ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2299/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2299/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

Prin sentința civilă 856 din 19 aprilie 2022, Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată și a obligat reclamanta A S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 20.000 lei.

Prin încheierea de ședință din 31 martie 2023, Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă a respins ca inadmisibilă solicitarea apelantei privind încuviințarea probei cu martori și ca nefiind utile soluționării cauzei probele cu expertiză în specialitățile contabilitate și evaluare.

La termenul de judecată din 26 mai 2023, instanța de apel a respins solicitarea apelantei de revenire asupra probei cu martorul C, făcând și aplicarea dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în sensul în care pârâta a prezentat originalul procesului-verbal de punere în funcțiune și a procesului-verbal din 5 iunie întocmit pentru verificarea etanșeității instalației, constatându-se și că devizele de lucrări nu au fost prezentate instanței în original.

La același termen de judecată au avut loc dezbaterile asupra cererii de apel, Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă amânând pronunțarea în cauză pentru data de 09 iunie 2023.

Prin decizia civilă nr. 1030 din 23 iunie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/3/2021, Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei, care a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 35.700 lei.

Cu privire la nelegalitatea încheierilor de ședință din 31 martie 2023 și 26 mai 2023 s-a invocat încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil, precum și a principiului egalității armelor, întrucât instanța de apel a respins în mod nejustificat cererile de probatoriu formulate de reclamantă, respectiv proba testimonială și efectuarea expertizelor de specialitate, a revenit asupra probei cu martori, a respins solicitarea privind obligarea pârâtei de a depune originalul înscrisurilor la dosar, declanșarea procedurii de înscriere în fals a devizelor de lucrări și a procesului-verbal de recepție, apreciate ca esențiale pentru dovedirea pretențiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Nelegalitatea încheierii de ședință din 31 martie 2023 a fost susținută de către titulara memoriului de recurs nu doar din perspectiva respingerii nemotivate a probelor, ci și a respingerii audierii martorului C; instanța a avut în vedere un aspect contrar realității, respectiv faptul că acesta ar fi fost angajatul societății recurente, deși în realitate era colaborator al intimatei-pârâte.

Lipsa de tratament egal în administrarea probelor a fost invocată și prin prisma faptului că în fața primei instanțe pârâtei i-a fost încuviințată cererea privind audierea unor martori care aveau la acea dată calitatea de angajați ai acesteia pe funcții de conducere.

Referitor la solicitarea privind audierea martorului C s-a învederat că această probă a fost considerată utilă de către prima instanță, motiv pentru care însușirea probei de către apelantă după renunțarea pârâtei la administrarea ei, trebuia să determine încuviințarea de către instanța de apel a acestui probatoriu.

Recurenta a mai criticat încheierea de ședință din 31 martie 2023, în sensul că, deși instanța de apel a fost sesizată cu privire la faptul că prima instanță nu a dispus declanșarea procedurii de înscriere în fals, aceasta a respins toate cererile de probațiune, ignorând aspectul legat de procedura înscrierii în fals, astfel cum este reglementată de art. 304 C. proc. civ., admisibilitatea acestei proceduri nefiind condiționată de vreun criteriu subiectiv al instanței.

Încheierea de ședință din 26 mai 2023 a fost considerată nelegală de către titulara memoriului de recurs, întrucât, prin respingerea ca inadmisibilă a solicitării de revenire asupra probei testimoniale cu martorul C, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 257 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a încălcat dreptul la apărare al reclamantei, ignorând faptul că la aprecierea admisibilității acestei probe a avut în vedere un aspect contrar realității.

Față de respingerea nemotivată a probatoriului propus, recurenta a apreciat că instanțele au încălcat principiul egalității armelor, astfel cum este prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În legătură cu motivul de apel ce a vizat nemotivarea sentinței din perspectiva dreptului de proprietate intelectuală asupra mărcii „Ro Concept Oscar” s-a invocat motivarea insuficientă a respingerii de către prima instanță a capătului de cerere privind nulitatea contractului de franciză pe motivul lipsei dreptului de proprietate intelectuală asupra mărcii, recurenta precizând că nici instanța de apel nu a analizat susținerile sale cu privire la aceste aspecte. În acest sens, a arătat că, potrivit prevederilor legale, francizorul trebuie să fie titularul dreptului de proprietate intelectuală asupra mărcii utilizate în cadrul contractului de franciză, însă intimata-pârâtă nu a deținut acest drept asupra mărcii „Ro Concept Oscar” la momentul semnării contractului, întrucât la acea dată procedura de înregistrare a mărcii de către intimată nu era finalizată, astfel cum reiese din informațiile obținute de la O.S.I.M. și din documentele prezentate în cadrul procesului.

Potrivit recurentei, în această situație, raportul juridic de franciză este nul absolut pentru lipsa condiției de validitate privind calitatea francizorului de titular al dreptului de proprietate intelectuală asupra mărcilor înregistrate înscrise în anexa 1 la contractul de franciză, fapt ce face ca hotărârea primei instanțe să fie nelegală.

A mai susținut titulara memoriului de recurs că, atât prima instanță, cât și instanța de apel au ignorat aspectele anterior menționate și nu au argumentat în niciun fel poziția adoptată, achiesând susținerilor intimatei, fără niciun fel de justificare.

Decizia atacată a fost criticată și din perspectiva modului în care instanța de apel a analizat criticile reclamantei privind nemotivarea sentinței primei instanțe cu privire la calitatea pârâtei de proprietar asupra mărcii, în sensul în care a apreciat că această lacună reprezintă doar o calitate a hotărârii apelate și nu un viciu de motivare.

Recurenta a precizat că certificatul de înregistrare al mărcii nr. 150270/2017 nu face dovada calității intimatei de titular exclusiv asupra acesteia în ceea ce privește activitatea de comercializare și distribuție de carburant, considerând că instanța a pronunțat o soluție nelegală, interpretând greșit normele care reglementează condițiile ce trebuie îndeplinite de către o entitate pentru a avea calitatea de titular al dreptului de proprietate exclusivă asupra mărcii.

Referitor la motivul doi de apel, ce a vizat reîncadrarea temeiului de drept aferent celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, fără respectarea principiului contradictorialității, recurenta a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere niciuna dintre clauzele contractuale invocate în cuprinsul cererii de apel ca încălcând principiul-bunei credințe la încheierea oricărui raport juridic și nici nu a considerat că prima instanță, motivându-și exclusiv soluția pe faptul că pârâta a fost de bună-credință prin raportare la dispozițiile art. 1236 și art. 1238 C. civ., nu ar fi schimbat temeiul juridic invocat în susținerea nulității absolute a clauzelor contractuale pentru cauză nelegală, imorală și ilicită.

A mai arătat titulara memoriului de recurs că instanța de apel nu a oferit niciun argument pertinent și a reținut în mod generic faptul că analiza primei instanțe a fost una concretă, fiind respectate principiile disponibilității și contradictorialității.

Totodată, a afirmat recurenta că, în reexaminarea pe fond a capătului doi din cerere, instanța de apel a invocat chiar art. a cărui nulitate a fost invocată, respectiv clauza 4.9, considerând că aceasta este producătoare de efecte juridice, în condițiile în care clauza favorizează exclusiv societatea pârâtă. În opinia recurentei, o astfel de clauză leonină este, prin natura sa, nulă absolut, întrucât încalcă principiul egalități părților în tratarea unei afaceri comerciale, fiind vădit caracterul disproporționat al afacerii prin neparticiparea francizorului la pierderi.

În legătură cu soluția dată capătului trei din cererea de apel s-a invocat nemotivarea deciziei atacate, autoarea căii extraordinare de atac susținând, în esență, că instanța de control judiciar devolutiv nu a analizat niciunul dintre argumentele sale și a respins nejustificat cererile de probatoriu. În acest sens, recurenta a făcut ample expuneri cu privire la relația contractuală și factuală dintre părți și la probatoriul administrat în fața primei instanțe, precizând că instanța de apel avea obligația de a analiza clauzele contractului de franciză din perspectiva intenției părților și de a le interpreta potrivit voinței acestora pentru a stabili dacă au fost respectate sau nu obligațiile asumate.

Potrivit recurentei, ignorarea existenței obligației francizorului de a realiza investiții, în ciuda recunoașterii exprese a acestuia și a stipulării condițiilor de reziliere a contractului condiționat de restituirea valorii investițiilor efectuate până la acel moment, atrage nelegalitatea hotărârii astfel pronunțate.

De asemenea, recurenta a susținut că instanța de apel a ignorat și reglementările Codului deontologic european al francizei și interpretarea dată clauzelor esențiale ale acestui tip de contract prin dispozițiile Legii nr. 179/2019 și Ordonanței Guvernului nr. 52/1997.

Printr-o altă critică, s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 293 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora instanța avea obligația de a ordona pârâtei prezentarea originalului înscrisului depus de către aceasta în copie la dosar, precum și dispozițiile art. 302 și următoarele din același act normativ, întrucât instanța nu a procedat la verificarea înscrisurilor în urma contestării semnăturii aplicate pe acestea de către reprezentanții reclamantei.

Recurenta a mai precizat că certificarea pentru conformitate este o condiție de admisibilitate a probei cu înscrisuri, însă certificarea realizată de către pârâtă s-a făcut fără ca aceasta să se afle vreodată în posesia originalului înscrisului, împrejurare care atrage pe de o parte, lipsirea de efecte a acestei certificări, iar pe de altă parte, chiar aparența săvârșirii unei infracțiuni.

În opinia titularei memoriului de recurs, instanțele de judecată au încălcat prevederile legale referitoare la forța probantă a înscrisurilor, acordând valență probatorie unui înscris contestat de către una din părți (procesul-verbal de recepție finală) care nu a fost înfățișat instanței în original, deși a fost semnat pentru conformitate cu originalul de către pârâtă, ce l-a invocat ca probă în dovedirea îndeplinirii obligației sale de a realiza investițiile.

Mai mult, a arătat recurenta că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestor aspecte.

De asemenea, a susținut recurenta-reclamantă că nerespectarea obligațiilor asumate de către francizor, atât a celor legale, cât și a celor asumate convențional, a generat un grav dezechilibru contractual care a condus la intrarea în incapacitate de plată a societății beneficiare, astfel încât se impunea constatarea rezilierii contractului de franciză din culpa pârâtei francizor, precizând totodată că toate aspectele invocate constituie cauze de reziliere a contractului din culpa pârâtei, astfel cum a și fost notificată în data de 03.12.2019.

În final, s-a arătat că, deși prima instanță a acordat mai mult decât s-a cerut, respectiv a constatat intervenită rezilierea de plin drept a contractului de franciză, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra aspectului privind depășirea cadrului legal al învestirii primei instanțe.

Prin întâmpinarea înregistrată la 23 octombrie 2024, intimata-pârâtă B S.R.L. a invocat, în principal, nulitatea punctelor 1, 2 și 4 din cererea de recurs, întrucât acestea privesc chestiuni de netemeinicie și nu de nelegalitate, iar, în subsidiar, s-a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea apărărilor formulate de către intimata-pârâtă și admiterea recursului pentru motivele arătate.

Prin rezoluția din 5 noiembrie 2024 a fost stabilit, pentru soluționarea recursului, termen de judecată la 10 decembrie 2024 cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate va analiza excepția nulității recursului, invocată din oficiu, excepție care va fi admisă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 C. proc. civ., poate fi exercitată în condițiile prevăzute de lege. În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală exigențelor legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanța de recurs.

Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, prin raportarea motivului de casare indicat la hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greșit.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul legii de procedură anterioare sancțiunea nulității era reglementată și devenea incidentă atunci când criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanța are și obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Pornind de la aceste repere teoretice, cu privire la recursul reclamantei A S.R.L., instanța supremă reține că titulara căii de atac a indicat în mod formal motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., care vizează exigențele motivării hotărârii și încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prin decizia recurată.

Înalta Curte apreciază că, deși prin memoriul de recurs recurenta-reclamantă a formulat critici atât împotriva deciziei civile nr. 1030 din 23 iunie 2023, cât și a încheierilor de ședință din 31 martie 2023 și 26 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a V-a Civilă, susținerile sale nu se încadrează în ipotezele legale prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. de strictă interpretare.

Astfel, deși a indicat în mod expres motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate prin recursul formulat relevă, în realitate, reevaluarea situației de fapt, reinterpretarea probatoriului și nemulțumirile recurentei legate de modul de soluționare a cauzei, precum și de soluția de menținere a sentinței primei instanțe.

Încheierile de ședință din 31 martie 2023 și 26 mai 2023 au fost criticate formal din perspectiva încălcării dreptului la apărare și la un proces echitabil precum și a principiului egalității armelor, față de respingerea cererilor de probatoriu formulate în timpul procesului pentru dovedirea nulității contractului de franciză precum și a nerespectării obligațiilor contractuale asumate de către intimata-pârâtă.

Deși criticile recurentei vizează aparent încălcarea normelor de procedură referitoare la administrarea probelor de către instanța de apel și nemotivarea măsurilor procesuale privind încuviințarea probatoriului, nu pot fi analizate nici din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când sunt încălcate norme de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii atacate.

Înalta Curte reține că, sub aparența încălcării dreptului la apărare, al caracterului echitabil al procedurii și al principiului egalității armelor, prin criticile formulate recurenta-reclamantă face trimitere la modul de apreciere și de administrare a probatoriului privind desfășurarea relațiilor contractuale dintre părți și nerespectarea obligațiilor asumate de către intimată, invocându-se dezechilibrul contractual și culpa exclusivă a intimatei în relația convențională, vizând deci netemeinicia deciziei recurate.

În scopul aflării adevărului, legiuitorul obligă judecătorul ca, ori de câte ori legea îi rezervă puterea de apreciere, să țină seama de toate circumstanțele cauzei și să asigure respectarea cumulată a principiilor procesului civil, echității și bunei-credințe.

Regula liberei aprecieri a probelor instituită de art. 264 C. proc. civ. permite instanței, ca în etapa deliberării, să stabilească, în vederea aflării adevărului, existența faptelor pentru dovedirea cărora au fost încuviințate probele potrivit propriilor convingeri, fără a exista în privința acestora o ordine de prioritate stabilită.

Aprecierea instanței devolutive asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluționarea procesului nu poate fi însă cenzurată pe calea recursului, întrucât această chestiune vizează netemeinicia, și nu nelegalitatea hotărârii atacate.

Este real că încălcarea unor norme de procedură poate fi supusă controlului instanței de recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă acest motiv pentru a fi incident în cauză, trebuie să fie prevăzut de lege sub sancțiunea nulității.

Or, aspectele susținute prin memoriul de recurs sunt legate de utilitatea, pertinența și concludența probelor și nu pot forma obiect al controlului de legalitate în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, astfel că instanța de recurs nu are competența legală de a repune în discuție probatoriul solicitat de reclamantă și nici de a reanaliza probele, astfel cum urmărește, în realitate, recurenta-reclamantă, sub pretextul invocării unor încălcări ale principiului procesului echitabil.

Cu alte cuvinte, atunci când partea recurentă critică neîncuviințarea unei probe pe care o socotește concludentă și utilă în susținerea căii de atac, această chestiune privește temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea sa, întrucât tinde la substituirea unei aprecieri din partea instanței de recurs, diferite celei a instanței de apel.

Nici criticile referitoare la nemotivarea măsurilor procesuale privind încuviințarea probelor nu se circumscriu ipotezelor legale de strictă interpretare ale art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât trimiterile recurentei-reclamante sunt pur formale și vizează nemulțumirea față de soluția pronunțată și nu conformitatea cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În acest context, criticile din memoriul de recurs ce au vizat încheierile de ședință din 31 martie 2023 și 26 mai 2023 astfel cum au fost concepute, nu pot fi cenzurate în calea extraordinară de atac a recursului.

Mai mult, Înalta Curte constată că, în cauză, recursul conține o reiterare a motivelor de apel cu privire la respingerea probatoriului de către prima instanță.

Or, simpla reiterare a situației particulare a litigiului care a primit o soluție în apel nu răspunde exigențelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți învestite cu verificarea legalității hotărârii pronunțate în apel și nu a hotărârii instanței de fond.

În continuare, în ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1030 din 23 iunie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a V-a Civilă, s-a susținut, într-o primă critică, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că instanța de apel nu a analizat în mod temeinic susținerile privind lipsa calității de titular exclusiv al dreptului de proprietate intelectuală asupra mărcii „Ro Concept Oscar” de către intimată, ceea ce ar atrage nulitatea absolută a contractului de franciză, față de lipsa acestei condiții de validitate, fiind criticat și modul în care instanța de apel a analizat susținerile reclamantei vizând nemotivarea sentinței primei instanțe cu privire la calitatea pârâtei de proprietar asupra mărcii.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a menționat, cu privire la motivul de apel ce a vizat reîncadrarea temeiului de drept aferent celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, fără respectarea principiului contradictorialității, că instanța de control judiciar devolutiv nu a avut în vedere niciuna dintre clauzele contractuale invocate în cuprinsul cererii de apel ca încălcând principiul-bunei credințe și nici nu a considerat că prima instanță ar fi schimbat temeiul de drept invocat, deși soluția a fost motivată exclusiv prin raportare la dispozițiile art. 1236 și art. 1238 C. civ.

Tot din perspectiva nemotivării deciziei atacate, a susținut titulara memoriului de recurs că instanța de apel nu a analizat argumentele formulate prin capătul trei din cererea de apel, ignorând existența obligației francizorului de a realiza investiții.

Circumscris acestui motiv de casare, recurenta a mai invocat și faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la aspectele ce au vizat prezentarea și verificarea originalului înscrisurilor depuse de pârâtă în copie la dosar.

Printr-o ultimă critică s-a arătat că, deși prima instanță a acordat mai mult decât s-a cerut, respectiv a constatat intervenită rezilierea de plin drept a contractului de franciză și nu din culpa pârâtei, așa cum s-a invocat prin acțiunea dedusă judecății, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra aspectului privind depășirea cadrului legal al învestirii primei instanțe.

Întrucât se susține nemotivarea hotărârii recurate, Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Or, în speță, deși recurenta-reclamantă a susținut nemotivarea deciziei atacate, toate argumentele vizează, în realitate, concluziile asupra situației de fapt și a probatoriilor privind desfășurarea relațiilor contractuale dintre părți.

Astfel, prin criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate, de strictă interpretare, recurenta-reclamantă nu vizează lipsa considerentelor hotărârii recurate, ci aceasta este nemulțumită de soluția pronunțată de instanța de control judiciar devolutiv cu privire la acțiunea ce a vizat anularea/rezilierea actului juridic încheiat cu pârâta, prin respingerea apelului formulat și menținerea sentinței primei instanțe, de respingere a cererii de chemare în judecată.

Deși formal se invocă nemotivarea hotărârii atacate, argumentele aduse în dezvoltarea acestei critici vizează, de fapt, fondul acțiunii, autoarea memoriului de recurs urmărind, în realitate, o reluare a aspectelor de fond, analizate de către instanțele devolutive asupra validității convenției și a culpei contractuale, în urma interpretării clauzelor contractuale și a probelor.

Mai mult, referirile recurentei privind reinterpretarea probatoriului țin de netemeinicia hotărârii atacate, aspecte care nu pot avea aptitudinea de a declanșa un control de legalitate în raport de motivul invocat.

Așadar, simpla invocare a motivului de casare nu conduce de plano la incidența acelui motiv de recurs.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora „recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”.

Prin urmare, se constată că în cauză criticile formulate nu configurează niciuna din ipotezele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat în mod formal de recurenta-reclamantă în cuprinsul memoriului de recurs.

Nici invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greșita încălcare sau aplicare a normelor de drept material de către instanța de apel.

Teza încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material trebuie să fie argumentată în concret, neputând fi invocată prin enunțuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

Aspectele invocate de autoarea memoriului de recurs relativ la motivul de casare anterior evocat, nu vizează ipotezele legale prevăzute de acest text normativ, de strictă interpretare, care să privească obiectul căii de atac, respectiv decizia instanței de apel.

Prin criticile formulate în justificarea solicitării privind anularea contractului de franciză, a susținut recurenta-reclamantă că instanța a interpretat greșit normele de drept material care reglementează condițiile ce trebuie îndeplinite de către o entitate pentru a avea calitatea de titular al dreptului de proprietate exclusivă asupra mărcii și că instanța de apel avea obligația de a analiza și interpreta clauzele contractului din perspectiva intenției părților pentru a stabili dacă au fost respectate sau nu obligațiile asumate.

Totodată, recurenta a susținut că instanța de apel a ignorat și reglementările Codului deontologic european al francizei și interpretarea dată clauzelor esențiale ale acestui tip de contract prin dispozițiile Legii nr. 179/2019 și Ordonanței Guvernului nr. 52/1997.

Printr-o altă critică, s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 293 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora instanța avea obligația de a ordona pârâtei prezentarea originalului înscrisului depus de către aceasta în copie la dosar, precum și dispozițiile art. 302 și următoarele din același act normativ, întrucât instanța nu a procedat la verificarea înscrisurilor în urma contestării semnăturii aplicate pe acestea de către reprezentanții reclamantei.

În opinia titularei memoriului de recurs, instanțele de judecată au încălcat prevederile legale referitoare la forța probantă a înscrisurilor, acordând valență probatorie unui înscris contestat de către una din părți.

Înalta Curte observă că susținerile titularei memoriului de recurs subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu combat, în substanța lor, considerentele instanței de apel în ceea ce privește aplicarea normelor de drept material invocate, concluziile instanței de control judiciar devolutiv fiind extrase în urma interpretării clauzelor contractuale deduse judecății, or, cu privire la această chestiune nu au fost formulate critici pe calea memoriului de recurs.

Mai mult, sub pretinsa invocare a motivului de nelegalitate ce vizează aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta a reluat susținerile formulate prin motivele de apel cu privire la raporturile contractuale dintre părți, critici care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată, neputând constitui motive de nelegalitate în sensul dispozițiilor de strictă interpretare cuprinse în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Motivele formulate de recurenta-reclamantă nu vizează, așadar, argumentele reținute de instanța de control judiciar devolutiv în justificarea soluției de respingere a apelului, care, validând sentința primei instanțe, a constatat, referitor la primul capăt de cerere privind nulitatea absolută a contractului de franciză pentru lipsa dovezii dreptului asupra mărcii, că pârâta a depus la dosar certificatul de înregistrare eliberat de O.S.I.M., care atestă înregistrarea mărcii „Ro Concept Oscar”, probă ce contrazice susținerile reclamantei privind nefinalizarea procedurii de înregistrare.

De asemenea, cu privire la al doilea capăt de cerere ce a vizat nulitatea absolută a clauzelor contractuale pentru caracterul imoral și ilicit al cauzei, în urma analizării susținerilor părților și ansamblului probator, a reținut instanța de apel, în acord cu prima instanță, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1238 alin. (1) C. civ., reclamanta neinvocând o coparticipare la cauza ilicită și imorală la încheierea contractului, toate criticile fiind îndreptate împotriva pârâtei din perspectiva relei-credințe. Totodată, făcând trimitere la conținutul clauzei 4.9 din contract, s-a reținut că este evident acordul reclamantei cu privire la toate clauzele contractuale, care au fost pe deplin asumate.

În ceea ce privește al treilea capăt de cerere prin care s-a solicitat rezilierea contractului pentru neîndeplinirea obligațiilor de către pârâtă, s-a reținut, în esență, de către instanța de control judiciar devolutiv, în urma interpretării clauzelor contractului de franciză avându-se în vedere criticile din apel care au configurat și limitele învestirii că nu există prevederi care să impună pârâtei realizarea unor investiții, această obligație revenind reclamantei potrivit anexei 6 la contract. S-a mai statuat că pârâta și-a respectat obligația de a asigura asistență tehnică prin intermediul unei terțe societăți, conform art. 4.4 și art. 4.9 din contract, eventualele neconformități în executarea obligațiilor de către terțul prestator neputând fi imputate intimatei-pârâte. S-a mai reținut că, potrivit contractului, francizorul avea dreptul să modifice unilateral prețul carburanților, în funcție de fluctuațiile pieței, reclamanta având libertatea de a comercializa carburanți de la alți furnizori desemnați sau aprobați de francizor și că nu exista o obligație în sarcina francizorului de a garanta succesul afacerii francizate.

Instanța de apel a concluzionat, validând soluția primei instanțe, că reclamanta nu a dovedit existența unor fapte ilicite sau a unei neexecutări culpabile a obligațiilor contractuale de către pârâtă, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1549 și art. 1550 C. civ. pentru rezilierea contractului.

Așadar, întrucât în apel partea a avut susțineri similare, rezultă că, pentru formularea unui veritabil motiv de recurs referitor la aceleași aspecte, recurenta trebuia să se raporteze la modalitatea în care instanța de apel a răspuns criticilor sale, prin urmare, de a invoca motive de nelegalitate prin raportare la judecata realizată de această instanță, având în vedere că obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, iar instanța de recurs se pronunță exclusiv din perspectiva legalității.

Prin simpla reiterare în recurs a argumentelor expuse în cadrul apelului nu se respectă exigențele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., acest text de lege impunând invocarea unor critici punctuale la adresa deciziei din apel, care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În concluzie, prin criticile invocate în susținerea recursului, se tinde fie la o nouă evaluare a situației de fapt, fie la reinterpretarea probatoriului, care să conducă la admiterea cererii de chemare în judecată privind anularea/rezilierea contractului de franciză, chestiuni asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat și care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate a hotărârii atacate și nu de netemeinicie, ca expresie a nemulțumirii reclamantei în raport cu această din urmă hotărâre.

Trebuie evidențiat că în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității căii extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze recursul reclamantei.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B S.R.L., privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ., „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”, iar potrivit art. 453 din același cod, „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

Instanța supremă constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 41.650 lei, constând în onorariul avocațial, respectiv factura seria DBA nr. 0068 din 18 octombrie 2024 și extrasul de cont nr. 188 din 21 octombrie 2024, aflate la filele 133-134 din dosarul de recurs.

Constatând culpa procesuală în promovarea recursului, urmează să fie admisă cererea intimatei-pârâte, în sensul obligării recurentei-reclamante A S.R.L. la plata sumei de 41.650 lei, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Anulează recursul declarat de reclamanta A S.R.L. împotriva încheierii din 31 martie 2023, a încheierii din 26 mai 2023 și a deciziei civile nr. 1030 din 23 iunie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a V-a Civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B S.R.L. a sumei de 41.650 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2024.