ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2064/2024

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov – Secția Civilă la 27.11.2019, reclamanții A, B și C, în contradictoriu cu pârâta S.C. D S.R.L. au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună retragerea reclamantei B din cadrul pârâtei S.C. D S.R.L., conform art. 226 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 și obligarea pârâtei la drepturile sale cuvenite ca urmare a retragerii; obligarea pârâtei la plata sumei de 1.600 lei reprezentând contravaloare taxă de publicare în Monitorul Oficial a sentinței civile nr. 409/2015 pronunțată de Tribunalul Ilfov și obligarea pârâtei la repararea pagubei produsă în patrimoniul reclamanților prin folosința gratuită a imobilului teren în suprafață de 5.000 mp situat în com. Jilava, (...), județul Ilfov, având CF nr. (...), prin plata valorii de circulație a terenului estimată la suma de 125.000 euro, iar în subsidiar, la plata anuală a contravalorii folosinței imobilului pe toată durata de existență a societății, estimată la suma de 5.000 euro pe an.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A în privința capătului de cerere având ca obiect retragerea acesteia din S.C. D S.R.L. și cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la drepturile cuvenite ca urmare a retragerii, respectiv excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea la despăgubiri.

Prin încheierea de ședință din 19.02.2021, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B și a respins capetele de cerere având ca obiect retragerea acestei reclamante din societate și obligarea pârâtei la plata drepturilor cuvenite ca urmare a retragerii, ca fiind introduse de o persoană fără calitate procesuală activă; totodată, a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capătul de cerere privind obligarea la despăgubiri.

Prin sentința civilă nr. 3133/29.11.2022, Tribunalul Ilfov – Secția Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe civile au formulat apel reclamanți B și C, prin care au solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată, prin obligarea pârâtei, în principal, la cumpărarea, cu titlu de despăgubire, de la reclamanți, a terenului în litigiu, la valoarea de circulație a acestuia, stabilită prin expertiza judiciară, iar în subsidiar, la plata către reclamanți a contravalorii lipsei de folosință, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză, capăt de cerere asupra căruia instanța de fond nu s-a pronunțat, cu cheltuieli de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru.

Prin decizia civilă nr. 813A/18.05.2023, Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă a respins ca nefondat apelul și a obligat apelanții-reclamanți să plătească intimatei-pârâte suma de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei menționate au formulat recurs reclamanții, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea cererii de recurs, desființarea hotărârii atacate și admiterea apelului, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, precum și cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

În motivare, au susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept substanțial și încalcă dreptul de proprietate privată, garantat de Constituția României și de C.E.D.O.

Potrivit recurenților, instanța de apel a ignorat caracterul sinalagmatic al contractului de societate încheiat de autorul acestora, E, întrucât aportul adus de acesta în S.C. D S.R.L. nu a fost unul cu titlu gratuit, ci cu titlu oneros, câtă vreme în schimbul dreptului său de folosință asupra terenului a primit acțiuni și, ulterior, părți sociale care i-au conferit dreptul de a încasa dividente. Or, în prezent, acest caracter sinalagmatic al contractului de societate este încălcat prin refuzul asociatului majoritar de includere a reclamanților în societate.

Au afirmat că omisiunea instanței este una gravă, deoarece se ignoră privarea acestora, pe durată nedeterminată, de o contraprestație proporțională cu valoarea folosinței terenului, înțelegerea dintre autorul recurenților și pârâtă fiind în sensul unei contraprestații din partea acesteia din urmă.

Cât privește considerentele prin care instanța de apel a reținut că reclamanții nu au invocat în fața tribunalului dispozițiile art. 481, art. 962 și art. 1.073 C. civ., pe care le-au redat, au precizat că, dimpotrivă, textele de lege au fost invocate.

În fine, au solicitat instanței ca, în raport de aceste dispoziții legale, precum și cele cuprinse în art. 558 și art. 565 C. civ., să pronunțe o hotărâre judecătorească „remediu”, care să le protejeze dreptul de proprietate într-una dintre modalitățile propuse, cu scopul final ca cedarea folosinței terenului să nu mai fie gratuită.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea recursului ca nefondat și a precizat că instanța de apel a prezentat pe larg susținerile părților, situația de fapt și de drept și a analizat toate normele de drept invocate de apelanții-reclamanți în sprijinul cererii lor, respectiv art. 494 alin. (3), art. 481, art. 962 și art. 1073 C. civ., iar, în final, a statuat că acestea nu sunt aplicabile și nu pot întemeia cererile reclamanților.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenții-reclamanți au reluat susținerile din cererea de recurs și au învederat că, prin mijloacele folosite, pârâta și-a însușit folosința imobilului fără a exista o contraprestație din partea acesteia, ceea ce încalcă în mod evident convenția părților și reprezintă o veritabilă expropriere.

Prin rezoluția din 08.07.2024 s-a fixat termen 06.11.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

La acest termen de judecată, instanța supremă a rămas în pronunțare asupra excepției nulității căii extraordinare de atac, invocată din oficiu.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată din oficiu la termenul de judecată fixat pentru dezbaterea recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat”, iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același cod, „mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității”.

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancțiunea nulității în cazul în care motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de reclamanți prin cererea de recurs, se referă la nelegalitatea hotărârii din perspectiva dreptului substanțial, respectiv la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

O încălcare de către instanță a dreptului material se produce atunci când nu identifică regulile de drept aplicabile în cauză ori, deși le identifică, nesocotește litera sau spiritul lor, interpretându-le eronat ori, deși le interpretează corect la un nivel abstract, aplicarea acestora situației de fapt se face într-o manieră eronată, contrară sensului și scopului pentru care au fost edictate.

Invocarea valabilă a acestui motiv de casare presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile, modul în care, în aprecierea recurentului, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecății și discordanța acestei interpretări cu cea oferită de către instanța de apel prin hotărârea recurată.

Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, în esență, recurenții susțin că sunt privați în mod abuziv de dreptul de proprietate obținut prin moștenire, iar instanța de apel ar fi ignorat faptul că pârâta, cu încălcarea obligațiilor oneroase rezultate din contractul de societate încheiat de autorul acestora, E, și S.C. D S.R.L., a ajuns în situația de a utiliza în mod gratuit bunul aportat, motiv pentru care solicită instanței să pronunțe o „hotărâre remediu” care să le protejeze dreptul de proprietate, într-una dintre modalitățile propuse, cu scopul final ca cedarea dreptului de folosință a imobilului să nu mai fie cu titlu gratuit.

Recurenții au mai afirmat că, deși au invocat încă din fața tribunalului incidența dispozițiilor art. 481, art. 962 și art. 1.073 C. civ., instanța de apel greșit ar fi reținut că textele de lege nu ar fi fost invocate.

Examinând posibilitatea de încadrare a criticilor invocate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea nu vizează argumentele reținute de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate, respectiv că nu există niciun temei pentru obligarea intimatei-pârâte la plata vreunei despăgubiri pentru folosința bunului, deoarece dreptul de folosință este exercitat în mod legal, în baza contractului de societate, iar contravaloarea folosinței a fost asigurată prin acordarea acțiunilor corespunzătoare către acționarul proprietar, astfel că nu se poate concluziona că folosința terenului de către intimata-pârâtă ar avea caracter ilicit, delictual și nici nu poate fundamenta pretențiile reclamanților, care au dobândit imobilul fără prerogativa folosinței, conform voinței autorului lor.

Referitor la temeiul de drept invocat de reclamanți, curtea de apel a constat că, în mod just a reținut prima instanță lipsa de incidență a dispozițiilor art. 494 C. civ. anterior, în condițiile în care reclamanții nu au solicitat nici ridicarea construcțiilor edificate pe terenul proprietatea lor și nici constatarea dobândirii prin accesiune imobiliară a dreptului de proprietate asupra construcțiilor, cu plata corespunzătoare a despăgubirilor cuvenite constructorului.

Astfel, instanța devolutivă de control a statuat că apelanții-reclamanți au dobândit prin succesiune dreptul de proprietate grevat de transmiterea folosinței gratuite către o altă persoană, conform voinței autorului lor și că acest drept, astfel cum a fost dobândit, se află în patrimoniul lor, nefiind în niciun fel privați de drept de către intimata-pârâtă și, pe cale de consecință, nu există nicio obligație de a achita vreo despăgubire cu acest titlu, atât timp cât dreptul de proprietate invocat aparține moștenitorilor defunctului E.

A mai reținut curtea că nu există nicio dispoziție legală prin care intimata-pârâtă, titular al dreptului de folosință asupra terenului, să fie obligată să dobândească în mod forțat dreptul de proprietate asupra imobilului, cum, de altfel, nu există nicio prevedere legală care să justifice pretenția apelanților-reclamanți de a păstra, în propriul patrimoniu, dreptul de proprietate asupra terenului și, în același timp, de a primi valoarea de circulație cu titlu de despăgubire de la titularul dreptului de folosință asupra aceluiași imobil, drept legal transmis prin voința autorului comun.

Cu referire la dispozițiile legale invocate de apelanții-reclamanți prin cererea de apel, art. 481, art. 962 și 1.073 C. civ. anterior, instanța devolutivă de control a reținut că pretențiile formulate sunt, de asemenea, neîntemeiate, câtă vreme art. 481 se referă la cedarea dreptului de proprietate, or în cauză reclamanții îl pot exercita în mod liber, dar cu respectarea limitelor și sarcinilor fixate de autorul lor, că indicarea art. 962 C. civ. nu are legătură cu pretențiile solicitate, deoarece nu sunt fundamentate pe un contract încheiat între părți, iar pentru a se putea reține aplicabilitatea dispozițiilor art. 1.073 C. civ. era necesar să se fi probat calitatea apelanților-reclamanți de creditori față de intimata-pârâtă și astfel se putea pune problema executării unei obligații în natură sau prin echivalent.

Cu privire la dispozițiile art. 558 și 565 C. civ., curtea a reținut că au fost indicate în mod formal, fără a se argumenta în ce măsură aceste prevederi ar fi incidente în cauză și ar fi fost nesocotite de către prima instanță, respectiv că aceste dispoziții nu au fost menționate ca temei al pretențiilor deduse judecății nici măcar prin cererea completatoare depusă la 25.06.2020, în fața primei instanțe, și a conferit aplicabilitate art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Analizând criticile ce vizau capătul de cerere subsidiar, referitor la acordarea unor despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, în sensul că prima instanță nu s-a pronunțat cu privire la acest petit, curtea a învederat că, într-o atare situație, calea procesuală prevăzută de legiuitor în mod obligatoriu este cea a completării hotărârii, conform art. 444-445 C. proc. civ., iar nu calea apelului. Cu toate acestea, în speță, se constată că nici aceste susțineri nu sunt întemeiate, în condițiile în care tribunalul s-a pronunțat și a motivat inclusiv soluția de respingere a acestor pretenții, considerând că reclamanții nu au dreptul de a primi vreo despăgubire pentru neexercitarea folosinței bunului, atât timp cât folosința a fost cedată gratuit, iar bunul grevat de această folosință gratuită în favoarea societății D le-a fost transmisă pe cale succesorală.

Raportând considerentele deciziei curții de apel la motive de recurs invocate în prezenta cale de atac, Înalta Curte reține că acestea nu conțin critici cu privire la judecata realizată de instanța devolutivă de control în etapa procesuală anterioară, ci exprimă nemulțumirea recurenților cu privire la soluția pronunțată în cauză, aceștia solicitând instanței de recurs să pronunțe o hotărâre „remediu” care să le protejeze dreptul de proprietate, cu scopul final ca cedarea folosinței terenului să nu mai fie gratuită.

Înalta Curte reamintește că instanța de recurs nu are competența de a proceda la verificarea situației de fapt stabilită prin hotărârea atacată, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta a constatat-o, or curtea, însușindu-și situația de fapt reținută corect de către tribunal, a statuat că nu există niciun temei pentru obligarea intimatei-pârâte la plata vreunei despăgubiri pentru folosința bunului, deoarece dreptul de folosință este exercitat în mod legal, în baza contractului de societate, iar contravaloarea folosinței a fost asigurată prin acordarea acțiunilor corespunzătoare către acționarul proprietar.

Nici simpla enunțare a normelor de drept material cuprinse în art. 481, art. 962 și 1.073 C. civ., sau trimiterea la art. 558 și art. 565 C. civ., nu pot justifica încadrarea criticilor în motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în lipsa prezentării de către recurenții a unor argumente concrete care să indice punctual în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor legale redate, în ce constă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția.

Din această perspectivă, criticile generale formulate în prezenta cale de atac nu antamează soluția instanței de apel, recurenții nesocotind natura căii extraordinare de atac a recursului, criticile deduse judecății prin intermediul recursului neputându-se circumscrie cazurilor de nelegalitate expres reglementate prin dispozițiile art. 488 C. proc. civ. și forma obiect de cenzură în prezenta cale de atac, întrucât nu vizează argumentele care au stat la baza adoptării deciziei civile nr. 813A/18.05.2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă.

Or, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul trebuie să respecte condiția legală a motivării, în sensul indicării cu claritate a acelor critici, care, circumscrise motivelor de recurs, sunt de natură a evidenția nelegalitatea hotărârii.

Astfel, pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate invocat de recurenții-reclamanți nu îndeplinește condiția prevăzută de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu poate fi încadrat în motivele de recurs prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în cauză, nu pot fi reținute motive de ordine publică, va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului, admițând excepția cu acest obiect.

În ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă prin întâmpinarea înaintată la dosar, Înalta Curte constată că aceste cheltuieli au fost solicitate formal, fără a fi făcută dovada existenței și întinderii lor, astfel că cererea va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți B și C împotriva deciziei civile nr. 813A/18.05.2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă.

Respinge ca nefondată cererea intimatei-pârâte S.C. D S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 noiembrie 2024.