ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2039/2023

Ședința publică din data de 11 octombrie 2023

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 13.09.2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.A., societate aflată în insolvență, a chemat în judecată pe pârâții B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L., E. și F., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța,:

b) să ia act de exercitarea de către reclamantă a dreptului de preempțiune cu privire la imobilele Târgu Mureș și, pe cale de consecință,

c) să constate că, în temeiul art. 1.733 C. civ., prin exercitarea acestui drept, vânzarea imobilelor din Târgu Mureș se consideră a fi încheiată cu reclamanta în condițiile cuprinse în contractele încheiate cu terțul S.C. B. S.R.L., iar aceste din urmă contracte se desființează retroactiv, astfel încât reclamanta deține în prezent: (i) calitatea de proprietar al părților sociale reprezentând 100% din capitalul social al S.C. D. S.R.L. și (ii) calitatea de proprietar al imobilelor Târgu Mureș.

În subsidiar,

În subsidiar, față de capătul de cerere 1 și alternativ față de capătul 2,

Cererea de chemare în judecată a fost, inițial, anulată în procedura prealabilă, prin încheierea din 31.05.2019, anulată prin încheierea din 11.07.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019.

Prin cererea din 05.12.2019, reclamanta și-a modificat acțiunea, în sensul că a solicitat, în principal, să se anuleze contractului de vânzare de părți sociale încheiat între F., E. și S.C. B. S.R.L., prin care s-au cesionat părțile sociale deținute în cadrul S.C. D. S.R.L., să se constate că prețul de înstrăinare a imobilelor situate în Târgu Mureș, înregistrate în Cartea Funciară sub numerele cadastrale x, în suprafață totală de 42.078 mp, este de 210 RON și să fie repusă în termenul de exercitare a dreptului de preempțiune cu privire la imobil, pentru prețul de 210 RON; în subsidiar, obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamantă a despăgubirilor indicate în cuprinsul capetelor subsidiare ale cererii inițiale, precum și să se constate că reclamanta este beneficiara unui drept de retenție asupra proprietății până la plata sumelor menționate mai sus, cu cheltuieli de judecată.

La termenul din 12.03.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a disjuns capetele de cerere subsidiare privind despăgubirile solicitate de către reclamantă, constituindu-se un nou dosar, nr. x/2021, pe rolul aceleiași instanțe.

Prin sentința civilă nr. 1386/21.05.2021, Tribunalul București, secția a VI-a respins ca neîntemeiate acțiunea și cererile pârâților de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 15.01.2021, reclamanta a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 248A/11.02.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Împotriva hotărârii instanței de apel, reclamanta S.C. A. S.A. a declarat recurs principal, iar pârâții S.C. D. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. B. S.R.L., F. și E. au promovat recurs incident.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În susținere, după prezentarea situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, a arătat, sub un prim aspect, că instanța de apel a încălcat prevederile art. 13, art. 16 și ale art. 22 C. proc. civ., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A afirmat că, respingând apelul său îndreptat împotriva încheierii din 15.01.2021, instanța de apel a încălcat prevederile art. 13 alin. (3), art. 16 și ale art. 22 C. proc. civ., în temeiul cărora aceasta avea obligația de a administra toate probele prevăzute de lege pentru a stabili în mod corect și complet situația de fapt.

Mai mult, a susținut că probele solicitate se impuneau a fi administrate, în condițiile în care au fost propuse pentru a lămuri aspecte esențiale în vederea stabilirii corecte a situației de fapt, în raport cu care s-au invocat motivele de drept ale acțiunii, și anume, condițiile în care a avut loc vânzarea părților sociale deținute în S.C. D. S.R.L. și cooptarea în calitate de asociat a S.C. B. S.R.L., concluzie confirmată și de jurisprudența instanței supreme, pe care a evocat-o.

În atare condiții, recurenta a apreciat că instanța de apel nu și-a exercitat rolul activ și nu a condus desfășurarea procesului spre lămurirea situației de fapt și aflarea adevărului.

Totodată, a arătat că, deși, pe de o parte, instanța de apel a reținut că probele solicitate nu ar fi utile soluționării procesului, întrucât acesta ar putea fi lămurit doar pe baza înscrisurilor, pe de altă parte, potrivit considerentelor deciziei recurate, instanța a stabilit că reclamanta nu și-a dovedit pretențiile, deși, prin respingerea cererii de probatorii, instanța devolutivă nu i-a permis dovedirea afirmațiilor sale. Procedând în această manieră, instanța de apel nu a respectat normele de procedură referitoare la respectarea dreptului la apărare, administrarea probelor propuse și obligația de a stărui în aflarea adevărului, hotărârea atacată fiind pronunțată fără a ține cont de probele solicitate.

În argumentarea incidenței motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a mai arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 327 și art. 329 C. proc. civ., instanța de prim-control judiciar ignorând încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare din 02.11.2017, din cuprinsul căruia rezulta intenția intimatei S.C. B. S.R.L. de a dobândi imobilele în discuție, intenție care s-a materializat în cele din urmă prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de părți sociale ale intimatei S.C. D. S.R.L.

Potrivit recurentei, încheierea antecontractului sus-menționat genera o prezumție judiciară în sensul textelor de lege pretins încălcate, de natură să confirme intenția B. de a achiziționa imobilul, precum și faptul că aceasta avea cunoștință de existența dreptului de preemțiune al recurentei, faptul inițial, vecin și conex cu cel generator de drepturi fiind reprezentat de intenția B. de a cumpăra imobilul.

În continuare, a arătat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii și este nemotivată în raport cu argumentele invocate de aceasta, sens în care a apreciat că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că motivele de la pag. 26, par. 4 și cel final sunt contradictorii, în măsura în care, pe de o parte, probele solicitate pentru dovedirea pretențiilor au fost respinse, iar, pe de altă parte, instanța de apel a reținut că recurenta nu și-ar fi probat afirmațiile.

Din această perspectivă, a apreciat că la baza soluției date s-au reținut aspecte care nu au temei propriu-zis, instanța dispunând măsuri întemeiate pe considerente contradictorii, aspect ce relevă lipsa motivării hotărârii sub aspectul considerentelor pentru care s-a considerat că motivele și susținerile recurentei nu ar fi întemeiate, ignorându-se probele solicitate de către reclamantă și, totodată, interpretându-se eronat probele care au fost administrate, raportat la cele solicitate în apel.

În aceste condiții, a considerat că instanța de apel nu a respectat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sens în care a expus considerații teoretice privind exigențele pe care le impune acest text de lege, subliniind că decizia atacată este motivată superficial.

Nelegalitatea deciziei a fost susținută și prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1.237 și ale art. 1.730 și urm. C. civ.

În primul rând, contrar instanței de apel, a considerat că în cauză este incident un caz de fraudă la lege, întrucât pârâții implicați în operațiunea de cesiune a părților sociale au înstrăinat imobilul în discuție printr-o vânzare deghizată, cu eludarea dispozițiilor legale imperative incidente în materia dreptului de preemțiune, chestiune care reprezintă cauza ilicită a cesiunii de părți sociale.

Referitor la primul element prevăzut de art. 1.237 C. civ., elementul obiectiv, a afirmat că acesta este reprezentat de încheierea contractului de vânzare a părților sociale, pentru a crea aparența de legalitate a înstrăinării deghizate a imobilului, subliniind că, prin cesiunea părților sociale către reclamanta B. S.R.L., aceasta a devenit asociat unic al pârâtei S.C. D. S.R.L., dobândind putere deplină asupra imobilului.

Cu privire la elementul subiectiv, a arătat că acesta este constituit de intenția pârâților de a eluda obligațiile ce le-ar reveni în temeiul art. 1.730 și urm. C. civ., având cunoștință de existența dreptului de preemțiune în favoarea reclamantei încă de la început; mijloacele frauduloase la care pârâții au recurs în vederea eludării dreptului de preemțiune al reclamantei relevau cauza ilicită a modalității de înstrăinare folosite, încheierea contractului de cesiune părți sociale fiind sancționată cu nulitatea absolută.

În acest context, a apreciat că, și în lipsa învestirii instanței cu un capăt de cerere privind constatarea simulației, în cauză tot s-ar putea dispune constatarea nulității contractului de vânzare părți sociale.

A subliniat că în practica instanțelor judecătorești s-a reținut că, și în ipoteza în care actele contestate în cadrul litigiului nu ar fi simulate, dacă acestea sunt, totuși, încheiate în scopul de a săvârși o fraudă la lege, sancțiunea nulității absolute este aplicabilă.

În al doilea rând, a arătat, cu privire la concluzia instanței de apel în sensul că reclamanta nu ar fi invocat vreo dispoziție legală imperativă care să fi fost încălcată de către pârâți, ci nerespectarea clauzei contractuale ce prevede dreptul de preemțiune al acesteia, faptul că, așa cum rezultă din economia art. 1.732 și art. 1.733 C. civ., încălcarea acestui drept reprezintă în mod neechivoc un motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare de părți sociale în litigiu.

Făcând trimitere la jurisprudența în materie, a arătat că, față de înstrăinarea nelegală a imobilului în litigiu, în cauză este incidentă sancțiunea nulității absolute, aplicabilă prin prisma fraudei la lege, însă cu privire la contractul de vânzare părți sociale, pentru nerespectarea dispozițiilor legale imperative ale art. 1.730 C. civ.

În final, a afirmat că nu pot fi reținute considerentele curții de apel referitoare la neîndeplinirea condițiilor privind existența unei vânzări și a unui preț egal, întrucât, deși prevederile actului adițional nr. x/2012 privind dreptul de preemțiune stabilesc că prețul de achiziție va fi negociat în condițiile pieței imobiliare de la momentul potențialei tranzacții, acestea nu sunt aplicabile în speță.

A mai arătat că, aceste clauze ar fi fost aplicabile numai în măsura în care intimata A. ar fi notificat intenția sa de a înstrăina imobilul, nu și în condițiile mecanismului fraudulos la care au recurs pârâții pentru a înstrăina imobilul.

Potrivit recurentei, în cauză erau aplicabile dispozițiile art. 1.733 C. civ., subliniind că dreptul său de preemțiune urmează a fi exercitat în aceleași condiții ca și modalitatea în care a operat înstrăinarea imobilului.

La 16.06.2022, pârâții au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului declarat de reclamantă, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., afirmând, în esență, că susținerile autoarei căii de atac nu se încadrează în motivele de nelegalitate invocate de aceasta.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

Motivându-și recursul incident, recurenții-pârâți au invocat cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținere, au arătat că hotărârea recurată este nemotivată în ceea ce privește considerentele acesteia în legătură cu legea aplicabilă dreptului de preemțiune și relevă o aplicare greșită a normelor de drept material.

Astfel, au afirmat că statuările primei instanțe sub acest aspect erau corecte, întrucât contractul de închiriere încheiat cu reclamanta, precum și actul adițional la acesta este anterior intrării în vigoare a Noului C. civ.

De asemenea, recurenții-pârâți au expus situația de fapt, subliniind că prin necontestarea actelor de divizare prin care s-a realizat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție noii societăți înființate, recurenta-reclamantă a achiesat la efectele produse de operațiunea divizării. Potrivit art. 3, art. 5 și art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, art. 6 și art. 1.179 alin. (1) din Noul C. civ., în cauză erau aplicabile prevederile C. civ. de la 1864; pe cale de consecință, dispozițiile art. 1.730-1.740 C. civ. nu erau aplicabile actului adițional nr. x/22.05.2012 la contractul de închiriere și nici modalitatea de exercitare a dreptului de preemțiune, astfel cum aceasta a fost invocată de către reclamantă.

Mai mult, au apreciat că titulara acțiunii ar fi trebuit să dovedească inclusiv condițiile răspunderii contractuale, chestiune neîndeplinită în cauză.

La 01.08.2022, reclamanta a depus întâmpinare la recursul incident declarat de pârâți, prin care a invocat excepția nulității recursului, susținând că recursul este nemotivat și că argumentele subsumate cazurilor de casare invocate reprezintă o reiterare a celor deduse judecății în apel.

Recurenții-pârâți au răspuns la întâmpinare.

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepțiile nulității recursului principal și a recursului incident, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit articolului 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (1) și ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la cenzurarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiția legală fiind aceea ca dezvoltarea criticilor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute strict și limitativ de lege.

În speță, recursul reclamantei este întemeiat pe cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., care vizează situațiile în care hotărârea recurată este dată cu încălcarea normelor de procedură civilă, prevăzute sub sancțiunea nulității, este nemotivată și instanța de apel fie a aplicat un text de lege străin cauzei, fie a extins sau, dimpotrivă, a restrâns domeniul de aplicare a unei norme legale sau a încălcat principii generale de drept.

Analizând memoriul de recurs, Înalta Curte constată că din cuprinsul acestuia nu se pot desprinde critici ce ar putea fi circumscrise ipotezelor indicate, întrucât argumentele subsumate acestora sunt integrate elementelor de fapt și probatorii ale cauzei, care, în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu mai pot fi valorificate în această etapă procesuală în prezentul context legislativ.

Astfel, primul motiv de recurs este îndreptat împotriva soluției instanței de prim-control judiciar date asupra apelului declarat de reclamantă împotriva încheierii din 15.01.2021, pronunțată de prima instanță, fiind justificat de faptul că aceasta a fost dată cu nerespectarea prevederilor art. 13 alin. (3), art. 16 și ale art. 22 C. proc. civ., întrucât, în speță, probele respinse de prima instanță se impuneau a fi administrate în vederea lămuririi aspectelor esențiale pentru stabilirea corectă a situației de fapt.

De asemenea, în susținere, reclamanta a mai afirmat că decizia recurată a fost pronunțată fără a se ține cont de probele solicitate și cu încălcarea art. 327 și art. 329 C. proc. civ., deoarece instanța de prim-control judiciar nu a avut în vedere faptul că în cauză s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare din 02.11.2017, din cuprinsul căruia rezulta intenția pârâtei S.C. B. S.R.L. de a dobândi imobilele în discuție, intenție materializată în cele din urmă prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de părți sociale ale pârâtei S.C. D. S.R.L.

Aceste argumente reiau, într-o manieră identică, criticile aduse de parte încheierii din 15.01.2021 a primei instanțe, cu ignorarea raționamentului expus de către instanța de prim-control judiciar în justificarea dispoziției de respingere a căii de atac devolutive îndreptate împotriva acestei hotărâri. Astfel, instanța de apel, reevaluând probele indicate, prin prisma art. 255-258 C. proc. civ., a reținut că acestea sunt lipsite de utilitate, nefiind îndeplinite condițiile statuate de textele legale citate. De asemenea, a reținut că modalitatea de administrare a probelor în fața instanței de fond nu a fost de natură să încalce dreptul reclamantei la apărare, principiul contradictorialității și pe cel al rolului activ al instanței, de vreme ce asupra utilității și relevanței probelor judecătorul are o marjă de apreciere, și nu a obligație, aceste aspecte fiind analizate în raport de ansamblul probatoriului, al argumentelor de fapt și de drept ale părților, ținând cont de rigorile procedurale.

Or, împotriva acestor considerente, recurenta nu a formulat nicio critică concretă care să combată statuările instanței, în sensul că încuviințarea și administrarea probelor reprezintă atributul acesteia, care, în exercitarea rolului său activ, nu este obligată să administreze toate probele solicitate de părți, ci doar pe cele care răspund rigorilor legii și sunt apte a conduce la aflarea adevărului în cauză.

Recurenta nu indică normele legale pe care instanța de apel le-ar fi încălcat prin aceste statuări, și nici care era obligația legală ce îi revenea acesteia și nu a fost îndeplinită, ori modalitatea în care textele de lege ar fi trebuit să fie aplicate și care ar fi fost consecințele acestui fapt în planul soluției date în apel, ci reia aceleași susțineri din faza devolutivă, fără nicio referire la raționamentul instanței de apel expus de aceasta în justificarea soluției pronunțate.

Mai mult, refuzul instanțelor de fond de a administra anumite probe nu poate constitui un motiv de nelegalitate în sine, de vreme ce, așa cum a reținut și instanța de apel, încuviințarea probatoriului ține de propria convingere a instanței, care poate fi reevaluată numai în calea de atac devolutivă, nu și în recurs, unde aspectele ce țin de aprecierea instanțelor de fond nu reprezintă chestiuni de nelegalitate, ci de netemeinicie, care excedează controlului de legalitate realizat în recurs, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Nici celorlalte critici ale autoarei căii de atac nu li se pot atribui valențe de nelegalitate, având în vedere că acestea deduc judecății situația de fapt și modalitatea de apreciere a probatoriului cauzei, elemente ce scapă cenzurii instanței de recurs.

Aceeași concluzie se impune și cu privire la susținerile recurentei referitoare la valorificarea greșită a prezumției judiciare ce rezulta din încheierea actului adițional nr. x/2012 la contractul de închiriere, în măsura în care dezvoltarea lor se referă la modul în care probele atașate cauzei ar fi trebuit să fie interpretate și valorizate, respectiv forța probantă ce trebuia atribuită fiecăreia dintre dovezile indicate.

Astfel, sub pretextul încălcării unor principii de drept procesual, recurenta aduce în discuție aspecte legate de oportunitatea și utilitatea administrării anumitor probe și reclamă carențe în planul valorificării probatoriului, și nu al legalității soluției pronunțate, prin criticile prezentate autoarea căii de atac urmărind, în realitate, o reevaluare a fondului pricinii prin prisma unor elemente de netemeinicie, chestiune nepermisă în recurs.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut existența unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate din perspectiva faptului că instanța de apel, pe de o parte, a respins administrarea unor probe, iar, pe de altă parte, a reținut că reclamanta nu și-a probat pretențiile.

O astfel de ipoteză nu se încadrează, însă, în situațiile avute în vedere de legiuitor la reglementarea cazului de casare statuat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., de vreme ce, pentru a constitui temei al casării, motivarea contradictorie trebuie să vizeze considerente care, simultan, infirmă și susțin dispozitivul hotărârii, făcând, în realitate, neclar raționamentul judiciar care ar trebui să explice coerent rezultatul deliberării.

Or, prin argumentele sale, recurenta critică, în realitate, maniera în care instanța de apel a înțeles să dea eficiență probatoriului administrat în cauză, nicidecum anumite considerente care, pe de o parte, ar susține soluția dată, iar, pe de altă parte, ar exclude-o.

Nici ignorarea probelor care nu au fost încuviințate și nici interpretarea eronată a celor administrate nu pot fi integrate controlului de legalitate realizat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dat fiind că situația nemotivării, așa cum aceasta este invocată în acest caz, înglobează chestiuni care lipsesc hotărârea de elementele care au fundamentat-o, și nu aspecte de netemeinicie a căror verificare este permisă numai instanțelor de fond, nu și instanței de recurs, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Sub acest aspect, se cuvine subliniat că în procesul de judecată, instanța de apel are deplină libertate de apreciere, în sensul că aceasta poate respinge unele probe neconcludente, cum este cazul în speță, și, în același timp, ca urmare a evaluării probatoriului administrat în cauză, poate să stabilească că nu s-a făcut dovada, în modalitatea cerută de lege, a pretențiilor deduse judecății.

Finalmente, Înalta Curte constată că și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, întrucât, în dezvoltarea pretinsei încălcări a normelor de drept substanțial, autoarea căii de atac contestă statuările instanței de apel asupra probatoriului cauzei, tinzând să repună în dezbatere aprecierea temeiniciei judecății și controlul de fond al hotărârii, incompatibil cu natura recursului.

Prin intermediul acestui motiv de nelegalitate, autoarea căii de atac impută instanței de apel încălcarea dispozițiilor de drept material din perspectiva faptului că încheierea contractului de vânzare de părți sociale s-a realizat pentru a crea o aparență de legalitate înstrăinării deghizate a imobilului, intenția pârâților fiind cea de a eluda obligațiile ce le reveneau în temeiul art. 1.730 C. civ., că înstrăinarea imobilului s-a realizat cu încălcarea dreptului de preemțiune al recurentei și că, în cauză erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1.733 C. civ., dreptul de preemțiune al recurentei urmând a fi exercitat în aceleași condiții ca și modalitatea în care a operat înstrăinarea imobilului în discuție. În susținerea acestor critici, autoarea căii de atac a expus aspecte teoretice și practice din jurisprudență.

Or, aceste argumente au făcut obiectul verificărilor realizate de către instanța de prim-control judiciar în apel, asupra lor aceasta statuând în sensul că în lipsa unor probe, fraudarea recurentei nu poate fi considerată ca fiind motivul determinant al pârâților la încheierea contractului de cesiune părți sociale. De asemenea, instanța devolutivă a reținut că sancțiunea pentru frauda la lege nu poate interveni decât pentru apărarea unui interes general și presupune existența unei interdicții exprese în lege, pe care părțile își propun să o ocolească. Din această perspectivă, a stabilit că invocarea încălcării dreptului de preemțiune, reglementat convențional, nu poate să prejudicieze decât interesul particular al reclamantei, motiv pentru care a considerat că frauda la lege nu poate fi reținută. Mai mult, a apreciat faptul că din probele administrate nu a rezultat faptul că acest contract de cesiune ar fi fost încheiat exclusiv în scopul fraudării dreptului de preemțiune al reclamantei, pentru a se putea reține frauda la lege. Asupra incidenței în cauză a dispozițiilor art. 1.730 C. civ., a reținut că, în speță, condițiile impuse de acest text de lege nu sunt îndeplinite, întrucât în cauză nu a existat operațiunea de vânzare-cumpărare a imobilului și, implicit, un preț de achiziție.

Împotriva raționamentului expus de instanța de apel în interpretarea și aplicarea normelor legale criticate, recurenta nu a dezvoltat nicio critică aptă să contureze o nelegalitate săvârșită de aceasta, care să poată fi încadrată în vreunul din motivele expres reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci a reluat motivele sale de apel, fără a le corela cu raționamentul instanței de prim-control judiciar și fără a indica în concret modalitatea corectă și legală în care instanța devolutivă ar fi trebuit să aplice aceste norme de drept material.

Maniera de configurare a acestui caz de casare relevă că, în realitate, recurenta nu critică aplicarea greșită a legii, ci aplicarea legii la o situație de fapt pretins greșit reținută de către instanța de apel, ca urmare a evaluării pretins eronate a probelor dosarului, nemulțumirea părții fiind circumscrisă, în realitate, concluziilor instanței de prim-control judiciar reținute ca urmare a interpretării probelor, care, însă, nu pot face obiectul controlului de legalitate în prezentul context legislativ.

Invocarea în recurs a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a considerentelor instanței de apel și a unor dispoziții de drept material nu este suficientă pentru a contura încălcarea legii prin hotărârea atacată, în lipsa oricărui efort al părții de a demonstra, concret și efectiv, în ce a constat greșeala de judecată a instanței devolutive; examinarea recursului nu presupune, de plano, o rejudecare a cauzei, ci numai analiza punctuală a pretinselor erori de judecată care, prin modul în care sunt dezvoltate și susținute, fac posibilă încadrarea lor în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, în lipsa unor critici de nelegalitate sau a unor motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă nu îndeplinește cerințele legale referitoare la motivarea recursului, sens în care va reține incidența în cauză a sancțiunii nulității recursului prevăzute de art. 489 alin. (2) din același act normativ.

În acest context, față de soluția dată asupra recursului principal, recursul incident rămâne fără efect, potrivit art. 491, raportat la art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aspect ce face de prisos analiza excepției nulității acestuia, invocată de recurenta-reclamantă prin întâmpinare.

Așa fiind, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) și al art. 489 alin. (2) C. proc. civ., făcând aplicarea dispozițiilor art. 491, raportate la cele ale art. 472 C. proc. civ., va anula recursul principal și va respinge, ca rămas fără efect, recursul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul principal declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., prin administrator special G. și prin administrator judiciar H.., împotriva deciziei civile nr. 248A/11.02.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenții-pârâți S.C. D. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. B. S.R.L., F. și E. împotriva considerentelor aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 octombrie 2023.