ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2232/2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, secția civilă, la data de 14 august 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 72.000 euro, în echivalent în RON la cursul oficial al B.N.R. la data plății, cu titlu de despăgubiri aferente perioadei de 3 ani anterioare formulării prezentei acțiuni, precum și în continuare a sumei de 2.000 euro/lună, în echivalent în RON la cursul oficial al B.N.R. la data plății, până la predarea la cheie a imobilului locuință amplasat în cartierul B., identificat ca lotul de casa nr. 1033, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 969, art. 1073, art. 1082, art. 1084 vechiul C. civ.

Prin sentința civilă nr. 142 din 14 ianuarie 2019, Judecătoria Sectorului 3 București, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat soluționarea cauzei având ca obiect pretenții, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, către Tribunalul București, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 12 februarie 2019.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

La termenul de judecată din 07 iunie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție a S.C. C. S.R.L., formulată de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 495 din 30 martie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A.; a obligat pe pârâta Agenția Națională pentru Locuințe să plătească reclamantei suma de 95.550 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune materiale pentru lipsa de folosință a imobilului locuință tip S29A, situat în Ilfov, localitatea Voluntari, cu o suprafață desfășurată de 490,10 mp pentru perioada cuprinsă între 14 august 2015-31 august 2020, precum și la plata sumei de 1.580 euro pe lună în continuare până la data predării efective a locuinței; a obligat pe pârâta Agenția Națională pentru Locuințe la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 6.953 RON și onorariu expert în cuantum de 1.000 RON.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 512A din 07 aprilie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva sentinței civile nr. 495 din 30 martie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă; a schimbat în parte sentința apelată în sensul eliminării obligației stabilite în sarcina pârâtei de a achita suma de 1.580 euro pe lună în continuare până la predarea efectivă a locuinței; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 512A din 07 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 27 decembrie 2022, sub nr. x/2018, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 04 ianuarie 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de prevederile art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, s-a reținut că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, cu reținerea cauzei și în rejudecare, modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanța a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau, raportându-se la clauzele contractuale care vizează conținutul obligațiilor asumate (urmărirea execuției și a finalizării lucrărilor neechivalând cu executarea și finalizarea lucrărilor de către mandatar), dar și la prevederile art. 1532 coroborat cu cele ale art. 1539 C. civ.

A considerat că este nelegală argumentația instanței potrivit căreia răspunderea contractuală a Agenției Naționale pentru Locuințe este atrasă și din perspectiva calității sale de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, de dezvoltator sau garant/răspunzător al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale.

Or, în baza contractului de mandat încheiat între Agenția Națională pentru Locuințe și intimată, și-a asumat obligația de a depune diligențele necesare obținerii rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construcție a locuinței acesteia, fără a se obliga la obținerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcției.

În mod greșit, prin hotărârea recurată, s-a reținut că este probată culpa contractuală a Agenției Naționale pentru Locuințe, actele îndeplinite de acesta fiind suficiente pentru a nu se reține o culpă gravă în sarcina sa; obligația de mijloace asumată a fost îndeplinită cu suficientă diligentă în limitele stipulate în contractul de mandat - raportul juridic dintre părți.

Nu poate fi primită trimiterea instanței la existența unui mandat sui generis, unde obligațiile Agenției Naționale pentru Locuințe trebuie înțelese în lumina Legii nr. 152/1998, a Legii nr. 190/1999, a H.G. 962/27.09.2001 și a celorlalte acte evocate, ci este suficient să se arate că înlăturarea regulii de la art. 1540 alin. (2) C. civ. din 1864 nu poate fi decât rodul unei stipulații exprese, câtă vreme acest text de lege dă naștere în patrimoniul Agenției Naționale dreptului de a nu răspunde decât pentru culpa gravă.

A precizat că răspunderea contractuală a Agenției Naționale pentru Locuințe nu poate fi angajată nici pentru pretinsa nerespectare a obligațiilor legale invocate de instanța de apel sau a obligațiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamantă cu terți (la care Agenția Națională pentru Locuințe nu este parte) sau prin contractele încheiate de Agenție cu terți (la care reclamanta nu este parte), nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind antreprenorilor sau altor terți semnatari ai convențiilor.

Așadar, prevederile contractului de mandat nu se completează, din punct de vedere al obligațiilor, cu obligațiile legale și cu obligațiile cuprinse în contractele de antrepriză și de construire, în condițiile în care contractul de mandat nu conține vreo stipulație în acest sens; simpla trimitere pe care părțile au făcut-o în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 și ale contractului de antrepriză generală, nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 și art. 973 din C. civ. din 1864.

A susținut recurenta-pârâtă că instanța a încălcat principiul relativității efectelor contractului, înscris în art. 969 C. civ., în virtutea căruia actul dă naștere, modifică sau stinge raporturile juridice numai între părțile contractante, iar contractul nu poate genera drepturi subiective și obligații față de terți; răspunderea sa contractuală nu poate fi angajată nici pentru pretinsa nerespectare a obligațiilor legale invocate prin cererea de chemare în judecată sau a obligațiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamantă cu terții, la care nu este parte și nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind antreprenorilor sau altor terți semnatari ai convențiilor arate prin cererea de chemare în judecată și reținute în mod greșit de către instanța de apel.

A precizat că răspunderea contractuală a Agenției Naționale pentru Locuințe trebuie analizată doar din perspectiva convenției nr. HC0031/04.05.2004, pe care a încheiat-o în calitate de mandatar cu reclamanta, în calitate de mandant, și cea a art. 1532 și urm. din C. civ. din 1864.

Referitor la fapta ilicită, a menționat că prin art. 1 din contractul de mandat încheiat cu intimata, aceasta l-a împuternicit pe mandatar să o reprezinte în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor de construire, conform proiectului tehnic și autorizației de construire obținute de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Astfel, Agenția Națională pentru Locuințe nu și-a asumat îndatorirea de a executa și finaliza, într-un anumit termen, lucrările de construire a locuinței sau lucrările de infrastructură, de utilități și de urbanizare și nici nu a garantat îndeplinirea obligației de a realiza locuința în termen de 24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, această obligație fiind asumată de constructor/antreprenorul general, prin art. 8 din contractul de construire.

În cazul de față, contractele încheiate au obiecte diferite și regulile distincte de aplicare, și anume contractul de construire are ca obiect edificarea locuinței într-un anumit termen și respectând un anumit proiect; cel care execută efectiv lucrările de construire, garantează pentru calitatea acestora, are obligația de a preda imobilul, răspunde în perioada de garanție și încasează contravaloarea lucrărilor este constructorul, în schimb contractul de mandat este încheiat pentru urmărirea respectării condițiilor cuvenite prin contractul de construire.

Așadar, debitorul obligației de predare a imobilului în termenul și potrivit condițiilor stabilite prin contractul de construire este constructorul, nu recurenta, așa încât răspunderea contractuală pentru nepredarea locuinței la termen, nu poate fi angajată în baza contractului de mandat.

În consecință, obligațiile enumerate de instanță în sarcina recurentei nu au fost asumate prin contractul de mandat, iar încheierea contractelor dintre recurentă și terți nu s-a făcut în considerarea raportului contractual dintre recurentă și reclamantă, contractul de mandat fiind ulterior contractelor respective, sens în care recurenta nu poate răspunde contractual pentru neîndeplinirea, îndeplinirea necorespunzătoare sau cu întârziere a unor obligații pe care nu și le-a asumat prin convenția de mandat încheiată cu intimata.

Raportându-se la dispozițiile art. 1539 alin. (1) din C. civ. din 1864, a arătat că, pentru a aprecia asupra daunelor-interese ce ar putea deriva din cauza neîndeplinirii mandatului, se impune a fi stabilit dacă obligația asumată de mandatar este una de rezultat sau una de diligență; în cauză, obligația revenind recurentei, în temeiul art. 1 din contractul de mandat, este una de diligență, nu una de rezultat, în condițiile în care s-a angajat să utilizeze și să pună în valoare întreaga sa diligență și prudență pentru a obține executarea și finalizarea la termen a lucrărilor de construire a locuinței contractate de reclamantă, fără însă a garanta acesteia că rezultatul urmărit va fi obținut în termenul menționat.

În ceea ce privește culpa, a susținut că, în cazul unei obligații de diligență, răspunderea creditorului este angajată numai dacă a procedat cu neglijență sau imprudență, sarcina probei în privința acestui aspect revenindu-i creditorului.

Or, prin hotărârea recurată, nu este probat faptul ca Agenția Națională pentru Locuințe nu ar fi pus în valoare mijloacele posibile pentru a obține executarea și finalizarea locuinței contractate de reclamantă și nici nu s-au indicat în concret, măsurile care ar fi fost apte să asigure executarea și finalizarea locuinței și cu utilități, măsuri pe care ar fi omis să le întreprindă (care ar fi trebuit să fie modul de lucru cu antreprenorii ori care ar fi trebuit să fie atitudinea față de semnatarele Convenției MM 1909/2004).

Simpla împlinire a termenului, fără ca locuința să fie finalizată și predată reclamantei la termenul convenit, nu dă naștere unei prezumții de culpă în sarcina recurentei, dat fiind caracterul de diligență al obligației ce îi revine.

În mod greșit instanța de apel a reținut că, prin contractul de mandat, recurenta s-a obligat față de reclamantă să realizeze utilitățile și să finalizeze imobilul acesteia. A avea atribuții într-un domeniu ca instituție de interes public nu înseamnă că devii automat garant exclusiv al statului în acel domeniu, cu atât mai mult cu cât, în cazul de față, există mai multe instituții, autorități, entități participante la realizarea proiectului - cartierul B., iar recurenta nu este dezvoltator imobiliar și este responsabilă pentru ceea ce și-a asumat față de reclamantă în baza contractului de mandat (contract preexistent), care atrage răspunderea contractuală și care nu poate fi asimilat poziției reținute de instanță, ce presupune analizarea unei răspunderi delictuale, la fel cum, în analiza modului de îndeplinire a obligațiilor derivând din contractul de mandat, nu pot fi invocate toate contractele în care recurenta este parte, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu este parte în acestea, oricare ar fi ele.

A mai arătat că instanța a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății și a atribuit recurentei o obligație de rezultat (inexistentă), ignorând astfel întregul probatoriu administrat în cauză, din care rezultă diligențele întreprinse pe lângă constructor și autoritățile locale și obligând, în final, recurenta la plata unei sume reprezentând acoperirea unui prejudiciu care nu a fost cauzat sau determinat de aceasta.

Câtă vreme nu a fost mandatată de către reclamantă să o reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități, nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligații a recurentei sub acest aspect, Primăria Municipiului București fiind cea care gestionează atât finanțarea cât și realizarea utilităților în cartierul B., astfel că obligarea recurentei la plata prejudiciului pentru nefinalizarea acestora este nelegală.

În ceea ce privește prejudiciul, a menționat că instanța de apel a stabilit că prejudiciul determinat de expertul judiciar este provocat de neexecutarea de către recurentă a obligației de a urmări sarcina acesteia pentru nepredarea la termen la cheie cu utilități, însă o astfel de interpretare a actului dedus judecații este greșită și nu poate duce la atragerea răspunderii contractuale a recurentei, în măsura în care obligația de finalizare și predare în termen a locuinței este exclusiv în sarcina antreprenorului general, în baza contractului de construire, în care recurenta nu este parte, iar realizarea utilităților în sarcina autorităților locale (Convenția nr. MM 1909/2004/Contract cooperare din 2008).

Cu referire la art. 8 și art. 10 din contractul de construire, încheiat între reclamantă și antreprenor, a susținut că debitorul obligației de predare a locuinței, la termen, nu poate fi decât constructorul, care s-a obligat în mod expres la respectarea termenelor contractuale, iar obligația plății despăgubirilor nu poate fi stabilită în sarcina recurentei atâta timp cât în contractul de mandat nu există nicio clauză penală sau de altă natură care să reglementeze vreo sancțiune aplicabilă mandatarului în cazul în care constructorul nu-și respectă obligațiile.

Mai mult, potrivit contractului de antrepriză generală încheiat de Agenția Națională pentru Locuințe cu antreprenorul general, acesta din urmă și-a asumat, în baza art. 21 și art. 65, obligația de executare și finalizare a unităților locative, la cheie, precum și obligația de a preda Agenției Naționale pentru Locuințe aceste unități pentru a fi puse la dispoziția beneficiarilor.

În consecință, stabilirea în sarcina recurentei a existenței unui prejudiciu pentru lipsa de folosință a locuinței, reprezintă o măsură nelegală.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 13 februarie 2023, în termen legal, prin poștă, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei recurate, ca legală și temeinică, și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea poziției sale procesuale, ca o chestiune prealabilă, a susținut că recurenta-pârâta a invocat formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca și motiv de casare, în realitate aceasta reia, în integralitate, argumentele prezentate în fața instanțelor de fond și apel pentru respingerea acțiunii reclamantei, solicitând practic instanței de recurs să procedeze la o nouă cercetare a naturii contractului încheiat între părți, precum și a efectelor clauzelor acestui contract, ceea ce contravine dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

A menționat că instanțele de fond și de apel, au analizat în detaliu clauzele contractuale agreate de părți, concluzionând că recurenta și-a încălcat obligațiile asumate.

În plus, instanța de apel a precizat că răspunderea contractuală a Agenției Naționale pentru Locuințe este atrasă și din perspectiva calității sale de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, de dezvoltator sau garant/răspunzător al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, din perspectiva faptului că în preambulul contractului de mandat, s-a stipulat încheierea acestuia în baza prevederilor Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999, ale Contractului de antrepriză generală nr. 7521/20.07.2004 și a Contractelor de cesiune nr. x/17.07.2005, respectiv nr. 2337/23.02.2007 încheiat între Agenția Națională pentru Locuințe și D. S.R.L.

Pe cale de consecință, conținutul obligațiilor mandatarului trebuie determinat în raport de aceste acte normative și contracte, avute în vedere de părți la încheierea contractului de mandat.

Astfel, în analiza condițiilor pentru atragerea răspunderii civile contractuale, instanța de apel a avut în vedere și atribuțiile stabilite în sarcina Agenției Naționale pentru Locuințe prin acte normative, care au fost încălcate sau nu au fost aduse la îndeplinire în integralitate de către aceasta.

În strânsă legătură cu executarea necorespunzătoare a contractului de mandat încheiat cu intimata, instanța de apel a concluzionat că recurenta avea și obligațiile legale: (i) de a demara proiectul construirii de locuințe in complexul B., (ii) de a se asigure ca situația juridica a terenurilor este clara, (iii) de a se asigura ca autoritățile au bugetate cheltuielile pentru realizarea investițiilor cu utilitățile necesare, precum și (iv) ca terenurile sunt viabilizate/asigurate cu toate facilitățile asigurate de la bugetele locale.

În condițiile în care construcția intimatei este și acum, în stadiul (incipient) de edificare a structurii de rezistență, închideri perimetrele și acoperiș, fără a avea minime finisaje exterioare și interioare, instalații electrice, sanitare și de încălzire executate, zona în sine nefiind definitivată din punct de vedere edilitar, nefiind asigurate nici minimul de rețelele de utilități necesare locuirii (aspecte necontestate, de altfel, nici prin cererea de recurs de către Agenția Națională pentru Locuințe), este evident că obligațiile de finalizare a locuinței nu au fost respectate de către recurentă.

Referitor la condiția faptei ilicite, recurenta a precizat că debitorul obligației de predare a imobilului, în termenul și potrivit condițiilor stabilite prin contractul de construire, ar fi constructorul și nu Agenția Națională pentru Locuințe, motiv pentru care în sarcina sa nu ar putea fi angajată răspunderea contractuală pentru nepredarea locuinței la termen, în baza contractului de mandat.

Or, în mod corect, au reținut ambele instanțe că intimata a împuternicit Agenția Națională pentru Locuințe să o reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit în vederea recuperării cheltuielilor avansate de Agenția Naționale pentru Locuințe pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, precum și a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției și a celorlalte costuri.

Pe cale de consecință, obligațiile asumate prin contractul de mandat sunt unele de rezultat, părțile convenind ca Agenția Națională pentru Locuințe să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor la termen, precum și predarea "la cheie" a locuinței.

Instanța de apel a apreciat că natura obligației asumate de Agenția Națională pentru Locuințe, de diligență sau de rezultat, este oricum lipsită de interes practic, întrucât calificarea obligațiilor asumate prin contract, ca fiind obligații de diligență sau de rezultat, nu ar putea exclude răspunderea contractuală a recurentei.

Instanța de apel a realizat o enumerare în detaliu a obligațiilor Agenției Naționale pentru Locuințe și a dispozițiilor legale incidente în cauză, concluzionând că recurenta a avut control deplin asupra urmăririi edificării și finalizării construcției intimatei.

Demersurile efectuate în vederea asigurării infrastructurii și utilităților au fost minime și insuficiente, inadecvate și lipsite de finalitate, neputând fi calificate drept remedii în vederea asigurării infrastructurii și utilităților în ansamblul imobiliar B., deși Agenția Națională pentru Locuințe avea la îndemână mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat.

De altfel, același stadiu de nefinalizare a construcției este valabil și la această dată, intimata fiind nevoită să formuleze o nouă acțiune pe rolul Tribunalului București, înregistrată sub nr. x/2022, prin care a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 1.580 euro pe lună, în echivalent în RON la cursul oficial al B.N.R. la data plății, cu titlu de despăgubiri aferente, începând cu data de 01.09.2020 până la data pronunțării hotărârii judecătorești definitive în cauză.

Referitor la existența vinovăție, dispozițiile art. 1082 C. civ. instituie o prezumție de culpă în sarcina Agenției Naționale pentru Locuințe, acesteia din urmă revenindu-i sarcina de a dovedi incidența vreunei cauze exoneratoare de răspundere, respectiv forța majoră sau cazul fortuit. Recurenta, însă, nu a dovedit existența unei cauze exoneratoare de răspundere, iar neîndeplinirea unor obligații de către terțe persoane nu are relevanță în cauză, atât timp cât pârâta trebuie să răspundă în fața beneficiarilor de locuințe pentru nerealizarea proiectului imobiliar al cărui coordonator și dezvoltator este.

Or, nepredarea imobilului în termenul stipulat a determinat prejudicierea continuă a intimatei, prin lipsirea de folosință a acestei locuințe, determinată exclusiv de fapta culpabilă a recurentei-pârâte, prin executarea insuficientă și inadecvată a obligațiilor sale asumate în cuprinsul art. 1 din contractul de mandat, aceasta contribuind în mod efectiv la producerea prejudiciului.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinarea formulată în cauză.

II.3. Procedura de filtrare a recursului:

Raportul întocmit în cauză, la data de 15 mai 2023, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, la data de 19 mai 2023 și, respectiv, la data de 23 mai 2023, potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar, care nu a au formulat punct de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 06 iunie 2023, completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 19 septembrie 2023, în camera de consiliu, fără citarea părților, în vederea discutării admisibilității în principiu a recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, iar prin încheierea de ședință de la acel termen s-a admis în principiu recursul împotriva deciziei civile nr. 512A din 07 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, stabilindu-se termen pentru judecata căii de atac, în ședință publică la data de 21 noiembrie 2023, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat hotărârea recurată sub aspectul reținerii eronate a naturii obligațiilor asumate prin contractul de mandat ca fiind de rezultat, susținând că acestea erau de diligență, întrucât s-a obligat față de mandant doar să urmărească execuția și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței, nu executarea construcției ori realizarea utilităților într-un anumit termen.

Din această perspectivă, Agenția Națională pentru Locuințe poartă doar responsabilitatea îndeplinirii obligațiilor rezultate din contractul de mandat, însă extrapolarea acestor limite a determinat instanța de apel să angajeze răspunderea acesteia și pentru fapte ce rezultă din nerespectarea obligațiilor ce incumbă celor implicați în realizarea proiectului rezultate din alte contracte încheiate ori din norme legale exterioare convenției de mandat.

Criticile formulate au caracter nefondat.

Înalta Curte constată că părțile au încheiat contractul de mandat nr. x/20.08.2007, prin care Agenția Națională pentru Locuințe a fost împuternicită, potrivit art. 1, să o reprezinte pe reclamantă în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire - obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Din analiza acestei clauze rezultă că Agenția Națională pentru Locuințe a fost împuternicită să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor de construire a imobilului tip S29A, pe lotul nr. x, în conformitate cu proiectul tehnic și autorizația de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Prin clauza stipulată la art. 14 din același contract, părțile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

La art. 13 s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, potrivit art. 15 din contract.

În consecință, mandatarul era ținut să îndeplinească întocmai și corespunzător obligațiile stabilite prin mandat și să răspundă exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 din C. civ. de la 1864.

Interpretarea dată de instanța de apel obligațiilor asumate de pârâta A.N.L. prin contractul de mandat, a avut în vedere caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului B., precum și faptul că, față de mențiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, rsepectiv Legea nr. 152/1998 și Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare.

În aplicarea regulii de interpretare a contractului prevăzute de art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864, conform căreia convențiile obligă "nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa", conținutul obligațiilor mandatarului A.N.L. trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare, precum și cu obligațiile asumate de pârâtă prin complexul contractual la care A.N.L. a participat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiective, între altele, inițierea și dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuții, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii.

Art. 3

1

din Normele metodologice clarifică sensul noțiunii de "operațiuni imobiliare", incluzând în această categorie încheierea, intermedierea și gestionarea actelor juridice, care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenția Națională pentru Locuințe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare și predare a locuințelor către beneficiari.

O primă concluzie care se desprinde din analiza prevederilor legale anterior prezentate, este aceea că obligațiile A.N.L. depășesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligații nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci A.N.L. acționează ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuții de coordonare a proiectului imobiliar, o interpretare contrară ar nega însuși scopul Legii nr. 152/2008, în temeiul căreia recurenta-pârâtă are raporturi juridice cu alți participanți la realizarea proiectului imobiliar, precum proiectantul și antreprenorul general, convențiile încheiate completându-se reciproc.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale.

Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, dispozițiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impuneau ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Așadar, obligațiile recurentei-pârâte nu se limitează la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca aceasta să includă și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități, cu respectarea termenului asumat prin contrcatul de construire.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor cu programele de investiții în construcția de locuințe, A.N.L. a încheiat contracte cu autoritățile administrației publice locale și cu furnizorii de utilități.

Astfel, prin Convenția privind realizarea ansamblului de locuințe B. nr. MM 1909/6.05.2004, la art. 2 lit. b), A.N.L. s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, în timp ce părțile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuțiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor și investițiilor pe componenta de infrastructură și utilități, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuințelor.

În exercitarea atribuției legale de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar, A.N.L. a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare numit prin convenție să urmărească realizarea utilităților.

Cu alte cuvinte, obligațiile asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupuneau executarea și finalizarea lucrărilor cu cele două componente: i) construirea propriu-zisă a locuințelor și ii) viabilizarea terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire.

Astfel, instanța de apel a aplicat corect regulile referitoare la interpretarea convențiilor, în acord cu prevederile art. 969 C. civ., a examinat clauzele contestate și a aplicat corespunzător dispozițiile art. 13 ale contractului de mandat, constatând, în consecință, că obligația asumată de pârâtă, prin art. 1 din contract, anume de reprezentare în vederea urmării executării și finalizării lucrărilor este o obligație de rezultat, întrucât presupune atingerea unui scop, nu doar depunerea unor diligențe în acest sens.

Nefinalizarea la termenul scadent a construcției "la cheie", prin nerealizarea rețelei de utilități, deși a deținut toate pârghiile și mecanismele legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligațiilor directe față de mandant, fapt de natură a atrage răspunderea sa patrimonială, astfel cum a stabilit instanța de apel, ca urmare a analizării și constatării îndeplinirii tuturor condițiilor răspunderii civile contractuale, în acord cu cadrul legal incident și cu intenția părților, astfel cum rezultă din ansamblul actelor juridice încheiat.

De asemenea, analizând natura obligației asumate prin contractul de mandat, în mod corect a reținut instanța de apel că aceasta "este lipsită de interes practic, întrucât răspunderea apelantei este atrasă pentru neexecutarea corespunzătoare a obligației asumate de contractual, indiferent dacă aceasta este o obligația de diligență sau de rezultat".

Or, recurenta-pârâtă nu se poate prevala de faptul că pentru neexecutarea lucrărilor de construire trebuie atrasă răspunderea antreprenorului general, în condițiile în care acesta a fost ales chiar de către pârâtă, anterior încheierii contractului de mandat, reclamanta neavând niciun drept de opțiune în ceea ce privește alegerea antreprenorului și nici mijloace de control a activității acestuia.

În acest context, se cuvine subliniat că existența unei relații contractuale dintre intimata-reclamantă și antreprenorul general nu poate fi apreciată ca o cauză exoneratoare de răspundere, având în vedere că sancțiunile specifice intervin pentru nerespectarea propriilor obligații asumate de către A.N.L.

De altfel, această convenție a fost încheiată în considerarea obligației asumate prin contractul de mandat (art. 6) și nu prevedea viabilizarea terenului și realizarea utilităților, dispoziții în acest sens fiind cuprinse în contractul de antrepriză generală (art. 19).

În acest context legal și convențional, Înalta Curte constată că este justă concluzia instanței de apel în sensul că obligațiile stabilite de lege în sarcina recurentei-pârâte, ce au constituit baza legală a încheierii contractului de mandat, au imprimat obligațiilor contractuale o particularitate derivată din lege, având semnificația depășirii sferei obligațiilor de diligență ce se asumă în general de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat.

Recurenta-pârâtă a mai afirmat și că nu a fost mandatată de către intimata-reclamantă să o reprezinte în relațiile cu entitățile ce s-au obligat la asigurarea proiectului, finalizării și execuției rețelelor de utilități, astfel încât nu i se poate imputa neexecutarea vreunei obligații în acest sens, iar răspunderea contractuală trebuia analizată doar în legătură cu contractul de mandat și din perspectiva prevederilor art. 1532 C. civ. din 1864.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 1532 C. civ., mandatul este un contract în puterea căruia o persoană se obligă, fără plată, de a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a primit însărcinarea.

Art. 1539 alin. (1) C. civ. prevede că mandatarul este îndatorat a executa mandatul atât timp cât este însărcinat și este răspunzător de daune-interese ce ar putea deriva din cauza neîndeplinirii lui.

Or, astfel cum s-a arătat și anterior, însuși contractul de mandat face referire la prevederile Legii nr. 152/1998 și contractul de antrepriză generală încheiat de Agenție, din conținutul cărora reiese existența obligațiilor sale referitoare la dezvoltarea și coordonarea proiectului imobiliar, cu urmărirea atât a finalizării construirii locuințelor contractate, cât și a infrastructurii și utilităților, instanța de apel examinând obligațiile ce derivă din raporturile stabilite între părți în funcție și de caracterul cumplex al acestora, ținând cont de implicarea pârâtei în încheierea celorlalte acte juridice conexe contractului de mandat.

În plus, susținerile recurentei-pârâte referitoare la diligențelor întreprinse pe lângă constructor și autoritățile locale, inclusiv plata prejudiciului determinat de expert pentru neexecutarea obligației de predare la termen a locuinței cu utilități, ce revenea în sarcina exclusivă a antreprenorului general și a autorităților locale, sunt lipsite de relevanță, în condițiile în care stadiul concret de îndeplinire a obligațiilor de rezultat specifice conținutului raportului juridic dintre părți și existența culpei A.N.L. sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 512A din 07 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 512A din 07 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2023.