Decizia nr. 2100/2023 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 7 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională pentru Locuințe, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, C. S.A. și D. S.R.L. au solicitat instanței să pronunțe o hotărâre prin care să se dispună: - în principal: obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe la plata sumei de 1.500 euro/luna (respectiv 6.690 RON/lună, la cursul de 1 euro/4,46 RON din data de 03.12.2015) pentru perioada cuprinsă între data de 03.12.2012 și data depunerii cererii de chemare în judecată, în total suma provizorie de 54.000 euro, (echivalentul sumei de 240.840 RON, la cursul de 1 euro/4,46 RON din data de 03.12.2015) cu titlu de daune interese, constând în contravaloarea lipsei de folosință și daune morale, din care suma de 1300 euro/lună reprezintă contravaloarea lipsei de folosință evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte, iar 200 euro/lună reprezintă daune morale, precum și daunele interese ce se vor acumula în continuare până la data predării efective a locuinței situate pe lotul x, constând din locuința tip I23N din localitatea Voluntari, județul Ilfov cu număr cadastral x și înscris în CF nr. x conform încheierii nr. 16146/19.08.2004, în temeiul răspunderii civile contractuale. - în subsidiar: obligarea pârâților Agenția Națională pentru Locuințe, Ministerul Dezvoltării Regionale si Turismului, Județul Ilfov, Consiliul Județean Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, D. S.R.L., Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, C. S.A., Sectorul 1 București, Consiliul Local al Sectorului 1 București, în solidar sau în cote corespunzătoare culpei fiecăreia, evaluate provizoriu la 90% A.N.L. și câte 1,11% pentru celelalte pârâte, la plata sumei de 1.500 euro/luna, echivalentul a 6.690 RON/lună, la cursul de 1 euro/4,46 RON din data de 03.12.2015) pentru perioada cuprinsă între data de 03.12.2012 și data depunerii cererii de chemare în judecată, în total suma provizorie de 54.000 euro, (echivalentul sumei de 240.840 RON, la cursul de 1 euro/4,46 RON din data de 03.12.2015), cu titlu de daune interese constând în contravaloarea lipsei de folosință și daune morale, din care suma de 1.300 euro/lună reprezintă contravaloarea lipsei de folosință evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte, iar 200 euro/lunar (echivalentul a 222 RON/lună) reprezintă daunele morale, precum și daunele interese ce se vor acumula în continuare până la data predării efective a locuinței situate pe lotul x, constând din locuința tip I23N din localitatea Voluntari, județul Ilfov cu număr cadastral x și înscris în CF nr. x, conform încheierii nr. 16146/19.08.2004. - obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 4152 din 13 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, au fost respinse ca neîntemeiate excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității. A fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională pentru Locuințe, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, C. S.A. și D. S.R.L. A fost obligată pârâta A.N.L. la plata către reclamanți a sumei de 34.576,89 Euro (în RON la cursul B.N.R. din ziua plății) cu titlu de daune și 5000 Euro (în RON la cursul B.N.R. din ziua plății) cu titlu de daune morale. A fost respinsă în rest acțiunea ca neîntemeiată și a fost obligată pârâta A.N.L. la plata sumei de 13.861,80 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A., B. și pârâtele D. S.R.L. și Agenția Națională pentru Locuințe. Prin decizia civilă nr. 456 din 7 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de pârâtele D. S.R.L. și Agenția Națională pentru Locuințe împotriva sentinței civile nr. 4152 din 13 noiembrie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. A fost admis apelul reclamanților A. și B. formulat împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul că: A fost obligată pârâta Agenția Națională pentru Locuințe să plătească reclamanților A. și B.: - suma de 45.093,19 Euro reprezentând daune materiale (contravaloare lipsă de folosință imobil) pentru perioada 03.12.2012 - 07.03.2019, în echivalent RON la cursul B.N.R. Euro - Leu din data plății; - suma de 10.000 Euro reprezentând daune morale pentru perioada 03.12.2012 - 07.03.2019, în echivalent RON la cursul B.N.R. Euro - Leu din data plății. Au fost menținute în rest dispozițiile din sentința apelată. A fost obligată apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe să plătească apelantului-reclamant A. suma de 7.587 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel (4.017 RON taxă judiciară de timbru și 3.570 RON onorariu avocat). S-a luat act de faptul că apelanta-pârâtă D. S.R.L. și intimatele-pârâte Municipiul București prin Primar General și Județul Ilfov și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei din apel și reținerea cauzei spre rejudecare, în sensul respingerii acțiunii formulate de A. și B. ca neîntemeiată, în ceea ce privește răspunderea A.N.L. Prin decizia civilă nr. 1664 din data de 01 iulie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de intimatul-pârât Orașul Voluntari. A fost admis recursul, a fost casată în parte decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de reclamanții A. și B. și de pârâta Agenția Națională Pentru Locuințe, aceleiași instanțe. Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

În rejudecare, după casarea cu trimitere, Curtea de Apel București - sectia a V-a civilă, prin decizia nr. 865/2022 din 26 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2015, a respins cererea apelanților-reclamanți A. și B. privind renunțarea la judecata cauzei în contradictoriu cu intimații pârâți D. S.R.L., Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Județul Ilfov, Orașul Voluntari prin Primar, Municipiul București prin Primar General, C. S.A. și Sectorul 1 București prin Primar. A admis apelurile declarate de către reclamanții A. și B. și de către pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, fiind schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligată pârâta Agenția Națională pentru Locuințe să plătească reclamanților A. și B. suma de 68.269,01 Euro, reprezentând daune materiale (contravaloare lipsă de folosință imobil) pentru perioada 03.12.2012 - 26.05.2022, în echivalent RON la cursul B.N.R. Euro - leu din data plății. De asemenea, a respins capătul de cerere privind daunele morale ca nefondat și a menținut în rest dispozițiile din sentința apelată.

Împotriva acestei din urmă decizii, la data de 28.10.2022, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, reținerea cauzei și, în rejudecare, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că instanța de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți (contractul de mandat, construire, antrepriză generală, Convenția MM 1909.2004), contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau. În acest sens, recurenta a apreciat că instanța de apel nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractuale care vizau conținutul obligațiilor asumate (urmărirea execuției și a finalizării lucrărilor neechivalând cu executarea și finalizarea acestora de către mandatar), dar și prevederile art. 1532 raportat la art. 1539 C. civ. Potrivit recurentei, argumentația instanței este nelegală în susținerea ideii că răspunderea contractuală a A.N.L. este atrasă și din perspectiva calității sale de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, de dezvoltator sau garant/răspunzător al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale. A susținut recurenta că, în baza contractului de mandat, A.N.L. și-a asumat obligația de a depune toate diligențele necesare obținerii rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construcție a locuinței intimatului, fără a se obliga la obținerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcției. Astfel, în mod greșit, prin hotărârea recurată, s-a reținut că este probată culpa contractuală a A.N.L. Recurenta a mai arătat că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că aceasta a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de mandat. A mai subliniat recurenta că răspunderea sa contractuală nu poate fi angajată nici pentru pretinsa nerespectare a obligațiilor legale invocate de către instanța de apel sau a celor stabilite prin contractele încheiate de reclamant cu terții (în care A.N.L. nu este parte) ori prin contractele încheiate de Agenție cu terți (în care reclamantul nu este parte) și nici pentru nerespectarea îndatoririlor revenind antreprenorilor sau a altor terți semnatari ai convențiilor arătate prin decizia civilă nr. 865/2022. În opinia recurentei, prevederile contractului de mandat nu pot fi completate cu obligațiile legale și cu cele cuprinse în contractele de antrepriză și de construire, în condițiile în care contractul de mandat nu conține nicio stipulație în acest sens. Simpla trimitere pe care părțile au făcut-o în preambulul contractului de mandat la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 și ale contractului de antrepriză generală nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 și art. 973 din C. civ. de la 1864. Astfel, instanța a încălcat principiul înscris în art. 969 C. civ. A mai apreciat recurenta că răspunderea contractuală a A.N.L. trebuie să fie analizată doar din perspectiva convenției pe care a încheiat-o în calitate de mandatar cu reclamanții-intimați, respectiv a contractului de mandat nr. x/04.05.2004 și din perspectiva art. 1532 și urm. din C. civ. de la 1864. De asemenea, a mai arătat recurenta că A.N.L. nu și-a asumat îndatorirea de a executa și finaliza, într-un anumit termen, lucrările de construire a locuinței sau lucrările de infrastructură, de utilități și de urbanizare, făcând totodată referire la art. 1, art. 14 și art. 15 din contract. Potrivit recurentei, debitorul obligației de predare a imobilului în termenul și potrivit condiților stabilite prin contractul de construire, este constructorul și nu Agenția, a cărei răspundere contractuală pentru nepredarea locuinței în termen, nu poate fi angajată în baza contractului de mandat. A mai apreciat recurenta că obligația asumată în temeiul contractului de mandat este una de diligență și nu una de rezultat, sens în care a făcut referire la art. 1 din contract. În ceea ce privește culpa, în cazul unei obligații de diligență, răspunderea creditorului este angajată numai dacă a procedat cu neglijență sau imprudență, sarcina probei revenind creditorului, debitorul neputând fi prezumat în culpă. S-a mai arătat că prin hotărârea recurată nu s-a probat faptul că A.N.L. nu ar fi pus în valoare mijloacele posibile pentru a obține executarea și finalizarea locuinței contractate de intimată și nici nu s-au indicat în concret măsurile care ar fi fost apte să asigure executarea și finalizarea locuinței și cu utilități, măsuri pe care A.N.L. ar fi omis să le întreprindă. Simpla împlinire a termenului nu dă naștere unei prezumții de culpă în sarcina Agenției. Astfel, în mod greșit instanța de apel a reținut că prin contractul de mandat A.N.L. s-a obligat față de reclamant să realizeze utilitățile și să finalizeze imobilul acestuia. În aprecierea recurentei, A.N.L. trebuie să fie responsabilă pentru ceea ce și-a asumat față de reclamant în baza contractului de mandat, contract preexistent, care atrage răspundere contractuală și care nu poate fi asimilat poziției reținute de instanță, respectiv răspundere delictuală. Totodată, în analiza modului de îndeplinire a obligațiilor derivând din contractul de mandat, nu pot fi invocate toate contractele în care A.N.L. este parte. Potrivit recurentei, instanța a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății și a atribuit A.N.L. o obligație de rezultat inexistentă, ignorând întregul probatoriu administrat în cauză, înscrisurile depuse reprezentând diligențele întreprinse pe lângă constructor și autoritățile locale. Mai mult, a învederat recurenta că reclamantul nu a mandatat A.N.L. să îl reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități, astfel încât, nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligații a A.N.L. sub acest aspect. S-a mai arătat că Primăria Municipiului București este cea care gestionează atât finanțarea, cât și realizarea utilităților în cartierul Henri Coandă (lot x - zona sector 1 și lot x - zona Voluntari), astfel că, obligarea A.N.L. la plata prejudiciului pentru nefinalizarea acestora este nelegală. De asemenea, având în vedere că alte entități au fost obligate de instanțele judecătorești la executarea utilităților în cartierul Henri Coandă, răspunderea pentru inexistența acestora nu poate incumba A.N.L. și, pe cale de consecință, nici repararea prejudiciului cauzat de această situație nu trebuie suportat de Agenție, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel. A mai apreciat recurenta că prejudiciul pentru lipsa de folosință a locuinței nu poate fi stabilit în sarcina sa, întrucât obligația de finalizare și predare la termen a locuinței este exclusiv în sarcina antreprenorului general în baza contractului de construire, în care A.N.L. nu este parte, iar realizarea utilităților în sarcina autorităților locale. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 10 noiembrie 2022. Recursul a fost comunicat intimaților potrivit dovezilor aflate la dosar. Intimata C. S.A. a depus la dosar în data de 10 ianuarie 2023 note scrise, prin care a precizat că cererea de recurs a fost formulată în contradictoriu doar cu intimații-reclamanți A. și B., decizia civilă nr. 865/26.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel București fiind definitivă în ceea ce o privește. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 25 ianuarie 2023, intimata D. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală. Intimatul Orașul Voluntari, prin întâmpinarea înregistrată la data de 27 ianuarie 2023, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a depune înscrisuri doveditoare la dosar. Prin întâmpinarea depusă la data de 30 ianuarie 2023 intimatul Municipiul București, prin Primar General a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce îl privește, excepția inadmisibilității recursului, pe fond solicitând respingerea recursului ca nefondat. În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a arătat că cererea de recurs a fost formulată în contradictoriu doar cu reclamanții A. și B.. În ceea ce privește excepția inadmisibilității recursului, intimatul Municipiul București, prin Primar General a arătat că, față de considerentele obligatorii ale deciziei de casare nr. 1664/01.07.2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia recurată instanța de apel a rejudecat, în limitele casării, doar cele două apeluri exercitate de către reclamanți și de către pârâta A.N.L. Prin urmare, soluțiile instanței de apel din primul ciclu procesual, constatările cu privire la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat și capetele de cerere subsidiare vizând ceilalți intimați-pârâți au intrat în autoritate de lucru judecat, motiv pentru care recursul declarat în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar General este inadmisibil. Intimații-reclamanți A. și B. au depus la dosar întâmpinare înregistrată în data de 3 februarie 2023, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală și obligarea pârâtei A.N.L. la plata cheltuielilor de judecată. Întâmpinările au fost comunicate recurentei în data de 14 martie 2023, potrivit dovezii aflate la dosar, însă aceasta nu a depus răspuns la întâmpinare. Instanța supremă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 2 mai 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, părțile neexercitându-și însă acest drept. Prin încheierea din 19 septembrie 2023 au fost respinse excepțiile lipsei calitătii procesuale; a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen de judecată la 24 octombrie 2023, cu citarea părților în ședință publică, pentru când a fost prorogată discutarea excepției nulității recursului. Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate va analiza excepția nulității recursului, excepție care va fi admisă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitată în condițiile prevăzute de lege. În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală exigențelor legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanța de recurs. Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, prin raportarea motivului de casare indicat la hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greșit. Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul legii de procedură anterioare sancțiunea nulității era reglementată și devenea incidentă atunci când criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege. Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanța are și obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului. Pornind de la aceste repere teoretice, cu privire la recursul pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, instanța supremă reține că autoarea căii de atac a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Cu titlu preliminar se cuvine subliniat că decizia recurată a fost pronunțată de către instanța de apel în rejudecare, în limitele trasate în mod expres prin decizia de casare. Potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ.. "după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată". Prin decizia de casare, Înalta Curte a statuat că, în rejudecare, este necesar ca instanța de apel să stabilească dacă pârâta A.N.L. este în culpă în raport cu obligațiile asumate prin Convenția MM 1909/2004 - art. 2 lit. b) sau prin raportare la contractul de mandat nr. x/2004, încheiat cu reclamanții. De asemenea, instanța de casare a stabilit că, în rejudecare, se impune analizarea condițiilor răspunderii contractuale a pârâtei A.N.L. în raport cu calificarea contractului de mandat și a obligațiilor care decurg din acesta. În examinarea acestor condiții urmau a se stabili dacă mandatara A.N.L. s-a obligat la încheierea efectivă de acte juridice în numele și pe seama mandanților, dacă sintagma "va urmări" din contractul de mandat desemnează conceptul unei obligații de rezultat sau de diligență, în ce constă fapta ilicită în cadrul contractual, care a fost voința părților, în ce constau acțiunile ori inacțiunile imputate în concret mandatarei, cu verificarea îndeplinirii obligațiilor decurgând din contractele menționate anterior. Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs recurenta-pârâtă nu contestă identificarea de către instanța de rejudecare a limitelor casării, din perspectiva dispozițiilor art. 501 C. proc. civ. Motivele de casare referitoare la alte contracte, cum ar fi Contractul de proiectare și execuție lucrări nr. x încheiat cu Primăria Municipiului București, în vederea identificării altor subiecte ale răspunderii civile contractuale, nu se încadrează în limitele casării, considerent pentru care aceste critici nu pot fi primite în recurs. De asemenea, nici motivele de recurs referitoare la incidența dispozițiilor Legii nr. 152/1998, a anexei la Normele metodologice de aplicare a acestei legi, introduse prin H.G. nr. 592/2006, cât și la interpretarea scopului convenției nr. MM 1909/6.05.2004 încheiate cu membrii proiectului imobiliar, nu pot fi primite, întrucât, cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte a statuat că recurentei A.N.L. i-au fost conferite prerogative clare în vederea atingerii scopului final, de realizare a ansamblului de locuințe. Instanța supremă mai reține faptul că recurenta-pârâtă, fără a combate în substanța lor argumentele reținute prin decizia recurată, reia întocmai criticile expuse prin cererea de apel, vizând principiul relativității efectelor contractului, forța obligatorie a convenției, calificarea obligațiilor asumate în raporturile juridice de mandat cu reclamanții ca fiind de diligență și nu de rezultat, cu consecința aplicării altor reguli privind aprecierea culpei contractuale și identificarea eronată a faptelor ilicite imputate recurentei. De asemenea, Înalta Curte formulează observația că instanța de apel, în examinarea în rejudecare a celor două apeluri, a enumerat clauzele din contractul de mandat analizate, respectiv art. 1, 13, 14, 15 și a făcut aplicarea dispozițiilor art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864, realizând o interpretare sistematică a conținutului obligațiilor mandatarului A.N.L. (recurenta) prin corelare cu normele legale indicate de instanța de casare, ajungând la concluzia că Agenția Națională pentru Locuințe avea atribuțiile de dezvoltator al proiectului imobiliar. Deși se invocă formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind încălcarea regulilor de interpretare a convenției, recurenta-pârâta nu menționează niciuna dintre aceste norme aplicate sau greșit interpretate prin decizia recurată, iar Înalta Curte nu poate completa deductiv criticile din cuprinsul memoriului de recurs. Simpla reiterare în recurs a argumentelor expuse în cadrul apelului nu respectă exigențele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., acest text de lege impunând invocarea unor critici punctuale la adresa deciziei din apel, care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. De asemenea, criticile recurentei-pârâte referitoare la aprecierea probatoriului în stabilirea situației de fapt privind culpa contractuală și certitudinea prejudiciului sunt critici de netemeinicie, ce exced controlului de legalitate realizat în calea extraordinară de atac a recursului. Înalta Curte reține că încălcarea dispozițiilor art. 1532 și 1539 din C. civ. este invocată în mod formal de către recurenta-pârâtă, nefiind formulate critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost nesocotite regulile de drept substanțial în stabilirea răspunderii recurentei. Prin urmare, nu sunt întrunite exigențele art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, dispoziții de strictă interpretare și aplicare. În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac. În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept. Prin urmare, modalitatea de redactare a recursului de către recurenta-pârâtă nu se circumscrie rigorilor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, sancțiunea nulității recursului. Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei nr. 865/2022 din 26 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Referitor la cererea intimatului-pârât Orașul Voluntari, prin Primar privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele: Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul Orașul Voluntari, prin Primar a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv factura fiscală nr. x din 31.01.2023 și extras cont, privind plata efectuată, aflate la dosar. Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului, urmează să fie admisă cererea intimatului, în sensul obligării recurentei-pârâte Agenția Națională pentru Locuințe la plata sumei de 8330 RON, cheltuieli de judecată.