de datorie pretinse de recurentul-pârât, care are o valoare de 100.000 euro, și pentru a cărei dovadă era, deci, necesară proba cu înscrisuri.

Încălcarea textelor legale evocate a fost invocată de către recurent în corelație cu respingerea unei probe (testimonială) solicitate în dovedirea situației de fapt (remiterea de datorie), or, cu referire la acest aspect, Înalta Curte notează că judecătorul fondului este singurul îndreptățit conform legii în a aprecia utilitatea administrării unei probe, potrivit circumstanțelor cauzei și convingerii sale intime.

Pretinzând greșita respingere a probei testimoniale, recurentul deduce judecății recursului aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate ce nu țin de modul de aplicare a normelor de drept material de către instanța de apel și nici de încălcarea unor norme de procedură a căror sancțiune este nulitatea actului, ci de aprecierea și evaluarea probelor, în vederea stabilirii situației de fapt, atribut exclusiv al instanțelor de fond, astfel că nu pot fi analizate.

Nu se circumscrie unui motiv de nelegalitate a deciziei atacate nici critica prin care se reclamă greșita apreciere a instanței de apel cu privire la inaplicabilitatea art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ., din perspectiva împrejurării că relațiile de prietenie dintre autorul reclamantului și recurent nu au făcut necesară întocmirea unui înscris cu privire la remiterea de datorie.

În realitate, aceasta relevă doar nemulțumirea recurentului cu privire la relevanța pe care instanța de apel a dat-o acestei chestiuni, cu ocazia dezbaterii probelor propuse de părți în cursul rejudecării cauzei, astfel încât, fiind vorba tot despre un aspect supus aprecierii instanței devolutive, nu poate fi analizat pe calea recursului.

Înalta Curte constată că prin hotărârea atacată instanța de apel a valorificat probele administrate, le-a analizat coroborat și printr-o interpretare judicioasă și detaliată a lor a stabilit situația de fapt, reținând în mod corect că recurentul-pârât nu a dovedit, prin administrarea conform normelor legale ce reglementează mijloacele de probă, faptul restituirii sumei împrumutate și nici existența unei legături atât de apropiate între părți care să justifice imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului eliberator de datorie, soluția adoptată fiind în concordanță cu normele de drept aplicabile litigiului.

În ceea ce privește încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1522 și art. 1530 C. civ., recurentul-pârât a expuse critici similare celor din apel, referitoare la faptul că daunele-interese moratorii sunt datorate de la data introducerii cererii de chemare în judecată, întrucât, în speță, nu operează niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 1523 C. civ., la înlăturarea prezumției instituite de art. 2159 alin. (2) C. civ., față de dispoziția stipulată în art. 3.2 din Contractul de împrumut, la neaplicarea în speță a dispozițiilor art. 1535 alin. (1) C. civ., întrucât moștenitorul defunctului nu a efectuat niciun demers pentru a-i face cunoscută noua situație.

Criticile sunt nefondate.

În conformitate cu prevederile art. 1350 alin. (1) și (2) C. civ.:

"Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. Atunci când, fără justificare, o parte nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii".

Potrivit art. 2164 alin (2) C. civ.:

"În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ținut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, dacă părțile nu au convenit altfel."

Conform contractului de împrumut încheiat la data de 02 decembrie 2024 și extrasului de cont, recurentul-pârât a primit suma de 100.000 euro și nu echivalentul în RON al acesteia de la data viramentului, 05 decembrie 2014.

Așadar, recurentul-pârât are obligația de a restitui aceeași sumă, de 100.000 euro, iar în cazul în care plata se va face în moneda națională, în condițiile prevăzute de art. 3 alin. (2) din Regulamentul nr. 4/2005, privind regimul valutar, conform căruia:

"Toate celelalte operațiuni între rezidenți, care nu fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, pot fi efectuate în mod liber fie în moneda națională (leu), fie în valută", conversia euro/leu se va produce la cursul B.N.R. din ziua plății, în respectarea acelorași dispoziții ale art. 2164 alin. (2) C. civ. cu privire la înapoierea sumei nominale primate.

Potrivit art. 2159 alin. (2) C. civ., împrumutul care are ca obiect o sumă de bani este prezumat a fi cu titlu oneros, iar pe de altă parte, potrivit art. 1535 alin. (1) C. civ. "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic."

Din interpretarea logico-sistematică a acestor dispoziții rezultă că, în lipsă de stipulație contrară expresă, legiuitorul a determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligației de plată de către debitor, iar dobânda legală reprezintă o obligație accesorie celei principale de achitare a debitului, astfel că este datorată până la stingerea prin plată sau altă formă de stingere a obligației principale.

Dispozițiile art. 1 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 13/2011 fac distincție pentru obligațiile bănești între dobânda remuneratorie - dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației, și dobânda penalizatoare - dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență.

În speță, părțile nu au evaluat convențional prejudiciul suferit de creditor în cazul executării cu întârziere a obligației de restituire a împrumutului, astfel că sunt incidente dispozițiile legale privind dobânda penalizatoare.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 13/2011:

"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%."

Clauza contractuală inserată la art. 3.2 în contract, la capitolul privind drepturile și obligațiile părților, conform căreia "împrumutătorul nu pretinde împrumutatului ncio dobândă pentru suma împrumutată", reprezintă o clauză derogatorie de la regula instituită de la 2159 alin. (2), respectiv de la dobânda remuneratorie, însă nu înlătură de la aplicare dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ. și ale art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de vreme ce urmăresc dezdăunarea creditorului pentru prejudiciul încercat prin neîndeplinirea obligației de plată la scadență și nu remunerarea acestuia.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect normele de drept material a căror încălcare se reclama pe calea acestui motiv de recurs, susținerile în sens contrar formulate de recurentul pârât fiind nefondate.

Pentru toate aceste considerente, reținând că niciuna dintre criticile deduse judecății pe calea prezentului recurs nu justifică casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, calea de atac promovată de pârâtul B. împotriva deciziei civile 705A din 26 aprilie 2021 și a deciziei civile nr. 358A din 14 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile 705A din 26 aprilie 2021 și a deciziei civile nr. 358A din 14 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 mai 2024.