ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 892/2023

Ședința publică din data de 25 aprilie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 20.02.2015, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Agenția Națională pentru Locuințe (A.N.L.), Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului (M.D.R.T.), Consiliul Local al Sectorului 1 București, Sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, C. Distribuție Muntenia S.A. și D. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

- în principal, obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe la plata sumei de 1.300 euro/lună (respectiv 5.772 RON/lună) pentru perioada cuprinsă între data de 17.02.2012 și data depunerii cererii de chemare în judecată, în total suma provizorie de 46.800 euro (echivalentul sumei de 207.792 RON), cu titlu de daune interese constând în contravaloarea lipsei de folosință și daune morale, din care suma de 1.250 euro/lună (echivalentul a 5.550 RON/lună) reprezentând contravaloarea lipsei de folosință evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte, iar 50 euro/lună (echivalentul a 222 RON/lună) reprezintă daune morale, precum și daunele interese ce se vor acumula în continuare, până la data predării efective a locuinței tip S9 la cheie, situate pe lotul x, cu nr. cadastral x și înscris în Cartea Funciară nr. x, conform încheierii nr. 16471/19.08.2004, situată în amplasamentul Henri Coandă, în temeiul răspunderii civile contractuale;

- în subsidiar, obligarea pârâților Agenția Națională pentru Locuințe (A.N.L.), Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Județul Ilfov, Consiliul Județean Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, D. S.R.L., Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, C. Distribuție Muntenia S.A., Sectorul 1 București, Consiliul Local al Sectorului 1 București, în solidar, sau în cote corespunzătoare culpei fiecăreia, evaluate provizoriu la 90% A.N.L. și câte 0,90% pentru celelalte pârâte, la plata sumei de 1.300 euro/lună (echivalentul a 5.772 RON/lună), pentru perioada cuprinsă între data de 17.02.2012 și data depunerii cererii de chemare în judecată, în total sumă provizorie de 46.800 euro (echivalentul sumei de 207.792 RON), cu titlu de daune interese constând în contravaloarea lipsei de folosință și daune morale, din care suma de 1.250 euro/lună (echivalentul a 5.550 RON/lună) reprezintă contravaloarea lipsei de folosință evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte, iar 50 euro/lunar (echivalentul a 222 RON/lună) reprezintă daunele morale, precum și daunele interese ce se vor acumula în continuare până la data predării efective a locuinței la cheie tip S9 situate pe lotul x, cu nr. cadastral x și înscris în Cartea Funciară nr. x, conform încheierii 16471/19.08.2004, situată în amplasamentul Henri Coandă, în temeiul răspunderii civile contractuale pentru pârâta A.N.L. și a răspunderii civile delictuale pentru toate celelalte pârâte; cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, în mod determinat în ceea ce privește suma de plată pentru fiecare pârâtă în parte.

Prin încheierea interlocutorie din data de 7.12.2015, instanța a admis excepția lipsei capacității procesuale a pârâților Sectorul 1 al Municipiului București, Consiliul Local al Sectorului 1, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local Voluntari. În atare situație, în temeiul art. 176 pct. 1 raportat la art. 56 alin. (3) C. proc. civ., cererea de chemare în garanție formulată de pârâtele Sectorul 1 al Municipiului București și Consiliul Local al Sectorului 1 București a fost anulată.

Totodată, la aceeași dată, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în privința capătului de cerere subsidiar privind răspunderea contractuală a pârâților Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, D. S.R.L., Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, C. Distribuție Muntenia S.A., dispunând ca cererea întemeiată pe acest temei, față de acești pârâți, să nu mai fie analizată de instanță.

Prin sentința civilă nr. 1201 din 10 aprilie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins capătul de cerere subsidiar privind răspunderea contractuală a pârâților Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, D. S.R.L., Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București și C. Distribuție Muntenia S.A. pentru lipsa calității procesuale active.

S-a respins, în rest, cererea principală precizată, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională pentru Locuințe, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Județul Ilfov, C. Distribuție Muntenia S.A., D. S.R.L., Orașul Voluntari, Municipiul București și Consiliul General al Municipiului București, ca neîntemeiată. Totodată, a anulat cererea de chemare în garanție formulată de pârâții Sectorul 1 al Municipiului București și Consiliul Local al Sectorului 1.

Împotriva acestei sentințe, atât reclamanții A. și B., precum și pârâta D. S.R.L. au declarat apel, cererile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub același nr. de dosar x/2015

Prin decizia nr. 1249 din 30 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta D. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1201/10.04.2017 și a încheierii din 07.12.2015, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015; a admis apelul declarat de reclamanții B. și A., în contradictoriu cu intimatele pârâte: Agenția Națională pentru Locuințe, Ministerul Dezvoltării Regionale Administrației Publice și Fondurilor Europene (M.D.R.A.P.F.E.) - succesor al Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice (M.D.R.A.P.), Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Municipiul București prin Primar General, Consiliul General al Municipiului București și C. Distribuție Muntenia S.A.

A schimbat în tot sentința atacată în sensul că a obligat pârâta A.N.L. la plata către reclamanți a sumelor de 36.700 Euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 20.02.2012-20.10.2016 și a sumei de 10.400 Euro, reprezentând contravaloarea lipsei folosință pentru perioada 20.10.2016 - 25.02.2018 (ambele sume în echivalent RON la cursul oficial al B.N.R. din ziua plății), în temeiul răspunderii contractuale; a respins cererea pentru restul pretențiilor solicitate (daune morale), ca nefondată; a respins, ca nefondat, capătul de cerere subsidiar întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, față de intimatele-pârâte.

Prin decizia nr. 2237 din 7 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă a admis, în parte, cererea având ca obiect completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1249/30.05.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/2015, formulată de petenții apelanți B. și A., în sensul că a dispus obligarea intimatei-pârâte A.N.L. la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 16.804,9 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în fond și apel; a respins cererea de obligare a intimatei-pârâte la plata sumei de 5.369 RON, reprezentând onorariu de avocat la fond, ca neîntemeiată și a respins, ca neîntemeiată, cererea de completare a dispozitivului deciziei menționate cu soluția asupra solicitării de plată a daunelor interese pretinse până la momentul predării locuinței.

În cauză, reclamanții A. și B., pârâta Agenția Națională pentru Locuințe și pârâta D. S.R.L. au declarat recurs.

Recurenții-reclamanți A. și B. au declarat recurs atât împotriva deciziei civile nr. 1249 din 30 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, cât și împotriva deciziei nr. 2237 din 7 noiembrie 2018, pronunțată de aceeași instanță.

Recursurile declarate de pârâtele Agenția Națională pentru Locuințe și D. S.R.L. au vizat decizia civilă nr. 1249 din 30 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin decizia nr. 739 din 03 aprilie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1249 din 30 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și deciziei nr. 2237 din 7 noiembrie 2018, pronunțată de aceeași instanță.

Totodată, s-a respins, ca nefondată, excepția lipsei de interes a recursului declarat de recurenta-pârâtă D. S.R.L., invocată de recurenții-reclamanți.

S-au admis în principiu recursurile declarate de recurentele-pârâte Agenția Națională pentru Locuințe și D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1249 din 30 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă.

S-a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Ca urmare a încetării efectelor stării de urgență, cauza a fost repusă pe rol.

La 21 octombrie 2020, intimații-reclamanți A. și B. au depus o cerere de renunțare la judecată față de recurenta-pârâtă D. S.R.L., urmând să se continue judecata cererii doar împotriva recurentei-pârâte Agenția Națională pentru Locuințe.

Prin decizia nr. 2600 din 16 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursurile declarate de recurentele-pârâte D. S.R.L. și Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1249 din 30 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

A luat act de renunțarea reclamanților A. și B. la judecata cererii față de pârâta D. S.R.L. și, în consecință, a anulat, în parte, decizia civilă nr. 1249 din 30 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și sentința civilă nr. 1201 din 10 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în ceea ce privește soluțiile pronunțate în legătură cu cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L.

A casat, în parte, decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, în ceea ce privește cererea de acordare a daunelor materiale întemeiată pe răspunderea civilă contractuală. A menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Înalta Curte a statuat că, în rejudecare, instanța de apel va analiza cererea de apel prin raportare la contractul de mandat nr. x/05.05.2004 și va trebui să răspundă criticilor formulate cu privire la situația de fapt și motivarea în drept ce au fost invocate în susținerea pretențiilor și apărărilor, urmând a răspunde tuturor apărărilor formulate de pârâta A.N.L. privind calificarea obligației, iar conform art. 501 alin. (3) și (4) C. proc. civ. va trebui să administreze toate probele pe care le consideră necesare și utile justei soluționări a cauzei, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în analiza cererii de acordare a daunelor materiale întemeiată pe răspunderea civilă contractuală a pârâtei A.N.L.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2015*.

Prin decizia civilă nr. 1006 din 2 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul promovat de B. și A. împotriva sentinței civile nr. 1201/10.04.2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu Agenția Națională pentru Locuințe.

A schimbat în parte sentința civilă atacată, în sensul că a obligat intimata A.N.L. la plata către apelanții-reclamanți a sumelor de 36.700 Euro, reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru perioada 20.02.2012-20.10.2016 și a sumei de 10.400 Euro, reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru intervalul 20.10.2016-25.02.2018, în echivalent RON la cursul B.N.R. de la data plății, ambele sume cu titlu de despăgubiri materiale pe temeiul răspunderii contractuale.

A menținut restul dispozițiilor sentinței civile de fond.

Împotriva acestei decizii, pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

În acest sens, recurenta a redat paragraful nr. 5, pag. 10 din decizia atacată, paragraful nr. 6, pag. 11 din decizie și un alt paragraf neidentificat, concluzionând că, din aceste considerente, se poate observa faptul că instanța de apel a oscilat între a califica obligațiile A.N.L. asumate în baza unui contract de mandat, ca nefiind de rezultat, pentru ca, ulterior, să le califice ca fiind de rezultat, ceea ce contrazice afirmația conform căreia A.N.L. reprezintă beneficiara (reclamanta).

Apreciază că, dacă s-ar accepta raționamentul neclar al instanței, ar însemna că, dacă A.N.L. s-a obligat la un rezultat, atunci însuși reclamantul s-ar fi obligat la acel rezultat, atât timp cât A.N.L. este reprezentantul acestuia.

În continuare, recurenta redă parțial o serie de alte considerente ale instanței, regăsite în paragraful nr. 6 pag. 12 din decizie, paragraful nr. 7, pag. 10 din decizie și la pag. 9 din decizie pentru a concluziona că, deși instanța de apel a reținut că răspunderea A.N.L. este contractuală (contractul de mandat), iar prin convenția nr. MM1909/06.05.2004 "au fost stabilite obligații specifice", a stabilit că A.N.L. se face culpabilă de neîndeplinirea obligației de realizare a locuinței și utilităților, soluția de admitere a acțiunii având drept temei încălcarea de către A.N.L. a obligațiilor asumate în baza tuturor contractelor și convențiilor încheiate la care reclamantul nu este parte - sau încălcarea unor obligații izvorâte din lege, care constituie, de altfel, temeiul unei răspunderi juridice delictuale.

Totodată, recurenta susține că instanța de apel a modificat de la sine putere, în mod nepermis, limitele mandatului, obligația de a încheia unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, reținută de instanță, neexistând în contractul de mandat nr. x/2004.

Mai arată că antrenarea răspunderii contractuale a A.N.L., conform raționamentului expus de instanța de apel, ar fi fost angajată nu doar în baza contractului de mandat, ci în baza tuturor contractelor încheiate de A.N.L., a tuturor actelor normative care guvernează activitatea Agenției și în baza tuturor relațiilor stabilite.

Or, în accepțiunea recurentei, răspunderea contractuală are la bază neîndeplinirea unei obligații asumate de pârât în relația cu reclamanta printr-un contract, obligație care constituie conținutul acelui raport juridic, pe când încălcarea oricărei alte obligații, izvorâte din lege sau din alte raporturi juridice, străine raportului analizat, antrenează răspunderea delictuală a celui care se face vinovat de respectiva încălcare.

Mai arată că, din motivarea hotărârii, nu se poate concluziona care este temeiul de drept pe baza căruia instanța și-a format convingerea și care din actele civile și/sau normative au fost cele determinante în calificarea obligațiilor asumate de A.N.L. și, pe cale de consecință, în stabilirea culpei Agenției.

Contrar celor prevăzute de contractul de mandat, recurenta susține că instanța de apel a reținut că, prin contract, A.N.L. s-a obligat față de reclamantă să realizeze utilitățile și să încheie în numele și pe seama sa acte juridice.

Un alt argument în susținerea faptului că A.N.L. și-a îndeplinit mandatul acordat, este, în opinia recurentei, faptul că imobilul reclamanților-intimați a fost finalizat încă din anul 2015.

Totodată, arată că, deși realizarea ansamblului de locuințe se derulează prin intermediul A.N.L., nu are semnificația răspunderii exclusive a A.N.L. pentru finalizarea acestuia, A.N.L. nefiind dezvoltator imobiliar.

Dintr-un alt punct de vedere, susține că reclamanta-intimată nu a mandatat A.N.L. să o reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități, astfel încât nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligații a A.N.L. sub acest aspect.

Menționează că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, se poate observa că A.N.L. a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligațiilor asumate prin mandat, notificând constructorii în repetate rânduri, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor, demersuri/diligențe ce s-au concretizat cu finalizarea imobilului situat pe lot x, toate acestea în condițiile în care Primăria Municipiului București este cea care gestionează atât finalizarea, cât și realizarea utilităților în cartierul Henri Coandă, finalizarea imobilului de pe lot x și a utilităților nedepinzând de voința și puterea de decizie a A.N.L.

În concluzie, arată că obligațiile părților semnatare ale Convenției sunt distincte de obligațiile asumate de A.N.L., astfel încât aceste părți au fost sau trebuiau să fie în măsură să-și îndeplinească obligațiile independent de activitatea A.N.L., iar obligațiile A.N.L. nu au nicio influență asupra rezultatului asumat prin semnarea Convenției.

Nu în ultimul rând, recurenta susține că problema utilităților a fost tranșată definitiv și irevocabil de instanțele de judecată, stabilindu-se, astfel, conform hotărârilor depuse la dosarul cauzei, părțile responsabile pentru realizarea utilităților în întregul cartier Henri Coandă (și nu doar la anumite imobile).

În continuare, recurenta prezintă o serie de demersuri efectuate de Primăria Municipiului București în vederea finalizării utilităților în cartierul Henri Coandă, demersuri nefinalizate și care ilustrează faptul că Primăria Municipiului București este cea care nu și-a îndeplinit obligațiile.

O altă critică a recurentei vizează acordarea despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 20.10.2016-25.02.2018, în condițiile în care reclamantul nu a probat caracterul actual al dreptului invocat, în condițiile art. 33 și art. 34 din C. proc. civ., iar prejudiciul nu are caracter cert. Arată că, din probele administrate, nu se poate cunoaște nici dacă lipsirea reclamanților de folosința imobilului a continuat după data de 20.10.2016 și nici cuantumul exact al prejudiciului suferit de reclamanți prin lipsirea de folosință, raportul de expertiză efectuat în cauză evaluând prejudiciul suferit doar pentru perioada 20.02.2012-20.10.2016.

Pe de altă parte, arată că, în temeiul art. 10 alin. (1) și art. 249 C. proc. civ., sarcina dovezii întinderii prejudiciului viitor pretins a fi reparat îi incumbă părții care a formulat acțiunea. Or, din probele administrate în cauză, pentru perioada cuprinsă între 20.10.2016-25.02.2018, întinderea prejudiciului material pretins a fi reparat de către reclamanți nu este determinată, nu este certă, deoarece expertiza efectuată în cauză nu a avut în vedere perioada ulterioară întocmirii sale, iar reclamanta nu a administrat probe care să cuantifice prejudiciul prin raportare la valoarea chiriilor de pe piața imobiliară pentru perioada solicitată.

Recurenta susține că decizia este nelegală și netemeinică și în ceea ce privește prejudiciul material, în condițiile în care evaluarea este ipotetică, raportată la o situație ipotetică - imobil finalizat, într-un cartier similar, finalizat.

Pe de altă parte, afirmă că nu se poate susține că prejudiciul este cert, neputându-se proba un prejudiciu real, efectiv, în condițiile în care este generat de lipsa de folosință a unei locuințe asupra căreia reclamantul nu are atributul dreptului de proprietate.

În drept, recurenta și-a întemeiat cererea de recurs pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 11 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea de ședință din 21 februarie 2023, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1006 din 2 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, stabilind, totodată, termen de judecată, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține existența în cuprinsul hotărârii atacate a unor motive contradictorii, justificat de faptul că instanța de apel a reținut, inițial, că obligațiile asumate de recurentă prin contractul de mandat nu sunt de rezultat, iar, ulterior, contrariul. De asemenea, arată că, deși s-a reținut că răspunderea recurentei nu poate fi decât una contractuală, atragerea răspunderii sale în cauză s-a realizat în temeiul unor obligații legale sau stabilite în sarcina sa prin convenții încheiate cu terțe persoane, la care intimații nu erau parte.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte reține că, pentru a constitui temei al casării, o motivare contradictorie trebuie să vizeze considerente care, simultan, infirmă și susțin totodată dispozitivul hotărârii, făcând, în realitate, neclar raționamentul judiciar care ar trebui să explice coerent rezultatul deliberării.

Analizând decizia recurată prin prisma acestei ipoteze, Înalta Curte reține că ea nu se confirmă în speță, în cuprinsul considerentelor deciziei atacate neregăsindu-se abordarea juridică a cauzei în maniera sesizată de către recurentă.

Ceea ce se remarcă, în schimb, este faptul că analiza efectuată asupra naturii obligației pretins neexecutate în cauză a avut ca premisă interpretarea normelor ce reglementează mandatul, în legătură cu care instanța de apel a reținut că mandatarul este ținut să îndeplinească întocmai și corespunzător obligațiile stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 C. civ. de la 1864 și ale art. 381 Codul comercial (ambele acte normative aflate în vigoare la momentul încheierii contractului de mandat din mai 2004). Cu toate acestea, a mai reținut că, din clauzele contractului de mandat rezultă că acesta nu a fost perfectat exclusiv pentru ca mandatarul A.N.L. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind, din acest punct de vedere, un act juridic complex.

De asemenea, instanța de apel a mai statuat în sensul că obligațiile intimatei-pârâte A.N.L. nu se limitau la urmărirea executării și realizării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea utilităților, întrucât părțile au stipulat expres perfectarea Convenției de mandat în baza prevederilor Legii nr. 152/1998 potrivit cu care, pentru asigurarea corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor cu programele de investiții în construcția de locuințe, Agenția Națională pentru Locuințe încheie contracte cu autoritățile administrației publice locale prin bugetul cărora se aprobă programul de investiții publice pentru realizarea de utilități și dotări tehnico-edilitare.

În acest sens, a reținut că, în raport de prevederile art. 1 din Legea nr. 152/1998 și ale art. 14 din Hotărârea nr. 620/27.06.2001, A.N.L. are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

Caracteristic obligației de rezultat este precizarea obiectului și scopului urmărit, debitorul asumându-și, prin efectuarea unei anumite activități, atingerea rezultatului stabilit.

Or, instanța de apel a argumentat că părțile au stabilit în mod expres faptul că obligația asumată de intimata-pârâtă A.N.L. prin contractul de mandat este una de rezultat, respectiv de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței, expresia "la cheie" având semnificația că acea locuință corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări adecvate scopului pentru care a fost edificată, gata de a fi folosită și locuită, iar nu o simplă obligație de diligență.

Astfel, instanța de apel în mod just a reținut caracterul unui act juridic complex al contractului de mandat, prin care reclamanta a împuternicit A.N.L. să o reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi, executării și finalizării lucrărilor prin predarea unei locuințe care să corespundă din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care a fost edificată.

În consecință, criticile recurentei privind considerentele contradictorii referitoare la natura obligației asumate nu sunt fondate întrucât instanța de apel, analizând obligația asumată de A.N.L. prin prisma contractului de mandat încheiat cu reclamanta, a reținut în mod neechivoc că aceasta este de rezultat.

Al doilea considerent contradictoriu indicat de recurentă în decizia atacată vizează răspunderea acesteia, întrucât instanța de apel, deși reține că răspunderea A.N.L. este contractuală, în temeiul contractului de mandat, ulterior motivează că aceasta răspunde în baza tuturor contractelor la care reclamantul nu este parte sau prin încălcarea unor obligații izvorâte din lege care constituie, de altfel, temeiul unei răspunderi civile delictuale.

Critica nu este fondată deoarece instanța de apel a reținut că obligația contractuală asumată de recurentă în contractul de mandat este de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței, și nu de construire și predare a locuinței, sarcină care aparține antreprenorului general.

Astfel, potrivit celor reținute de instanța de apel, "împrejurarea că apelantul-reclamant a încheiat un contract de construire autentificat sub nr. x/28.10.2004 cu antreprenorul general E. S.A. (ales chiar de către A.N.L.) nu are nicio relevanță, întrucât prin cererea introductivă nu au fost solicitate despăgubiri în contradictoriu cu acest constructor pentru neîndeplinirea obligației de construire/predare a locuinței în termenul convenit prin acest contract. Obligația de construire/predare a locuinței la termenul convenit aparține antreprenorului general, care nu este parte în prezenta cauză.

Prin cererea de chemare în judecată nu s-a imputat intimatei-pârâte nerespectarea obligației de construire/predare a locuinței de termen, ci neîndeplinirea altor obligații care, în opinia apelanților-reclamanți, a condus la nefinalizarea lucrărilor de construire a locuinței propriu-zise și a lucrărilor edilitare care să asigure folosința completă a locuinței într-un cartier urbanizat și funcțional."

Prin urmare, instanța de apel nu a reținut răspunderea A.N.L. în temeiul contractelor la care intimata-reclamantă nu este parte ci, dimpotrivă, în baza contractului de mandat, în cuprinsul căruia părțile au stabilit, în concret, obligația A.N.L. de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

De asemenea, nefondate sunt și criticile recurentei privind lipsa motivelor de drept pe care se întemeiază soluția instanței de apel în calificarea obligației asumate de A.N.L. și la stabilirea culpei acesteia.

Instanța de apel a calificat obligația asumată de A.N.L. ca fiind de rezultat raportându-se la clauzele contractului de mandat nr. x/05.05.2004, prevederile art. 1539 C. civ. de la 1864, art. 381 Codul comercial, aplicabile contractului de mandat, precum și în temeiul dispozițiilor art. 1-6 din Legea nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 și art. 14 din Hotărârea nr. 620/2001 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Agenției Naționale pentru Locuințe.

Referitor la culpa reținută în sarcina A.N.L., instanța de apel a analizat condițiile răspunderii contractuale prin raportare la obligația asumată de recurentă în contractul de mandat, de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței și a reținut că, privitor la îndeplinirea sau nu a condițiilor pentru atragerea răspunderii civile contractuale, respectiv existența unei fapte ilicite, a pagubei, a legăturii de cauzalitate și a vinovăției, singura convenție încheiată între părțile cauzei este contractul de mandat nr. x/05.05.2004. Totodată, Curtea a apreciat ca fiind îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite de sorginte contractuală care constă în neîndeplinirea de către intimata-pârâtă A.N.L. a obligației de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței propriu-zise și a lucrărilor edilitare asumată prin contractul de mandat nr. x/05.05.2004.

Astfel, contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel a indicat în mod expres motivele de drept pe care își întemeiază soluția privind calificarea obligației asumate de A.N.L. și stabilirea culpei contractuale.

Mai mult, aspectele sesizate au fost circumscrise și motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care ele urmează a fi verificate în cadrul analizei ce va fi efectuată din perspectiva acestui motiv de casare.

În consecință, nu se poate reține că decizia recurată nu este motivată ori cuprinde motive contradictorii, în sensul arătat de recurentă, întrucât, evocând fondul, instanța de apel a prezentat argumentele atât în fapt, cât și în drept în temeiul cărora a admis apelul reclamanților și, reținând că sunt întrunite condițiile răspunderii contractuale, a obligat pârâta A.N.L. la plata despăgubirilor materiale.

În acest context, împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât criticile întemeiate pe aceste dispoziții legale vor fi respinse ca nefondate.

Prin cel de-al doilea motiv de nelegalitate invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă deduce verificării, în primul rând, modalitatea în care instanța de apel a statuat asupra naturii obligației asumate de către A.N.L. în baza contractului de mandat, iar, în al doilea rând, neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale.

Înalta Curte reține că fundamentul acțiunii l-a reprezentat contractul de mandat nr. x/05.05.2004, încheiat de reclamanta A., în calitate de mandant, cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, în calitate de mandatar, în temeiul Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, a Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare și a contractului de antrepriză generală nr. x/19.04.2004, încheiat între Agenția Naționale pentru Locuințe și E. S.A., în scopul construirii în amplasamentul Henri Coandă, zona J, a unei locuințe la cheie tip S9 pe lotul nr. 585.

Prin acest contract, mandatarul A.N.L. a fost împuternicit de mandant să îl reprezinte în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Prin clauza stipulată la art. 15 din același contract, părțile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

La art. 14 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu un alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, potrivit art. 16 din același contract.

Așadar, în mod evident, în temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanții, recurenta s-a obligat să urmărească execuția și finalizarea lucrărilor de construire a unei locuințe, părțile contractante convenind că aceasta va fi răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestei obligații.

Contrar opiniei recurentei, conținutul obligațiilor A.N.L. nu poate fi limitat la prevederile contractuale, ci se impune a fi stabilit în mod sistematic, și prin corelare cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001. Aceasta, în condițiile în care, pe de o parte, contractul de mandat a fost perfectat în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, iar, pe de altă parte, analiza obligațiilor născute în puterea contractului de mandat, potrivit art. 1539 C. civ. (1864), este subordonată scopului executării contractului, așa încât ele trebuie evaluate în ansamblul cauzal specific.

Mai mult, A.N.L., în temeiul atribuțiilor stabilite potrivit legii și a altor angajamente, deși extrinseci mandatului, s-a legitimat față de beneficiari ca fiind singura autoritate care avea competența și atribuțiile de a angaja atingerea scopului prefigurat prin mandat. Numai în considerarea acestora - dată fiind împrejurarea că A.N.L. era singura persoană juridică publică cu atribuții în atragerea și coordonarea resurselor de finanțare în domeniul investițiilor imobiliare cu destinația urmărită de contractanți, în angajarea relațiilor economice cu constructorii și furnizorii de utilități și putea colabora eficace cu celelalte autorități ale statului, beneficiarii proiectului, între care și reclamanții, au intrat în raportul juridic de mandat disputat, fiind încredințați de îndeplinirea de către A.N.L. a misiunii declarate.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiective (atribuții), între altele, inițierea și/sau dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

Conform art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuții, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii.

Sensul noțiunii de "operațiuni imobiliare" este clarificat prin art. 3

1

din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operațiuni încheierea, intermedierea și gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către A.N.L., în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare și predare a locuințelor către beneficiari.

În acest context legal și convențional, obligațiile recurentei depășesc cadrul specific al unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligații nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci mandatarul acționează ca un adevărat dezvoltator, cu atribuții de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

De asemenea, aceste obligații nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, incluzând, totodată, și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități, întrucât art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale.

Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, dispozițiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impun ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor cu programele de investiții în construcția de locuințe, Agenția Națională pentru Locuințe a încheiat contracte cu autoritățile administrației publice locale și cu alte persoane juridice.

Prin clauza stipulată la art. 2 lit. b) din convenția MM nr. 1909/06.05.2004, A.N.L. s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, iar părțile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuțiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor și investițiilor pe componenta de infrastructură și utilități, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuințelor.

În exercitarea atribuției legale de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar, recurenta a fost numită conducător al Consiliului de coordonare, desemnat prin convenție să urmărească realizarea utilităților.

Așadar, obligațiile asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupun în mod necesar executarea și finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuințelor și (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire.

Toate aceste elemente impun concluzia că obligațiile angajate de Agenția Națională pentru Locuințe în temeiul contractului de mandat, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, sunt unele de rezultat, contractul de mandat nefiind semnat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama intimaților. În realitate, acest contract reprezintă un act juridic complex, prin care pârâta a fost împuternicită să reprezinte reclamanții în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire.

În acest cadru, obligațiile stabilite de lege în sarcina Agenției Naționale pentru Locuințe, care au stat și la baza încheierii contractului de mandat, au imprimat obligațiilor contractuale o particularitate derivată din lege, depășind sfera obligațiilor de diligență asumate, de regulă, de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat obișnuit, de drept comun.

Așa fiind, calificarea dată de către instanța de apel obligației contractuale care a stat la baza demersului judiciar inițiat de reclamanți, în sensul că aceasta este una de rezultat, este legală, sens în care susținerile recurentei sub acest aspect apar nefondate și urmează a fi înlăturate.

Referitor la criticile privind fapta ilicită, se reține că, în apel, astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate, răspunderea angajată a avut ca fundament contractul de mandat, prin raportare la conținutul și efectele acestuia, instanța de apel examinând întocmai contextul încheierii contractului de mandat spre a identifica clauzele și limitele acestuia.

Așa cum a reținut instanța de apel, A.N.L., în puterea Legii nr. 152/1998 și a Normelor metodologice adoptate pentru punerea în aplicare a acestei legi, a încheiat o serie de angajamente juridice în perioada 2003 - 2004, anterior încheierii contractului de mandat, în considerarea cărora beneficiarii, la rândul lor, au intrat în proiectul inițiat de aceasta.

Prin urmare, contextul concret al încheierii contractului a creat pentru reclamanți garanția că A.N.L. are mijloacele adecvate atingerii obiectivului urmărit, astfel cum acesta a fost individualizat în art. 1-13 din convenția de mandat.

De aceea, A.N.L. nu se poate prevala, în acest proces, de împrejurarea că reclamanților li s-a creat un drept care nu era recunoscut prin mandat, ori nu reprezenta efectul direct al acestuia, în măsura în care numai în considerarea acestui ansamblu de mijloace a fost încheiat contractul, considerat în acest proces ca fiind fundamentul juridic al răspunderii.

Enumerarea tuturor acțiunilor A.N.L., pe care aceasta trebuia și putea să le execute pentru realizarea obiectului contractului de mandat, nu era necesară a fi făcută expres în conținutul contractului de mandat, fiind subînțeleasă din scopul declarat al contractului; ele erau cunoscute părților contractante din contractul de mandat și preexistau, fiind stabilite într-un cadru normativ precis identificat în apel, iar pârâta și-a asumat executarea tuturor acestor demersuri.

Din această perspectivă, răspunderea contractuală angajată în apel s-a limitat la efectele contractului de mandat și nu a transgresat în domeniul răspunderii civile delictuale, susținerile recurentei-pârâte fiind eronate.

Referitor la celelalte critici, privind condițiile impuse de lege pentru angajarea răspunderii recurentei, Înalta Curte constată că acestea au rămas fără fundament, în măsura în care formularea lor a avut ca premisă ipoteza asumării de către această parte a unei obligații de diligență, chestiune infirmată, potrivit considerentelor expuse mai sus.

În ceea ce privește criticile recurentei privind caracterul incert al prejudiciului aferent perioadei 20.10.2016-25.02.2018, Înalta Curte constată că teza expusă de autoarea căii de atac nu este incidentă în cauză, având în vedere că, așa cum a reținut instanța de apel, nu există nicio probă din care să rezulte că, la momentul pronunțării deciziei recurate (nr. 1006/02.06.2021), ar fi fost finalizată construirea locuinței propriu-zise și a lucrărilor edilitare.

Prin urmare, nefiind reținut de instanța de apel că finalizarea/predarea locuinței ar fi avut loc până la momentul pronunțării deciziei recurate, prejudiciul apare ca fiind unul actual la data judecării căii de atac devolutive, iar, pe de altă parte, acesta nu a fost stabilit și acordat de către instanța de apel și pentru viitor, adică ulterior datei de 25.02.2018.

Pe de altă parte, modalitatea de calcul al acestui prejudiciu nu poate fi analizată, de vreme ce aceasta vizează elemente atașate probatoriului cauzei, care, în raport cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., excedează sferei controlului de legalitate în această etapă procesuală, neputând fi reevaluate în recurs.

În acest sens, în aplicarea art. 14 din contractul de mandat, reclamanta a solicitat repararea unui prejudiciu material compus din lipsa de folosință a locuinței echivalentă cu chiria practicată pe piața liberă, ce înseamnă beneficiul nerealizat ("lucrum cessans"), în conformitate cu prevederile art. 1084 C. civ. de la 1864.

De altfel, contrar afirmațiilor recurentei, Înalta Curte reține că reclamanta a fost lipsită de prerogativele conferite de dreptul de proprietate, respectiv de atributul folosinței locuinței, iar evaluarea acestui prejudiciu prin raportare la nivelul mediu al chiriei practicate pentru un imobil dintr-un cartier similar este singura posibilă, din moment ce locuința nu a fost finalizată și nu a fost predată beneficiarului în termenul convenit. Or, a pretinde acestuia din urmă să dovedească posibilitatea reală și efectivă de a închiria un imobil nefinalizat este în mod evident o probă imposibilă.

De altfel, criticile recurentei A.N.L. referitoare la dovada și cuantumul prejudiciului, prin raportare la raportul de expertiză întocmit în cauză nu constituie critici de nelegalitate, care să poată face obiect de analiză în cadrul recursului, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ci reprezintă veritabile critici de netemeinicie, care presupun o reevaluare a probelor administrate și stabilirea unor aspecte de fapt diferite, cu relevanță asupra caracterului cert al prejudiciului.

Așa fiind, pentru rațiunile înfățișate mai sus, constatând că nu este incident niciunul dintre motivele de casare invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 1006 din 2 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 1006 din 2 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 aprilie 2023.