ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 901/2023

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă la data de 18 noiembrie 2016, sub nr. x/3/2016, reclamanții A și B au chemat în judecată pârâții Agenția Națională pentru Locuințe (A.N.L.), Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Consiliul Local al Sectorului 1 București, prin Primar, Sectorul 1 București, prin Primar, Consiliul Județean Ilfov, prin președintele acestuia, Județul Ilfov, prin președintele Consiliului Județean, Orașul Voluntari, prin Primar, Consiliul Local Voluntari, prin Primar, Municipiul București, prin Primar general, Consiliul General al Municipiului București, prin Primar general, C S.A. și D S.R.L., solicitând:

- în principal, obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe (A.N.L.) în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 952,38 euro/lună (respectiv 4.295,2338 lei/lună, la cursul de 1 euro/4,51 lei din data de 17.11.2016) pentru perioada cuprinsă între data de 17.11.2009 și data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 17.11.2016, în total sumă provizorie de 80.000 euro (echivalentul sumei de 360.800 lei la cursul de 1 euro/4,51 lei din data de 17.11.2016), cu titlu de daune interese, constând în:

- contravaloarea lipsei de folosință în sumă de 700 euro/lună (echivalentul sumei de 3.157 lei/lună la cursul de 1 euro/4,51 lei din data de 17.11.2016) pentru perioada cuprinsă între 17.11.2009 și 17.11.2016, în sumă totală de 58.800 euro (echivalentul a 265.188 lei la cursul de 1 euro/4,51 lei din data de 17.11.2016), evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte, precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula până la data predării efective la cheie a locuinței situate pe lotul (..), constând din locuința tip S3A din localitatea Voluntari, județul Ilfov cu număr cadastral (...)/427 și înscris în CF individuală nr. (..) conform încheierii nr. 16475/19.08.2004;

- daune morale în sumă de 252,38 euro/lună (echivalentul sumei de 1.138,2338 lei/lună la cursul de 1 euro/4,51 lei din data de 17.11.2016) pentru perioada cuprinsă între 17.11.2009 și 17.11.2016, în sumă totală de 21.199,92 euro (echivalentul a 95.611,6392 lei la cursul de 1 euro/4,51 lei din data de 17.11.2016), precum și daunele morale ce se vor acumula până la data predării efective la cheie a locuinței situată pe lotul (..), constând din locuința tip S3A din localitatea Voluntari, județul Ilfov cu număr cadastral (...)/427 și înscris în CF individuală nr. (..) conform încheierii nr. 16475/19.08.2004;

- în subsidiar, reclamanții au solicitat obligarea pârâților Agenția Națională pentru Locuințe (A.N.L.) în temeiul răspunderii contractuale și Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Județul Ilfov, Consiliul Județean Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, D S.R.L., Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, C S.A., Sectorul 1 București, Consiliul Local al Sectorului 1 București, în principal în temeiul răspunderii contractuale și în subsidiar, in solidum, la plata sumei de 952,38 euro/lună (respectiv 4.295,2338 lei/lună, la cursul de 1 euro/4,51 lei din data de 17.11.2016) pentru perioada cuprinsă între data de 17.11.2009 și data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 17.11.2016, în total sumă provizorie de 80.000 euro (echivalentul sumei de 360.800 lei la cursul de 1 euro/4,51 lei din data de 17.11.2016) constând în:

- contravaloarea lipsei de folosință în suma de 700 euro/lună (echivalentul sumei de 3.157 lei, la cursul de 1 euro/4,51 lei din data de 17.11.2016) pentru perioada cuprinsă între 17.11.2009 și 17.11.2016, în sumă totală de 58.800 euro (echivalentul a 265.188 lei la cursul de 1 euro/4,51 lei din data de 17.11.2016) evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte, precum și contravaloarea lipsei de folosință ce se va acumula până la data predării efective a locuinței situate pe lotul (..), constând din locuința tip S3A din localitatea Voluntari, județul Ilfov cu număr cadastral (...)/427 și înscris în CF individuală nr. (..) conform încheierii nr. 16475/19.08.2004;

- daune morale în sumă de 252,38 euro/lună (echivalentul sumei de 1.138,2338 lei, la cursul de 1 euro/4,51 lei din data de 17.11.2016) pentru perioada cuprinsă între 17.11.2009 și 17.11.2016, în sumă totală de 21.199,92 euro (echivalentul a 95.611,6392 la cursul de 1 euro/4,51 lei din data de 17.11.2016), precum și daunele morale ce se vor acumula până la data predării efective a locuinței situată pe lotul (..), constând din locuința tip S3A din localitatea Voluntari, județul Ilfov cu număr cadastral (...)/427 și înscris în CF individuală nr. (..) conform încheierii nr. 16475/19.08.2004; cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 23.12.2016 pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune (în acest sens, a arătat că dreptul la acțiune al reclamanților în perioada 17.11.2009-17.11.2012 s-a stins prin prescripție, întrucât nu a fost exercitat în termenul general de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune), iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La data de 14.03.2019, reclamanții au formulat cerere de renunțare la judecata împotriva pârâților Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Consiliul Local al Sectorului 1 București, prin Primar, Sectorul 1 București, prin Primar, Consiliul Județean Ilfov, prin Președintele acestuia, Județul Ilfov, prin Președintele Consiliului Județean, Orașul Voluntari, prin Primar, Consiliul Local Voluntari, prin Primar, Municipiul București, prin Primar general, Consiliul General al Municipiului București, prin Primar general, C S.A. și D S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 1771/2019 din 18 iunie 2019, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A și B, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, astfel cum a fost precizată.

A obligat pârâta A.N.L. la plata sumei de 98.000 euro, în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând c/v lipsă de folosință pentru perioada 17 noiembrie 2009 - septembrie 2018, la plata sumei de 6.356 euro, în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând c/v lipsă de folosință pentru perioada septembrie 2018 – martie 2019 și la plata sumei de 908 euro/lună cu titlu de daune materiale prin raportare la chiria practicată pe piață începând cu aprilie 2019 și până la data predării efective.

Totodată, a luat act de cererea formulată de reclamanți de renunțare la judecată în contradictoriu cu ceilalți pârâți și a respins cererile de chemare în garanție și celelalte excepții invocate ca rămase fără obiect.

A obligat pârâta A.N.L. la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 13.169 lei.

A respins cererea pârâtei D S.R.L. de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE a formulat apel, prin care solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței atacate și pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca prescrisă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1366 din 20 octombrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/3/2016, Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva sentinței civile nr. 1771 din 18.06.2019, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/3/2016, în contradictoriu cu intimații A și B.

A schimbat, în parte, sentința civilă atacată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 17.11.2009-17.11.2013 și a respins pretențiile aferente acestei perioade ca prescrise.

A obligat pârâta la plata sumei de 54656,5 euro, în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând contravaloare lipsă folosință pentru perioada 18.11.2013 - septembrie 2018.

A respins capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință pentru perioada septembrie 2018-martie 2019 și a daunelor materiale prin raportare la chiria practicată pe piață începând aprilie 2019 și până la data predării efective.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei civile nr. 1366 din 20 octombrie 2020, pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE a declarat recurs, solicitând, în principal, modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă, iar în măsura în care instanța va considera că nu este prescrisă, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

În motivare, recurenta a susținut că sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Evocând considerentele deciziei cu privire la prescripție, recurenta susține că termenul de prescripție aplicabil este cel general de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 și trebuie calculat conform regulii prevăzute la art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, respectiv „de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”.

În cauză, recurenta arată că momentul de început al termenului de prescripție este reprezentat de data de la care se putea cunoaște paguba și pe cel care răspunde de ea, care este data predării efective a imobilului, respectiv 27.04.2009, moment de la care partea era îndreptățită să ceară despăgubiri.

Astfel, recurenta consideră că de la această dată intimații au putut constata în mod nemijlocit că nu pot beneficia de folosința locuinței, putând observa consecințele patrimoniale pe care faptul nepredării imobilului le-a produs asupra lor.

Așadar, recurenta arată că, de la data convenită pentru predarea imobilului, intimații-reclamanți trebuiau să cunoască existența pagubei ce le era cauzată prin lipsirea de folosință a imobilului, cât și entitățile ce pot fi ținute răspunzătoare pentru repararea acestui prejudiciu, deoarece aveau deplină cunoștință de cadrul contractual și de raporturile juridice stabilite în vederea edificării imobilului.

Prin urmare, consideră că termenul de prescripție a început să curgă la 27.04.2009, când a luat naștere și dreptul la acțiune în temeiul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 (aplicabil, în lipsa oricărei distincții, în materie contractuală și delictuală), și a curs neîntrerupt până la împlinirea sa, trei ani mai târziu, anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Față de toate aceste aspecte și contrar opiniei instanței de apel, recurenta susține că obligația de plată a despăgubirii este o obligație unică, fiind lipsită de relevanță modalitatea în care intimații reclamanți și-au cuantificat despăgubirile solicitate.

Cu referire la fapta ilicită pentru omisiunea de a îndeplini obligațiile care ar fi creat condițiile pentru predarea la cheie a imobilului contractat, recurenta susține că, în opoziție cu cele reținute de judecătorul fondului și menținute de instanța de apel, împrejurarea că urmările faptei ilicite se produc continuu, în fiecare zi, nu prezintă relevanță din perspectiva momentului de început al prescripției, întrucât nu este vorba de o faptă ilicită săvârșită cu caracter continuat, ci de o faptă ilicită unică, care a dat naștere unui drept unic de despăgubire, ce s-a născut la momentul predării efective a imobilului, când intimații au putut constata că nu pot beneficia de folosința locuinței.

Cu referire la întinderea pagubei, arată că aceasta era, dacă nu determinată, măcar determinabilă pe baza acelorași criterii propuse de reclamanți.

Prin urmare, în accepțiunea recurentei, contravaloarea prejudiciului (a lipsei de folosință) a devenit determinabilă la data la care trebuia predată locuința, moment la care s-a născut dreptul material la acțiune al intimaților în legătură cu orice aspect privind dreptul la despăgubiri pentru nepredarea locuinței la termen.

Printr-o altă critică, recurenta susține că instanța de apel nu a făcut o distincție după natura și obiectul contractelor deduse judecății și, în mod deosebit, nu a dat relevanță clauzelor specific atașate de lege acestora, care le diferențiau sub aspectul naturii, obiectului și efectului, fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., deoarece această rezolvare reprezintă o schimbare a naturii și conținutului actului juridic și, implicit, a efectelor sale, care a avut ca rezultat aplicarea greșită a legii.

Detaliind, autoarea recursului a arătat că instanța de apel a analizat răspunderea A.N.L. în raport de o obligație ce nu se regăsește în cuprinsul contractului de mandat, contract ce reprezintă temeiul atragerii răspunderii sale contractuale.

În acest sens, a arătat că, prin art. 1 al contractului de mandat, se conferă A.N.L. atribuții de reprezentare a beneficiarilor în relația cu constructorul, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform condițiilor stabilite prin contractul de construire.

Astfel, consideră că în mod greșit instanța de apel a reținut că, prin contractul de mandat, A.N.L. s-a obligat față de reclamanți să finalizeze lucrările de construcție, inclusiv realizarea utilităților, și să predea reclamanților imobilul la cheie.

În continuare, referindu-se la contractul de mandat, a arătat că acesta stabilește în sarcina A.N.L. obligația unică de urmărire, care are în vedere două componente: execuția lucrărilor și finalizarea lucrărilor, astfel încât să fie respectate condițiile stabilite prin contractul de construire.

Prin urmare, consideră că, nefiind parte în contractul de construire, Agenția s-a obligat la urmărirea respectării contractului de construire.

Cu toate acestea, arată că instanța de apel a interpretat art. 1 al contractului de mandat ca având două obligații distincte: una de urmărire a executării lucrărilor (obligație de diligență) și una de finalizare a lucrărilor (obligație de rezultat).

Referindu-se la raționamentul instanței de apel, recurenta apreciază că, într-unul din contractele de mandat sau de construire, ar trebui să existe o delimitare clară a celor două obligații: până unde se consideră îndeplinită obligația de executare și de la ce stadiu intervine obligația de finalizare a imobilului. Altfel spus, până unde poate fi antrenată răspunderea constructorului și din ce punct intervine răspunderea mandatarului.

Mai mult, arată că, în aprecierea caracterului unei obligații ca fiind de rezultat sau de diligență, nu ar trebui aplicată doar interpretarea gramaticală a clauzei respective, ci ar trebui avute în vedere contractele încheiate, modul de derulare a obligației, natura contraprestației. Or, în opinia recurentei, noțiunea de „urmărire” definește acțiuni de diligență, și nu de rezultat. Astfel, consideră că Agenția are obligația de a depune toate diligențele necesare obținerii, atingerii unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuși rezultatul identificat și stabilit prin contractul de construire.

Mai arată că întinderea mandatului acordat Agenției este clar definită și stabilită, încadrându-se în limitele și particularitățile unui mandat convențional tipic (derivă din voința expresă a părților); special (acordat pentru o anumită operațiune și o anumită perioadă de timp). În plus, consideră că, fiind în prezența unui mandat special, el trebuie interpretat în mod restrictiv.

Așadar, recurenta susține că, în cauza de față, este vorba despre un contract de mandat, cu obligații de diligență. Urmărirea presupune o activitate de supraveghere, astfel încât, în accepțiunea recurentei, a urmări executarea și finalizarea construcției nu poate avea același sens cu a executa și finaliza lucrările de construire.

Mai susține că o obligație de rezultat nu poate fi astfel definită, cu atât mai mult cu cât intimații au împuternicit A.N.L. să-i reprezinte în fața antreprenorului, prețul plătit de aceștia pentru atingerea rezultatului fiind încasat de antreprenor (constructor) și nu de A.N.L.

Astfel, consideră că activitatea propriu-zisă de urmărire a realizării acestor obligații a fost desfășurată de A.N.L. în mod constant, dovadă în acest sens fiind înscrisurile existente la dosarul cauzei, trimise tuturor autorităților și societăților comerciale care au competențe și atribuții în executarea și asigurarea finanțării rețelelor de utilități și dotări tehnico-urbane, conform Convenției nr. 1909/2004, precum și în finalizarea construcției.

Mai mult, arătând că imobilul este finalizat încă din anul 2016, este locuibil și chiar locuit, recurenta susține că și-a dus la îndeplinire obligațiile cuprinse în contractul de mandat - de urmărire a executării lucrărilor la imobilul intimaților-reclamanți, așa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, ignorat de instanța de fond și apel.

Pe de altă parte, recurenta subliniază că, prin contractul de mandat încheiat cu intimații, nu și-a asumat obligația realizării lucrărilor de infrastructură și de utilități.

De asemenea, a mai precizat că A.N.L. nu încasează prețul construcției, ci dimpotrivă, în calitate de reprezentant al intimatei, trimite băncii finanțatoare ordinele de plată pentru a fi achitate direct în contul antreprenorului, pe baza facturilor emise de acesta.

Astfel, recurenta consideră că instanța a încălcat principiul înscris în art. 969 C. civ., întrucât nu se pot contopi obligațiile asumate de constructor cu cele asumate de mandatar. Prin urmare, apreciază că răspunderea sa contractuală poate fi analizată doar din perspectiva art. 1532 și următoarele C. civ. din 1864 privind contractul de mandat.

Așa fiind, recurenta apreciază că în mod greșit prin hotărârea recurată s-a reținut că este probată culpa contractuală a A.N.L., actele îndeplinite de Agenție fiind suficiente pentru a nu se reține o culpă în sarcina sa. Mai mult, arată că obligația asumată a fost îndeplinită cu suficientă diligență (imobilul fiind finalizat), motiv pentru care, neatingerea rezultatului, în termenul de 24 luni (termen asumat de constructor, în caz contrar fiind percepute penalități de întârziere conform contractului de construire de către reclamanți), este indiferentă.

În altă ordine de idei, recurenta afirmă că există o practică judiciară bogată și unitară în ceea ce privește faptul că obligațiile A.N.L. sunt de diligență, și nu de rezultat.

Prin urmare, consideră că obligațiile stabilite în sarcina A.N.L. prin contractul de mandat, de urmărire a executării și finalizării lucrărilor de construire, au fost îndeplinite, realizarea utilităților nefiind în sarcina sa, astfel încât, în opinia recurentei, soluția instanței, de obligare a A.N.L. la plata de despăgubiri este nelegală și netemeinică.

Printr-o altă critică, autoarea recursului arată că, deși instanța de apel a reținut că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, a stabilit că Agenția se face culpabilă de nepredarea locuinței la cheie, cu utilități, menținând soluția instanței de fond de admitere a acțiunii reclamanților, având drept temei încălcarea de către Agenție a obligațiilor asumate în baza tuturor contractelor și convențiilor încheiate - la care reclamanții-intimați nu sunt parte - sau încălcarea unor obligații izvorâte din lege, care constituie temeiul unei răspunderi civile delictuale.

Detaliind, recurenta a susținut că antrenarea răspunderii contractuale a A.N.L., conform raționamentului expus de instanță, a fost angajată nu doar în baza contractului de mandat, ci în baza tuturor contractelor încheiate de A.N.L., a tuturor actelor normative care guvernează activitatea Agenției și în baza tuturor relațiilor stabilite. Or, în opinia recurentei, răspunderea contractuală are la bază neîndeplinirea unei obligații asumate de pârât în relația cu reclamantul printr-un contract, obligație care constituie conținutul acelui raport juridic, pe când încălcarea oricărei alte obligații, izvorâte din lege sau din alte raporturi juridice, străine raportului analizat, antrenează răspunderea delictuală a celui care se face vinovat de respectiva încălcare.

Recurenta subliniază că, deși părțile Convenției MM 1909/06.05.2004 au convenit, conform art. 1 din convenție, să participe împreună la realizarea ansamblului de locuințe (…), acest fapt nu poate acredita ideea că Agenției i-ar reveni obligația de a asigura finalizarea lucrărilor în discuție, în condițiile în care convenția în cauză prevede expres modalitatea în care fiecare parte a convenției înțelege să contribuie la realizarea obiectivului și obligațiile asumate în acest scop.

În altă ordine de idei, recurenta subliniază că intimații nu au mandatat A.N.L. să îi reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități, astfel încât, în opinia recurentei, nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligații a Agenției sub acest aspect.

În acest sens, arată că, potrivit art. 973 C. civ. din 1864, convențiile n-au efect decât între părțile contractante.

Mai arată că, în sprijinul acestei afirmații sunt și dispozițiile H.G. nr. 239/2004, act normativ prin care Guvernul a decis că, pe fostele terenuri aflate în folosința gratuită a A.N.L., trecute în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea CLS1, a CJI și a CLV, județul Ilfov, se vor realiza locuințe pentru tineri, lucrări de drumuri, lucrări necesare asigurării cu utilități și dotări tehnico-edilitare a construcțiilor de locuințe, precum și alte obiective de investiții de interes public, potrivit planurilor de urbanism aprobate și în conformitate cu legislația în vigoare.

Astfel, consideră că A.N.L. nu și-a asumat nici contractual și nici legal efectuarea rețelelor de utilități.

Prin urmare, recurenta susține că nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acțiunea sau inacțiunea A.N.L. în rezolvarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a activității, neputând fi răspunzătoare pentru acțiunile sau inacțiunile autorităților și societăților cu atribuții în domeniu.

De asemenea, arată că, din înscrisurile existente la dosar, rezultă diligențele pe care le-a întreprins pe lângă autoritățile publice, în vederea realizării utilităților din cartierul (…), această obligație revenind în exclusivitate părților semnatare ale Convenției nr. 1909/Contractului de Cooperare din 2008, care s-au obligat și și-au asumat responsabilitatea realizării acestora.

Mai arată că, din obligațiile pe care părțile și le-au asumat în realizarea utilităților (proiectare, finanțare și execuția rețetelor de canalizare, de alimentare cu apă, de comunicații, instalații de iluminat public, finanțare și execuția rețelei de alimentare cu gaz metan, proiectarea, finanțarea și execuția rețelei de alimentare cu energie electrică, execuția rețelei de drumuri, sistematizarea verticală, realizarea dotărilor urbane: spații comerciale, spații pentru servicii publice, grădinițe, școli, spații pentru sport, spații verzi etc.) niciuna nu este în sarcina A.N.L., ci a celorlalte părți semnatare ale Convenției nr. 1909/2004.

În continuare, recurenta precizează că Agenția nu are prerogativa legală potrivit Legii nr. 152/1998 și H.G. nr. 962/2001 să asigure finanțarea și executarea lucrărilor de construcții și de utilități pentru niciunul din amplasamentele pe care se derulează programele sale, aceasta însemnând că nu are o astfel de prerogativă nici pentru Cartierul (…).

Mai arată că, prin Contractul de Cooperare nr. 10428/06.03.2008, încheiat între Municipiul București și Orașul Voluntari, aceste autorități au convenit să realizeze împreună acțiuni de viabilizare a terenurilor, utilități drumuri și sistematizare verticală pentru ansamblul de locuințe (…).

De asemenea, afirmă că, tot prin acest contract, urma ca traseele rețelelor din ansamblu, precum și drumurile de acces, să fie cuprinse într-un plan coordonator finanțat și urmărit de către Primăria Municipiului București, iar viabilizarea și sistematizarea urmau să fie realizate în baza unor contracte încheiate cu firme de specialitate, durata contractului fiind de 3 ani de la semnare.

Totodată, recurenta învederează faptul că acest contract de cooperare își produce efectele pe deplin atât timp cât nu a fost anulat sau revocat, iar potrivit art. 3.1. din același contract de cooperare încheiat în 2008, durata acestuia era de 3 ani de la semnare.

Mai arată că, urmare procesului intentat de Asociația Deținătorilor de Lot Cartier (…) împotriva Municipiului București, respectiv, prin sentința civilă nr. 8903/27.11.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorul 5 București în dosar nr. x/302/2008, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2273/08.04.2011 pronunțată de Curtea de Apel București, Primăria Mun. București a fost obligată să lanseze procedura de atribuire prin licitație publică a lucrărilor de utilități prin introducerea rețelelor de alimentare cu apă, canalizare și drumuri în cartierul (…), obligație asumată prin Contractul de cooperare încheiat în 05.03.2008.

În continuare, arată că, în vederea executării acestor hotărâri, Primăria Mun. București a încheiat în data de 30.12.2013 „Contractul de proiectare și execuție lucrări” nr. 729, respectiv 731.

Recurenta susține că, așa cum rezultă și din corespondența purtată cu A.N.L. Municipiul București este cel care nu și-a îndeplinit obligațiile asumate.

Mai arată că, pentru a veni în sprijinul beneficiarilor, A.N.L. a demarat unele acțiuni în justiție. Evocând anumite hotărâri judecătorești apreciate ca fiind relevante, recurenta afirmă că instanțele de judecată au stabilit în mod definitiv că Agenția nu are obligația de a realiza utilitățile în amplasamentul (…), astfel încât nu poate răspunde contractual pentru lipsa de folosință a imobilului.

Prin urmare, întrucât prin hotărârea pronunțată, instanța a obligat A.N.L. la despăgubiri pentru lipsa de folosință, ceea ce implică și realizarea utilităților, reținând în mod greșit că Agenția trebuia să asigure realizarea infrastructurii și a urbanizării Cartierului (…), recurenta conchide în sensul că, atât timp cât există părți membre semnatare ale Convenției nr. 1909/2004, obligate de instanțele judecătorești la realizarea utilităților în Cartierul (…), acest lucru nu poate fi pus în sarcina A.N.L.

Prin urmare, recurenta susține că instanța a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății și a atribuit A.N.L. o obligație de rezultat inexistentă, ignorând, astfel, întregul probatoriu administrat în cauză, înscrisurile depuse reprezentând diligențele întreprinse pe lângă constructor și autoritățile locale.

În continuare, recurenta prezintă argumentele pentru care A.N.L. nu poate avea calitatea de dezvoltator imobiliar, conchizând în sensul că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale.

Printr-o altă critică, recurenta susține că hotărârea este nelegală și netemeinică și în ceea ce privește prejudiciul material, în condițiile în care evaluarea este ipotetică, raportată la o situație ipotetică – imobil finalizat, într-un cartier similar finalizat - această evaluare neputând avea, în opinia recurentei, caracter de certitudine.

Pe de altă parte, arată că nu se poate susține caracterul cert al prejudiciului, neputându-se proba un prejudiciu real, efectiv, în condițiile în care este generat de lipsa de folosință a unei locuințe asupra căreia intimații nu au atributul dreptului de proprietate.

Subliniind faptul că prejudiciul nu a fost dovedit, recurenta arată că situațiile avute în vedere de expert și analiza din cadrul raportului nu reprezintă o dovadă a prejudiciului, nefiind prezentat în cadrul expertizei un contract de închiriere încheiat în amplasamentul (…), nu au fost analizate contracte de închiriere valabil încheiate pentru a putea dovedi o sumă reală ce ar fi putut fi obținută, ci doar oferte ale proprietarilor, în cartiere deloc comparabile cu cel în discuție, fără a se avea în vedere situația concretă a zonei rezidențiale, ceea ce, în opinia recurentei, nu probează un prejudiciu real, efectiv.

Pe de altă parte, recurenta consideră abuzivă decizia instanței de apel de obligare a Agenției la plata sumei de 54.656,5 euro reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru perioada 2013-2018, în condițiile în care imobilul este finalizat încă din anul 2016, locuit/locuibil, fiind îndeplinite obligațiile asumate prin mandat; intimații-reclamanți au efectuat lucrări modificatoare la imobilul aflat pe lotul (..), fără a deține autorizație de construire pentru lucrările efectuate, aspect ce face imposibilă predarea imobilului și, implicit, recepția la terminarea lucrărilor. A mai arătat că modificările majore ale proiectului, recunoscute de reclamanți, necesită obținerea de către aceștia a unei autorizații de construire, aspecte reținute în cadrul raportului de expertiză efectuat în cauză, iar A.N.L. prin contractul de mandat încheiat cu intimații nu și-a asumat obligația realizării lucrărilor de infrastructură și de utilități.

Mai mult decât atât, recurenta arată că nu înțelege în ce constă prejudiciul creat intimaților pentru achiziționarea acestui imobil în cartierul (…), în condițiile în care aceștia au mai achiziționat o casă învecinată în anul 2018, sens în care arată că a depus la dosarul cauzei documente doveditoare, respectiv, extras de carte funciară care atestă faptul că reclamanții au achiziționat, fără ca acest fapt să fie adus la cunoștința A.N.L., încă un imobil pe lotul 915.

La 4 august 2021, intimații-reclamanți, prin avocat, au depus în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată făcute în recurs.

Conform art. 493 alin. 2-4 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. 3 C. proc. civ., prin încheierea din 11 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție Secția a II-a Civilă, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului, potrivit art. 493 alin. 4 din Cod.

Prin încheierea completului de filtru din 21 februarie 2023, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1366 din 20 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă, stabilind termen de judecată la data de 25 aprilie 2023, ora 10:00, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta nu a formulat critici concrete în susținerea niciunei ipoteze corespunzătoare acestui motiv de nelegalitate. Așadar, fiind invocat pur formal, instanța de recurs nu se poate considera legal învestită cu acest motiv de nelegalitate.

În schimb, față de criticile formulate în privința soluției referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, Înalta Curte reține că instanța de apel a admis în mod corect excepția invocată.

În opinia recurentei, decizia este nelegală, fiind aplicate și interpretate eronat dispozițiile art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, deoarece termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de data la care trebuia predat efectiv imobilul, respectiv 27.04.2009, moment la care reclamanții au cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea.

Sub acest aspect, recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că fapta imputată pârâtei A.N.L. constă într-o inacțiune cu caracter continuu, până la predarea efectivă a locuinței.

Reclamanții au formulat o acțiune personală, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, solicitând despăgubiri pentru lipsa de folosință a locuinței, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatarul A.N.L. a obligației de rezultat de a executa în mod corespunzător mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 C. civ. 1864 și ale art. 381 C. com., respectiv de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, la termen.

În cauză, paguba invocată de reclamanți se produce în mod continuu, cu fiecare zi ce trece fără ca aceștia să fie puși în posesia utilă a locuinței. Aceasta deoarece și faptele ilicite imputate pârâtei A.N.L. constau în inacțiuni continue, referitoare la urmărirea executării și finalizării lucrărilor de construire a locuinței propriu-zise și a lucrărilor de infrastructură și de utilități, necesare utilizării imobilului conform destinației sale. Fiind vorba de un prejudiciu care se produce în mod succesiv, pentru fiecare zi de întârziere curge un termen de prescripție distinct, astfel încât, pentru a nu fi prescrise, pretențiile reclamanților trebuie formulate într-un termen de 3 ani calculat în mod regresiv de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Având în vedere faptul că lipsa de folosință a locuinței este cuantificată prin raportare la chiria lunară, rezultă că pentru fiecare dintre prejudiciile succesive produse ia naștere un drept la acțiune de sine stătător și care formează obiectul unei prescripții distincte.

Potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Noului Cod civil (Legea nr. 287/2009) sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Ca urmare, sunt aplicabile prevederile art. 3 alin. 1 și art. 7 alin. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 și în continuare, după intrarea în vigoare a Noului Cod civil, art. 2517 și 2523 din Noul C. civ., prevederi legale care sunt similare.

În concluzie, soluția instanțelor de fond de respingere a excepției prescripției pentru perioada ulterioară datei de 18.11.2013 nu încalcă normele de drept material aplicabile.

Printr-o altă critică, recurenta se referă la interpretarea greșită a obligațiilor A.N.L. născute din contractul de mandat, precum și la lipsa obligației A.N.L. de a realiza utilitățile în amplasamentul (…).

Pentru a stabili natura respectivei obligații, instanța de recurs reține că, prin Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, s-a stabilit la art. 1: „(1) Pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, denumită prescurtat A.N.L., sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului. (2) A.N.L. este instituție de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanțare în domeniul construcției de locuințe, având autonomie financiară”.

Totodată, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998, pârâta A.N.L. are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale.

În temeiul contractului de mandat HC-0312 încheiat cu reclamanții la 12 mai 2004 (art. 1), A.N.L. (în calitate de mandatar) a fost împuternicită să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor de construire a unei locuințe la cheie tip S3A pe lotul nr. (..) din cartierul (…), conform proiectului tehnic și autorizației de construire – obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Prin clauza stipulată la art. 14 din același contract, părțile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

Totodată, la art. 13 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care Antreprenorul General este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt Antreprenor General, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, potrivit art. 15 din același contract.

Prin urmare, mandatarul este ținut de îndeplinirea întocmai și corespunzător a obligațiilor stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 C. civ. din 1864 și ale art. 381 C. com. din 1887.

Contractul de mandat nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul A.N.L. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind în realitate un act juridic complex, prin care reclamanții au împuternicit A.N.L. să îi reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale reclamanților în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției, precum și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței.

În ce privește modul de interpretare a obligațiilor asumate de pârâta A.N.L. prin contractul de mandat, Înalta Curte, în acord cu jurisprudența conturată la nivelul instanței supreme în cauze similare, reține că, potrivit art. 1 din contractul de mandat încheiat cu intimații-reclamanți la 12.05.2004, obligația asumată de mandatar este una de rezultat, părțile convenind, dincolo de orice echivoc, că A.N.L. se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor, la termen.

Caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului (…) rezultă, de altfel, și din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat - Legea nr. 152/1998, contractul completându-se cu normele legale incidente (Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare).

Înalta Curte reține că, în aplicarea regulii de interpretare a contractului prevăzute de art. 970 alin. 2 C. civ. 1864, conform căreia convențiile obligă „nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa”, conținutul obligațiilor mandatarului A.N.L. trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare, precum și cu obligațiile asumate de pârâtă prin complexul contractual la care a participat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. 1 și art. 2 alin. 1 lit. e din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiective (atribuții), între altele, inițierea și/sau dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, potrivit art. 1 alin. 2 lit. b din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuții, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii.

Sensul noțiunii de „operațiuni imobiliare” este clarificat prin art. 31 din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operațiuni încheierea, intermedierea și gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenția Națională pentru Locuințe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare și predare a locuințelor către beneficiari.

O primă concluzie care se desprinde din analiza prevederilor legale anterior prezentate este aceea că obligațiile A.N.L. depășesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligații nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci A.N.L. acționează ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuții de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Obligațiile A.N.L. nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități.

În acest sens, art. 1 alin. 4 din Normele metodologice prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, dispozițiile art. 2 alin. 4 din Normele metodologice impuneau ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor cu programele de investiții în construcția de locuințe, A.N.L. a încheiat contracte cu autoritățile administrației publice locale și cu alte persoane juridice.

Astfel, prin Convenția MM nr. 1909/2004, la art. 2 lit. b A.N.L. s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, în timp ce părțile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuțiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor și investițiilor pe componenta de infrastructură și utilități, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuințelor. În exercitarea atribuției legale de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar, A.N.L. a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenție să urmărească realizarea utilităților.

Cu alte cuvinte, obligațiile de rezultat asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea și finalizarea lucrărilor pe cele două componente : (i) de construire propriu-zisă a locuințelor și (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire.

În acest context legal și convențional, Înalta Curte reține că obligațiile stabilite de lege în sarcina Agenției Naționale pentru Locuințe, ce au constitut baza legală a încheierii contractului de mandat, au imprimat obligațiilor contractuale o particularitate derivată din lege, având semnificația depășirii sferei obligațiilor de diligență ce se asumă în general de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat.

În consecință, argumentele anterior expuse impun concluzia că obligațiile asumate de Agenția Națională pentru Locuințe în temeiul contractului de mandat în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor sunt de rezultat.

De asemenea, nici critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 973 C. civ. de la 1864 nu este fondată.

În aprecierea recurentei, aceasta nu poate fi responsabilă pentru neîndeplinirea unor obligații care nu au fost asumate prin contractul de mandat, ci au format obiectul altor contracte.

Înalta Curte constată că, în analiza faptei culpabile a pârâtei A.N.L. și a naturii obligației acesteia, instanța de apel a avut în vedere atribuțiile legale de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar, precum și ansamblul raporturilor contractuale existente pentru realizarea Cartierului de locuințe (…). În acest context, contractul de mandat nu trebuie privit individual, ci în corelație cu celelalte contracte încheiate în vederea realizării obiectivului de a preda reclamanților locuința la cheie.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel, atunci când a stabilit natura juridică a obligației asumate de pârâta A.N.L., în contextul legal și convențional existent nu a aplicat greșit dispozițiilor art. 973 C. civ. de la 1864, în sensul că a atribuit pârâtei A.N.L. obligații pe care nu și le-a asumat contractual.

În ceea ce privește prejudiciul, acesta a fost evaluat de reclamanți prin raportare la lipsa de folosință a imobilului și au considerat că poate fi folosită ca reper de evaluare chiria ce ar fi putut fi încasată pentru imobil, raportat la suprafața acestuia și locație, ceea ce înseamnă beneficiul nerealizat („lucrum cessans”), în conformitate cu prevederile art. 1084 C. civ. de la 1864.

Înalta Curte reține că reclamanții au fost lipsiți de prerogativele conferite de dreptul de proprietate, respectiv de atributul folosinței locuinței.

Evaluarea acestui prejudiciu prin raportare la nivelul mediu al chiriei practicate pentru un imobil dintr-un cartier similar era singura posibilă, din moment ce locuința nu a fost finalizată și nu a fost predată beneficiarilor în termenul convenit. Or, a pretinde acestora din urmă să dovedească posibilitatea reală și efectivă de a închiria un imobil nefinalizat este în mod evident o probă imposibilă.

În plus, criticile recurentei A.N.L. referitoare la dovada și cuantumul prejudiciului, prin raportare la raportul de expertiză întocmit în cauză, precum și susținerile privind starea de fapt constând în momentul predării locuinței nu constituie critici de nelegalitate, care să poată face obiect de analiză în cadrul recursului, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ci reprezintă veritabile critici de netemeinicie, care presupun o reevaluare a probelor administrate și stabilirea unor aspecte de fapt diferite, cu relevanță asupra caracterului cert al prejudiciului.

Așa fiind, pentru rațiunile înfățișate mai sus, constatând că nu este incident niciunul dintre motivele de casare invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 1366 din 20 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 1366 din 20 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 aprilie 2023.