ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1150/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. 14731/212/2010, reclamanții C.I., C.J.C. și C.F., au solicitat obligarea pârâților P.V. și Spitalul Clinic Județean de Urgență Constanța la plata sumei de 120.000 euro, iar a pârâtului asigurătorul de malpraxis la plata sumei maxime asigurate, reprezentând daune morale. Prin sentința civilă nr. 24655 din 9 noiembrie 2010, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Constanța prin întâmpinarea depusă și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, reținând aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. raportat la suma solicitată de reclamanți cu titlu de daune morale, astfel cum a fost precizată la termenul din data de 21 septembrie 2010. Pentru a dispune în acest sens, judecătoria a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 18 1 C. proc. civ., întrucât nu au intervenit în cursul procesului elemente obiective, care să modifice valoarea inițială a obiectului cererii, cum ar fi efectuarea unui raport de expertiză, majorarea pretențiilor fiind făcută chiar la primul termen acordat în cauză. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 24 februarie 2011, sub același număr de dosar, fiind soluționată la termenul de judecată din 26 mai 2011, în sensul admiterii excepției necompetenței materiale a acestei instanțe și declinării cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.

Sa reținut că, în speță, competența materială a instanței trebuie determinată în funcție de valoarea obiectului litigiului la momentul sesizării instanței, respectiv 12 aprilie 2010, fiind lipsită de relevanță majorarea ulterioară a câtimii obiectului cererii; or, la data menționată, echivalentul în lei al sumei de 120.000 euro pretinsă de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, era de 495.660 lei (la cursul B.N.R. de 4,1305 lei pentru 1 euro), valoare ce se situează sub plafonul de 500.000 lei la care se referă art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Soluționând conflictul negativ ivit între cele două instanțe inferioare, prin sentința civilă nr. 11/ C din 27 iunie 2011, Curtea de Apel Constanța a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, reținând că suma pretinsă de reclamanți cu titlu de daune morale - 250.000 euro, așa cum a fost precizată la termenul din data de 21 septembrie 2010, atrage competența materială a tribunalului, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 20 iulie 2011, iar la termenul de judecată din 08 septembrie 2011, reclamanții au depus cerere scrisă de renunțare la judecată față de asigurătorul neprecizat în acțiune, prin încheierea de la aceeași dată, instanța dispunând respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Constanța prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 4412 din 8 septembrie 2011, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea reclamanților C.I., C.J.C. și C.F., ca fiind prescrisă, reținând în esență, incidența în speță a dispozițiilor art. 1 coroborat cu art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripție pentru acțiunea în răspundere civilă delictuală este termenul general de 3 ani și începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel responsabil de producerea ei. Raportând normele legale menționate la situația de fapt, prima instanță a reținut că fiind posibil începutul curgerii termenului de prescripție, la 14 februarie 2000 - data decesului numitei C.A.C.

sau la 14 decembrie 2000 - data formulării plângerii penale, acesta fiind momentul cel mai târziu la care, s-ar putea aprecia că paguba și făptuitorul au fost cunoscute cu certitudine de către reclamanți. Raportând momentul începutului curgerii prescripției, data formulării plângerii penale - 14 decembrie 2000, la data introducerii acțiunii - 12 aprilie 2010, tribunalul a constatat ca fiind împlinit, la momentul sesizării instanței, termenul de prescripție de 3 ani. Pentru a aprecia astfel, prima instanță a constatat că în cauză nu au intervenit niciuna dintre cauzele de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției, expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 13 și16 din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva hotărârii primei instanțe au declarant apel reclamanții C.I., C.J.C. și C.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia civilă nr. 26/ C din 9 februarie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, instanța învestită cu soluționarea căii ordinare de atac, a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 4412 din 08 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă - în Dosarul nr. 14731/212/2010, pe care a menținut-o. Pentru a dispune în acest sens, instanța de control a reținut, în esență, că prima instanță a făcut o corectă și judicioasă aplicare a normelor legale incidente în speță, în raport de împrejurările concrete ale cauzei deduse judecății.

Împotriva deciziei civile nr. 26/ C din 9 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în termen legal, au declarat recurs reclamanții C.I., C.J.C. și C.F., formulând împotriva acesteia critici subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, casarea hotărârilor instanțelor de fond și trimiterea cauzei spre judecare primei instanțe, cu cheltuieli de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții, nu au structurat criticile formulate motivelor de nelegalitate indicate, susținând, în esență, că soluțiile ambelor instanțe de fond sunt rezultatul aplicării greșite a prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu consecința pronunțării unor hotărâri lipsite de temei legal.

Din perspectiva acestei susțineri au arătat că data comunicării Rezoluției nr. 3722 din 13 aprilie 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 1923/P/2002, constituie data la care reclamanții au aflat persoana responsabilă de paguba pricinuită, din actul menționat rezultând vinovăția dr. P.V. în săvârșirea faptei pentru care s-a deschis dosarul penal, soluția de neîncepere a urmăririi penale față de acesta fiind dată doar în considerarea decesului său. Au arătat că, în raport de data redactării/comunicării rezoluției parchetului - 13 aprilie 2007 și de cea a învestirii instanței cu soluționarea cauzei - 12 aprilie 2010, acțiunea a fost promovată în interiorul termenului general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Au susținut, de asemenea, că, în conformitate cu prevederile legale și practica judiciară, plângerea penală adresată organului de urmărire penală întrerupe cursul prescripției extinctive, deoarece acesta are atribuții judiciare, iar persoana vătămată se poate constitui parte civilă, atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare conform art. 15-22 din C. proc. pen., interpretarea contrară reținută de instanțele de fond fiind una eronată. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Deși în cuprinsul memoriului de recurs, reclamanții au indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., aceștia nu au structurat dezvoltarea criticilor formulate subsumat acestora. Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recursul este admisibil atunci când, prin hotărârea atacată, instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Altfel spus, acest motiv de recurs, sancționează hotărârea prin care s-a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voința părților exprimată în actul dedus judecății. În speță, înalta Curte constată că reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală și că aceștia fac confuzie între noțiunea actului juridic dedus judecății într-o acțiune în răspundere civilă contractuală și actul juridic dedus judecății în speță, constând chiar în stabilirea răspunderii pentru prejudiciul cauzat.

Astfel, pretinsa interpretare eronată a rezoluției nr. 3722 din 13 aprilie 2007 dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 1923/P/2002, nu vizează actul juridic dedus judecății, ci un înscris dedus în probațiune, or, acest aspect ține de aprecierea probelor, care nu face obiectul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și nu se încadrează în motivul de nelegalitate indicat. Astfel, Înalta Curte constatând că reclamanții nu au formulat nicio critică care să poată fi circumscrisă art. 304 pct. 8 C. proc. civ., va analiza decizia atacată exclusiv prin raportare la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Referitor la criticile dezvoltate subsumat acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte apreciază de asemenea că sunt nefondate, în considerarea următoarelor: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau încălcarea ori aplicarea greșită a legii. Altfel spus, motivul de recurs invocat statuează trei ipoteze distincte - prima vizând lipsa temeiului legal, situație în care urmează a se demonstra lipsa de bază legală a soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei atacate, nu se poate, determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, a doua ipoteză se referă la încălcarea unei norme de drept substanțial, iar ultima vizează interpretarea eronată a unei norme juridice, în prezenta cauză, reclamanta susținând incidența ultimelor două ipoteze.

Pentru a fi în prezența celei de-a doua ipoteze - încălcarea unei norme de drept substanțial - trebuie îndeplinite următoarele condiții: norma încălcată să existe și să fie în vigoare la momentul judecății, să existe o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii, viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, iar acesta să contravină dispozițiilor legale. Pentru a fi în prezența ultimei ipoteze - interpretarea eronată a unei norme juridice - trebuie ca instanța, recurgând la un text de lege, să-i fi dat o greșită interpretare sau faptul reținut să fi fost greșit calificat, în raport cu exigențele unui anumit text de lege. Deși, recurenta-pârâtă a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., nu a structurat criticile formulate, în raport de niciuna dintre ipotezele prevăzute și nu a argumentat corect niciuna dintre cele ele, susținând în mod contradictoriu că instanțele de fond au interpretat greșit dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât au pronunțat hotărâri lipsite de temei legal. Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958: „Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât si pe cel care răspunde de ea ” . Astfel, analiza probelor în raport de care instanțele de fond au dispus asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, respectiv, rezoluția nr. 3722 din 13 aprilie 2007 dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 1923/P/2002, nu constituie argument suficient pentru a susține lipsa de temei legal a deciziei criticate.

Modul de redactare al deciziei și analiza amplă a tuturor elementelor cauzei, demonstrează preocuparea instanței de a fundamenta soluția pronunțată pe probe și pe dispozițiile legale aplicabile speței. Altfel spus, situația de fapt riguros stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar criticile reclamanților nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate.

Susținerile potrivit cărora plângerea penală adresată organului de urmărire penală constituie cauză de întrerupere a cursului prescripției extinctive, urmează a fi înlăturată în considerarea dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, care statuează expres și limitativ cauzele de întrerupere a cursului prescripției, respectiv: „Prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția. b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecata ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanța judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.

deoarece acesta are atribuții judiciare. De altfel, reclamanții, în argumentarea criticilor formulate s-au referit la interpretarea probelor, respectiv a înscrisurilor depuse, în stabilirea începutului curgerii termenului de prescripție, aspect ce vizează chestiuni de netemeinicie ce privesc fondul cauzei și nicidecum motiv de nelegalitate.” În considerarea aceluiași text legal, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată și critica potrivit căreia, reclamanții au susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că aveau posibilitatea de a-și valorifica pretențiile civile pe calea unei acțiuni separate, în condițiile în care nu s-au constituit părți civile în cadrul urmării penale, având în vedere că această motivare a fost făcută în argumentarea faptului că reclamanții aveau posibilitatea efectuării unui act întrerupător al cursului prescripției, de care nu au înțeles să uzeze.

În cazul de față, rezultă fără echivoc că motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludenta lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală. În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reține că reclamanții, prin argumentele aduse, au cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând fondul excepției și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii. Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluțiile pronunțate atât de prima instanță, cât și de instanța de apel, modalitatea în care acestea au analizat probele administrate în cauză nu pot constitui obiectul cenzurii instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții C.I., C.J.C. și C.F. împotriva Deciziei civile nr. 26/ C din 9 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, menținând hotărârea atacată. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții C.F., C.I. și C.J.C. împotriva deciziei civile nr. 26/ C din 9 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă. Obligă în solidar recurenții să-i achite intimatului - pârât P.V. suma de 1.860 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 martie 2013.