ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1858/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 3 ianuarie 2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională Pentru Locuințe, solicitând instanței ca prin hotărârea care se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 14.400 Euro, achitabilă în RON, la data plății efective, pentru perioada ianuarie 2016 - decembrie 2018 (3 ani), cât și pentru viitor până la data predării efective a locuinței la cheie, reprezentând beneficiul nerealizat constând în lipsa de folosință de la data stabilită pentru predarea la cheie și până la data predării efective la cheie a acestui apartament, considerând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale în cauză - art. 969-999 C. civ. (art. 1530 noul C. civ.). Prin încheierea pronunțată la data de 11 ianuarie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale a secției a VI-a civilă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea uneia din secțiile civile III-V din cadrul Tribunalului București. Urmare a declinării de competență, dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2019**, la data de 14 februarie 2019, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Prin încheierea pronunțată la data de 22 februarie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale a secției a IV-a civilă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a civile din cadrul Tribunalului București și, constatând ivit conflictul negat de competență, a înaintat dosarul Curții de Apel București, pentru soluționarea conflictului de competență. Prin sentința civilă nr. 34F din 09 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, soluționând conflictul negativ de competență, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IV-a civilă. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 761 din 21 mai 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17.951,2 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință pentru perioada ianuarie 2016- ianuarie 2021. și, pe cale de consecință a respins capătul subsidiar de cerere ca neîntemeiat, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3450 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1084 A din 05 iulie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva sentinței civile nr. 761/12.05.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019 în contradictoriu cu intimata - reclamantă A.; a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată; a respins cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată; a păstrat sentința civilă apelată cu privire la soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune; a respins cererea intimatei-reclamante privind cheltuielile de judecată în apel, ca nefondată. I.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți litigante, cererea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe fiind întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar cea a reclamantei A. pe cele ale art. 488 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. I.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 4 octombrie 2022, fiind repartizat aleatoriu spre soluționare completului nr.

I.6. Motivele de recurs Susținând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă ANL a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce privește respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune și a considerentelor care au stat la baza soluționării acestei excepții și, în rejudecare, admiterea excepției prescripției și înlocuirea considerentelor atacate. A precizat că înțelege să critice doar modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la considerentele vizând actele de recunoaștere ale pârâtei, reținute de instanța de apel și, implicit, a excepției prescripției dreptului material la acțiune. A susținut că în mod greșit instanța de apel a considerat că au avut loc acte de recunoaștere unilaterală în înțelesul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, reținând în acest sens demersurile întreprinse de ANL pe parcursul derulării raportului contractual cu intimata. Contrar celor reținute de instanța de apel, pentru a avea o astfel de semnificație juridică, pâtrâta ar fi trebuit să recunoască "dreptul a cărei acțiune se prescrie", respectiv dreptul reclamantei de a obține despăgubiri pentru daunele materiale și morale invocate, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat. Împrejurarea că pârâta ar fi purtat discuții, corespondență cu părțile implicate în proiectul Henri Coandă, chiar și cu referire la executarea obligațiilor asumate, nu ar putea constitui o cauză de întrerupere a termenului de prescripție al acțiunilor în despăgubire. Pe de altă parte, potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția nu poate fi decât expresă pentru a avea ca efect întreruperea cursului prescripției, iar în ceea ce privește Agenția, susține că nu există niciun act întrerupător de prescripție. Susținerile privind așa zisa "recunoaștere a pretențiilor" care ar întrerupe cursul prescripției sunt nefondate, având în vedere faptul că "adresele" depuse de ANL la dosarul cauzei sunt, pe de o parte, demersurile făcute de pârâtă în realizarea obligațiilor de diligență asumate prin contractul de mandat (notificările transmise constructorilor), iar restul sunt corespondențele purtate cu membrele semnatare ale Convenției MM nr. 1909/2004 pentru realizarea utilităților din amplasament, nicidecum o recunoaștere a pretențiilor la despăgubiri privind presupusa lipsă de folosința a imobilului, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel. Astfel, nefiind incidente cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, hotărârea recurată este nelegală sub acest aspect. Mai arată că există putere de lucru judecat în acest sens, generată de hotărâri definitive precum decizia civilă nr. 2304/06.12.2019, pronunțată de ICCJ în dosarul nr. x/2016. Concluzionează în sensul că termenul de prescripție era împlinit la data depunerii cererii de chemare în judecată (03.01.2019), raportat atât la momentul predării imobilului (03.10.2010), cât și la data intrării în posesie (conform procesului-verbal de predare-primire la terminarea lucrărilor din 26.03.2012), fără a fi incidente vreunul din cazurile de întrerupere a termenului de prescripție dintre cele prevăzute la art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Prin memoriul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, respingerea apelului și menținerea sentinței Tribunalului București. A susținut în acest sens că instanța de apel a nesocotit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în ceea ce privește decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011 de Înalta Curte de Casație și de Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, relevantă în prezenta cauză, cu privire la statuarea refuzului nejustificat de a întreprinde toate demersurile legale pentru finalizarea programului "Cartierul de locuințe Henri Coandă", deci cu privire la conduita pârâtei în raport cu toate imobile cuprinse în programul menționat. Instanța de contencios administrativ a subliniat pasivitatea ANL, deși atât dispozițiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 și anexa 13 la Normele Metodologice, introdusă prin art. 1 pct. 38 din H.G. nr. 592/2006, pe de o parte, cât și convenția încheiată cu toate instituțiile implicate, pe de altă parte, îi confereau prerogative clare în vederea atingerii scopului final: realizarea ansamblului de locuințe, decizia menționată fiind opozabilă ANL și obligatorie față de aceasta. Efectul pozitiv al acestei autorități de lucru judecat față de pârâtă, care se manifestă sub aspectul probei elementelor răspunderii civile delictuale se impune cu caracter obligatoriu în alte cauze civile în care este în discuție conduita pârâtei în raporturile contractuale privind programul Cartierului de locuințe Henri Coandă. Arată că, deși prin hotărârea recurată se recunoaște că lipsa de folosință a locuinței este consecința și a lipsei de utilități și a străzilor din cartier, se reține în mod greșit că ANL și-a îndeplinit toate obligațiile în acest sens. În continuare prezintă un istoric al actelor încheiate cu reclamanta și arată că în apel, apelanta reia susținerile din întâmpinarea depusă la dosarul de fond la data de 26.11.2019 în care sunt mai multe lucruri neadevărate. Consideră că contractele trebuie analizate în contextul complex generat de acest proiect rezidențial, reprezentând un ansamblu contractual. Invocă diverse hotărâri judecătorești prin care s-ar fi statuat cu putere de lucru judecat: că mandatarul este ținut de îndeplinirea întocmai și corespunzătoare a obligațiilor stabilite prin contractul de mandat; că obligația asumată de ANL este o obligație de rezultat, părțile convenind dincolo de orice echivoc că ANL se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor la termen; că argumentele ce trebuie sa privească fapta ilicita a ANL și vinovăția exclusivă a acesteia au fost suplinite prin efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei nr. 5197/2013 pronunțată în dosarul nr. x/2011 de către ICCJ, conform căreia reprezintă relevanță faptul că s-a constatat refuzul nejustificat al pârâtei ANL de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental Cartier de locuințe Henri Coandă, pârâta fiind obligată sa dispună toate măsurile administrative în acest sens, în termen de 6 luni de la data pronunțării deciziei. Mai arată că, în acord cu jurisprudența recentă a instanței supreme în cauze similare, Înalta Curte a reținut, în ce privește modul de interpretare a obligațiilor asumate de pârâta A.N.L. prin contractul de mandat, că, potrivit art. 1, obligația asumată de mandatar este una de rezultat, părțile convenind că A.N.L. se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor, la termen. Din această perspectivă, hotărârea instanței de apel este greșită în sensul statuării asupra caracterului obligațiilor A.N.L. rezultate din contractul de mandat ca fiind doar de diligență și a faptului îndeplinirii acestora, ca fiind singurele la care s-a obligat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce succed: Conform cadrului factual stabilit de instanțele fondului, se observă că, în data de 15.02.2008, a fost încheiat între reclamantă, în calitate de mandantă, și Agenția Națională pentru Locuințe, în calitate de mandatar, contractul de mandat nr. HCA 6, în scopul construirii unei locuințe în amplasamentul Henri Coandă. De asemenea, în data de 27.03.2008, reclamanta, în calitate de beneficiară, a încheiat contractul de construire autentificat sub nr. x având ca obiect construirea, de către antreprenorul general, a unei locuințe "la cheie" în ansamblul de locuințe Henri Coandă. Reclamanta a solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință a locuinței, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatarul ANL a obligației de a executa în mod corespunzător mandatul, respectiv pentru neîndeplinirea obligațiilor privind realizarea locuinței cu toate utilitățile și infrastructura necesare utilizării imobilului. Cu alte cuvinte, lipsa de folosință a fost solicitată în raport cu modul de îndeplinire a contractului de mandat, convenție care se află în ființă. Cu privire la recursul declarat de pârâta ANL, se reține că, în fundamentarea soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune instanțele fondului au avut în vedere dinamica raportului contractual dintre părți, inclusiv corespondența purtată între acestea. Sub acest aspect, instanța de recurs reține că obligația pe care reclamanta pretinde că pârâta nu a îndeplinit-o și care ar da naștere dreptului său de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul produs de această neexecutare este aceea de urmărire a execuției și finalizării locuinței contractate. Conform prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului material al acțiunii în despăgubiri curge "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Această regulă de determinare a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție este aplicabilă ori de câte ori se exercită o acțiune în răspundere civilă, indiferent de natura acesteia (contractuală sau delictuală). Înalta Curte are în vedere că, prin cererea de chemare în judecată, s-au solicitat daune interese pentru perioada cuprinsă între ianuarie 2016 și până la data predării "la cheie" a locuinței. Soluția primei instanțe, menținută prin decizia instanței de apel, a fost aceea de a considera ca neprescrise pretențiile reclamantei, tribunalul reținând că acestea au fost formulate într-un termen de 3 ani calculat în mod regresiv de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (28.12.2018), în timp ce curtea de apel a considerat că diligențele efectuate de către pârâtă pentru realizarea obligațiilor asumate echivalează cu o recunoaștere a datoriei, fapt întrerupător de prescripție. Se observă că prin memoriul de recurs pârâta formulează critici cu privire la considerentele instanței de apel aferente raționamentului pentru care a menținut soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune. Consideră recurenta pârâtă că demersurile întreprinse de ANL pe parcursul derulării raportului contractual cu reclamanta, respectiv discuțiile, adresele, corespondența cu părțile implicate în derularea proiectului imobiliar "Henri Coandă", inclusiv cele referitoare la executarea obligațiilor asumate, nu constituie acte întrerupătoare de prescripție, cum în mod eronat a reținut instanța de apel. Înalta Curte constată că aceste critici nu pot fi încadrate în motivul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ele constituind critici de netemeinicie și nu de nelegalitate privind decizia recurată. Astfel, argumentele expuse de pârâtă privesc modalitatea de interpretare a probatoriului de către instanța de apel, faptul că aceasta a reținut, în cadrul stabilirii situației de fapt, că prin diligențele efectuate de către ANL a avut loc o recunoaștere a obligației corelative dreptului dedus judecății de reclamantă. Aceste aspecte reprezintă chestiuni de fapt care nu pot face obiect al controlului de legalitate, întrucât ele se referă la evaluarea făcută de instanță, care se sprijină pe analiza unor împrejurări de fapt, pe voința pârâtei de a efectua anumite demersuri în baza unor raporturi contractuale, și nu pe o interpretare a normei juridice. Întrucât în calea de atac extraordinară a recursului nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la stabilirea unei alte situații de fapt, ci se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, Înalta Curte constată că susținerile recurentei-pârâte privind diligențele depuse de ANL cu toate instituțiile publice și entitățile private implicate în realizarea proiectului de dezvoltare imobiliară și calificarea dată acestor demersuri de către instanța de apel reprezintă aspecte subscrise unor circumstanțe factuale, care exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ. Prin urmare, criticile pârâtei subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate, recursul declarat de aceasta urmând a fi respins în consecință. Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă, în contextul motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat susțineri de maximă generalitate, prevalându-se de lipsa motivării deciziei de către instanță, în condițiile neanalizării și încălcării efectului pozitiv al lucrului judecat al deciziei nr. 5197 din 25.04.2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011 de Înalta Curte de Casație și de Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, aspect ce ar fi fost invocat prin întâmpinarea formulată în apel. Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sancționează neîndeplinirea obligației legale privind motivarea hotărârii judecătorești, deoarece controlul exercitat asupra motivării hotărârii recurate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea măsurii fundamentale a instanței de recurs, constând în examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Verificând din această perspectivă decizia recurată, Înalta Curte constată că, în cauză, instanța de apel s-a conformat dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătând, în cadrul considerentelor hotărârii, obiectul cererii și susținerile părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și de asemenea, a arătat motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii corespunde imperativelor logicii, iar argumentele invocate în hotărârea recurată oferă o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, instanța realizând o amplă analiză a motivelor invocate de părțile litigante și arătând care sunt propriile argumente pentru care nu a menținut soluția dată de tribunal asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, dar și raționamentul care a condus la respingerea cererii de chemare în judecată. Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de apel nu a analizat apărarea sa, respectiv că ar fi încălcat efectul pozitiv al deciziei nr. 5197/25.04.2013 pronunțată în dosarul nr. x/2011 de către instanța supremă, secția de contencios administrativ și fiscal, chestiune invocată prin întâmpinarea formulată cu privire la apelul declarat de către pârâtă, dar și această critică este nefondată. Motivul poate fi analizat atât din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul omisiunii analizei tuturor motivelor apelului și apărărilor corespunzătoare ale intimatului, dar și din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul absenței unor motive determinante ale hotărârii. Din examinarea întâmpinării formulate în etapa apelului, se constată însă că prin actul procedural depus în fața instanței de apel reclamanta a citat argumente din diverse hotărâri judecătorești pronunțate în cauze similare în care pârâta ANL a avut calitatea de parte, inclusiv un considerent cuprins într-o astfel de hotărâre ce recunoștea existența autorității de lucru judecat a deciziei în discuție, fără însă a invoca expressis verbis și fără a argumenta efectul pozitiv al deciziei pronunțate de instanța de contencios administrativ în anul 2013. Prin urmare, nefondat se reproșează instanței de apel absența unei analize în acest sens, motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. fiind nefondat și din această perspectivă. Văzând însă dispozițiile art. 432 C. proc. civ., care permit invocarea autorității de lucru judecat în orice stare a pricinii, chiar și în fața instanței de recurs, motivul privind efectele hotărârii nr. 5197/2013, ce poate fi analizat în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., este nefondat. Astfel, Înalta Curte reține că prin decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost soluționat un litigiu între un alt reclamant beneficiar al unui contract de construire a unei locuințe în Cartierul Henri Coandă și pârâta din cauza de față, Agenția Națională pentru Locuințe, invocându-se și în acel proces neîndeplinirea de către pârâtă a obligațiilor izvorâte din contractul de mandat încheiat cu reclamantul din acea cauză. Prin hotărârea evocată, instanța de contencios administrativ a constatat că obligațiile asumate prin contractul de mandat de pârâta ANL sunt obligații de rezultat și că ele nu au fost îndeplinite, angajând astfel răspunderea contractuală față de reclamantul din acea cauză. Prin urmare, cauza și obiectul acelei pricini au fost distincte, deoarece se pun în discuție acte juridice diferite - chiar dacă nu poate fi negată o legătură cu cauza de față, unde se invocă, similar, neîndeplinirea de către ANL a obligațiilor rezultate din contractul de mandat încheiat cu reclamanta-recurentă, ce conține clauze similare sau chiar identice cu contractul încheiat cu reclamantul din litigiul anterior - iar părțile celor două litigii sunt parțial diferite, numai pârâta ANL apărând în ambele pricini. Neputând fi vorba despre efectul negativ al lucrului judecat - pentru că nu există tripla identitate la care se referă art. 431 alin. (1) C. proc. civ. - se reține că potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă." Din aceste prevederi legale rezultă, în aprecierea instanței de recurs, că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat - dezlegarea unei chestiuni litigioase ce se opune cu caracter obligatoriu într-un alt litigiu care are strânsă legătură cu cel soluționat definitiv - presupune că cele două litigii poartă între aceleași părți. Din această perspectivă, este relevant a sublinia că fundamentul instituției autorității de lucru judecat este împrejurarea că între părți a avut loc un proces, ce a permis acestora să formuleze susțineri și apărări, să invoce excepții, să administreze probe și să pună concluzii, iar ca rezultat al acestor operațiuni, s-a pronunțat o hotărâre judecătorească prin care s-a procedat la verificarea de către instanță a chestiunilor de fapt și de drept litigioase. Ca urmare, această hotărâre - s-a arătat în doctrină - se bucură de imutabilitate și se impune părților litigante și succesorilor acestora cu caracter obligatoriu. Or, dacă rațiunea reglementării autorității de lucru judecat este aceea a desfășurării între părți a unui proces, se impune ca efectele autorității de lucru judecat de care se bucură această hotărâre să fie limitate la părțile litigante. Și interpretarea sistematică a art. 431 C. proc. civ. conduce la aceeași concluzie, deoarece alin. (1) al textului arată că "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.", instituind astfel pentru efectul negativ al autorității de lucru judecat cerința triplei identități (de părți, obiect și cauză), după care alin. (2) se referă la posibilitatea oricăreia dintre părți de a opune lucrul anterior judecat, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Or, teza exprimată în alineatul al doilea vine în continuarea primului alineat și este necesar - în contextul interpretării sistematice - a le avea în vedere împreună, ceea ce înlătură ipoteza ca una dintre părțile primului proces să invoce efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în raport cu un terț. S-a mai adus în doctrină sub acest aspect și un argument dedus din reglementarea distinctă a autorității de lucru judecat în art. 430-431 C. proc. civ. și respectiv a efectului general de opozabilitate al hotărârii judecătorești față de terți în art. 435 C. proc. civ., de unde rezultă că hotărârea judecătorească va avea față de terți numai efectele pe care acest din urmă text le prevede, ea neputând produce efecte directe nici în beneficiul și nici în defavoarea acestora. În caz contrar, s-ar șterge distincția dintre relativitate și opozabilitate, distincție în mod evident îmbrățișată de legiuitor prin reglementarea mai sus analizată. De aceea, susținerile privind existența autorității de lucru judecat a deciziei nr-5197/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal - sub aspect negativ și pozitiv - sunt nefondate. Pe de altă parte, analizând critica prin care s-a susținut că motivarea instanței de apel din perspectiva existenței unor obligații de diligență, iar nu de rezultat, s-a realizat cu încălcarea practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauze asemănătoare, se constată în primul rând că temeinicia acestei constatări a instanței de apel nu poate face obiectul controlului judiciar de nelegalitate în condițiile limitative prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Aceasta întrucât determinarea naturii obligațiilor asumate de pârâta ANL (ca fiind de diligență sau de rezultat) presupune cu precădere examinarea și interpretarea clauzelor contractului încheiat între părți, analizarea conținutului acestuia și totodată a contextului încheierii actului juridic, a voinței părților. Toate aceste elemente rezultă din probatoriul administrat în cauză și revin spre apreciere instanțelor de fond, iar în absența unei susțineri concrete privitoare la prevederi legale ce ar fi fost încălcate la momentul realizării judecății în apel, criticile ce privesc natura obligațiilor ce revin pârâtei nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute limitativ de lege (nici în pct. 8 - referitor la greșita aplicare sau interpretare a normelor de drept material, dar nici în vreunul dintre celelalte cazuri). Totodată, Înalta Curte reține că nu se poate reproșa instanței de apel nici faptul că nu a valorificat decizii din alte litigii, purtate cu alți reclamanți, invocate în apărare de către reclamantă, având în vedere că aceste hotărâri nu reprezintă izvor de drept. În același context, Înalta Curte apreciază că nu este incident nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat formal, din analiza memoriului de recurs neputând fi decelată vreo normă de drept material încălcată sau aplicată greșit, ansamblul criticilor formulate de reclamantă reprezentând, în esență, o reluare a apărărilor formulate prin întâmpinarea depusă în fața instanței de apel. De altfel, restul criticilor reclamantei relevă aspecte ce țin de situația de fapt și de analiza probatorie, precum și de interpretarea contractului încheiat între părți, astfel că, după cum s-a arătat deja, ele nu respectă exigențele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă neformulând o argumentare juridică a nelegalității hotărârii atacate, prin identificarea explicită a motivelor ce reclamă nemotivarea hotărârii, existența unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei reținute de instanța de recurs, identificarea normei sau a normelor de drept material pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de aceasta în legătură cu aceste dispoziții legale, iar nu doar chestiuni legate de fondul cauzei. Astfel, constatând caracterul nefondat al criticilor formulate prin cererile de recurs, precum și legalitatea hotărârii recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei nr. 1084A din 5 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. PENTRU ACESTE MOTIVE,