ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2163/2024

HOTĂRÂRE

20.11.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2163/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16.08.2023 pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamanta A S.R.L., prin lichidator judiciar B I.P.U.R.L., a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta C S.R.L., numirea în calitate de lichidator al societății în participație dizolvată ca urmare a încetării contractului de asociere în participațiune nr. TM492/01.01.2019, încheiat între asociații A S.R.L. și C S.R.L., a practicianului în insolvență D I.P.U.R.L. și stabilirea remunerației lichidatorului conform ofertei financiare a acestuia; obligarea asociaților A S.R.L. și C S.R.L. la predarea către lichidator a bunurilor asociației în participațiune dizolvate, împreună cu documentele aferente cheltuielilor și veniturilor obținute pe perioada asocierii, respectiv obligarea lichidatorului la îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de art. 1942 C. civ.; obligarea asociaților societății dizolvate la suportarea în mod solidar a cheltuielilor aferente procedurii de lichidare stabilite în bilanțul de lichidare întocmit de lichidator.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1930 și art. 1941 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 11879 din 17 aprilie 2024 pronunțată de Judecătoria Timișoara a fost admisă excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și în consecință, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Timișoara a reținut că din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 94 și art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele sunt instanțe de drept comun care soluționează în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, în timp ce judecătoriile sunt instanțe de excepție în ceea ce privește judecata în fond, soluționând doar cererile expres și limitativ prevăzute de lege în competența lor.

De asemenea, a reținut că potrivit art. 120 C. proc. civ., cererile în materia insolvenței sau concordatului preventiv sunt de competența exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul debitorul.

Având în vedere că obiectul prezentei cereri de chemare în judecată îl reprezintă numirea în calitate de lichidator al societății în participație dizolvată ca urmare a încetării contractului de asociere în participațiune nr. TM492/01.01.2019, încheiat între asociații A S.R.L. și C S.R.L., a practicianului în insolvență D I.P.U.R.L. și stabilirea remunerației lichidatorului conform ofertei financiare a acestuia; obligarea asociaților A S.R.L. și C S.R.L. la predarea către lichidator a bunurilor asociației în participațiune dizolvate, împreună cu documentele aferente cheltuielilor și veniturilor obținute pe perioada asocierii, respectiv obligarea lichidatorului la îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de art. 1942 C. civ.; obligarea asociaților societății dizolvate la suportarea în mod solidar a cheltuielilor aferente procedurii de lichidare stabilite în bilanțul de lichidare întocmit de lichidator, prin raportare la dispozițiile legale menționate mai sus, instanța a reținut că soluționarea sa este în competența Tribunalului Timiș ca instanță de fond.

Prin sentința civilă nr. 647 din 28 iunie 2024, Tribunalul Timiș a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

În esență, Tribunalul Timiș a reținut aplicabilitatea Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență întrucât se solicită constatarea dizolvării societății în participație și numirea în calitate de lichidator a unui practicianul în insolvență.

Totodată a reținut că potrivit art. 8 alin. (l) din Legea nr. 85/2014, competența revine tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul social sau profesional al debitorului. Astfel, este reglementată atât competența materială, cât și cea teritorială absolută.

În speță, instanța a constatat că nu se solicită deschiderea procedurii falimentului față de pârâta C S.R.L., care este înregistrată la Registrul comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș, ci reclamanta A S.R.L., prin lichidator judiciar B I.P.U.R.L., a chemat în judecată pârâta pentru a se constata dizolvarea societății în participație constituită între cele două societăți născută prin contractul de asociere în participațiune nr. TM492/01.01.2019 și numirea în calitate de lichidator a practicianului în insolvență D I.P.U.R.L.

Instanța a mai arătat că sediul asocierii în participațiune se află în municipiul Oradea, jud. Bihor, sediul partenerului principal, iar contractul de asociere în participație depus la dosarul cauzei conține la art. 12 o clauză în privința soluționării litigiilor la instanța de judecată competentă din municipiul Oradea și poartă ștampila de înregistrare la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Bihor.

În concluzie, Tribunalul Timiș a reținut că Legea nr. 85/2014 se aplică tuturor profesioniștilor, indiferent dacă aceștia sunt persoane juridice sau persoane fizice autorizate ori nu au personalitate juridică, așa încât Tribunalul Bihor este instanța competentă să soluționeze cauza.

Prin sentința civilă nr. 138/LP/2024 din 25 septembrie 2024, Tribunalul Bihor a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus trimiterea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În esență, Tribunalul Bihor a reținut că reclamanta A S.R.L. nu a învestit instanța cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2014, iar competența judecătorului sindic este stabilită la art. 45 din Legea nr. 85/2014, nefiind de competența judecătorului sindic să soluționeze orice cerere formulată de debitoarea în insolvență în contradictoriu cu terțe persoane fizice/juridice, cu atât mai puțin numirea unor lichidatori pentru acești pârâți.

În speță, a arătat instanța, litigiul se poartă între foștii parteneri din contractul de asociere în participațiune nr. TM492 din 1.01.2019. Reclamanta a chemat în judecată pe pârâta C S.R.L., cu sediul în raza teritorială a Tribunalului Timiș în temeiul prevederilor art. 1930 și 1941-1954 C. civ., în vederea numirii unui lichidator al societății în participațiune dizolvate, respectiv pentru obligarea asociaților la predarea către lichidator a bunurilor asociației dizolvate, împreună cu documentele încheiate pe perioada asocierii.

Totodată, instanța a reținut că prezentul litigiu nu este guvernat de norme care să reglementeze o competență teritorială exclusivă, cauza urmând regula generală instituită de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., la instanța în a cărei circumscripție își are sediul pârâta. Din punct de vedere al competenței materiale, litigiul intră în competența de primă instanță a tribunalului, conform art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, Tribunalul Bihor a admis excepția invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Timiș competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că instanțele, respectiv Judecătoria Timișoara, Tribunalul Timiș și Tribunalul Bihor, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele trei instanțe este competentă să soluționeze cauza. Niciuna din instanțele aflate în conflict nu se consideră competentă să judece cererea cu care a fost sesizată.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

În ceea ce privește competența materială de soluționare a cauzei, instanța supremă reține că potrivit art. 95 pct. 1 C. proc. civ.: „ Tribunalele judecă în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe.”

Înalta Curte reține că instanțele au fost învestite cu un litigiu între foștii parteneri din contractul de asociere în participațiune nr. TM492/01.01.2019, reclamanta A S.R.L. prin lichidator judiciar B I.P.U.R.L., în contradictoriu cu pârâta C S.R.L., cu sediul în raza teritorială a Tribunalului Timiș, solicitând, în temeiul prevederilor art. 1930 C. civ., respectiv 1941-1954 C. civ., numirea unui lichidator al societății în participațiune dizolvate pentru a fi obligați asociații la predarea către lichidator a bunurilor asociației dizolvate, împreună cu documentele încheiate pe perioada asocierii.

Prin urmare, Înalta Curte reține că în cauza dedusă judecății, competența materială a tribunalului este determinată de prevederile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora tribunalele au plenitudinea de competență pentru judecata în primă instanță.

În ceea ce privește competența teritorială, respectiv delimitarea competenței între instanțe de același grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv și norme cu caracter imperativ.

Înalta Curte reține că reclamanta A S.R.L. nu a învestit instanța cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2014, privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, ci a formulat o cerere de chemare în judecată întemeiată pe prevederile art. 1930 și art. 1941 C. civ.

Așa fiind, regula generală de drept comun, în materia competenței teritoriale este instituită de art. 107 C. proc. civ., care prevede că: „Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.”

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

Prin urmare, regula înscrisă în art. 107 C. proc. civ. se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală care să stabilească o altă instanță competentă din punct de vedere teritorial.

În ceea ce privește clauza atributivă de competență stipulată la art. 12 din contractul încheiat între părți, instanța supremă reține că devin incidente dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cu care „Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.”

Așadar, potrivit textului legal evocat, instanța judecătorească nu este îndreptățită să își decline din oficiu competența, ci numai dacă o atare excepție a fost invocată de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Or, în cauză, excepția de necompetență teritorială a fost invocată din oficiu chiar de către Tribunalul Timiș, cu nerespectarea normei imperative prevăzute de textul art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

În consecință, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în speță, competența teritorială și materială de soluționare a cauzei revine Tribunalului Timiș, așa încât, cu aplicarea prevederile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.