ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 707/2023

Ședința publică din data de 22 martie 2023

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.08.2019 pe rolul Tribunalului Specializat Mureș, modificată la 07.01.2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., să se constate nulitatea absolută a clauzei irevocabile de vânzare, prevăzută în Contractul de leasing imobiliar cu clauza irevocabilă de vânzare nr. 19/28.02.2000, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 204 din C. proc. civ. și art. 948, 968 vechiul C. civ., O.U.G. nr. 88/1997, Legea nr. 99/1999, precum și articolele menționate în cererea de chemare în judecată și în cererea modificatoare.

Prin sentința nr. 25/10 iunie 2020 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș s-a dispus respingerea acțiunii formulate de reclamanta societatea A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., reținându-se că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997.

Împotriva acestei sentințe reclamanta a formulat apel, soluționat prin decizia nr. 300/A/28.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, apelul fiind respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta A. S.A. a formulat recurs.

Prin decizia nr. 2209 din 12 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat, casând decizia atacată și dispunând trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Tg. Mureș la data de 20.01.2022, sub număr dosar x/2019, prezentul dosar.

În rejudecare, prin decizia nr. 83/A din 12 aprilie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul formulat de apelanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 25/10.06.2020, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș în dosarul nr. x/2019, și în consecință:

A schimbat în tot hotărârea atacată și pe fondul cauzei, a admis cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L..

A constatat nulitatea absolută a sintagmei "clauză irevocabilă de vânzare" cuprinsă în titlul "Contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare" nr. 19 din data de 28 februarie 2000, precum și în art. 2, 3, lit. a) și 13 din același contract.

A dispus anularea sintagmei "clauză irevocabilă de vânzare" cuprinsă în titlul "Contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare" nr. 19 din data de 28 februarie 2000, precum și în art. 2, 3, lit. a) și 13 din același contract.

Totodată, a obligat intimata-pârâtă B. S.R.L. la plata către apelanta-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 14.307,46 RON, reprezentând taxa de timbru achitată la fond, apel și în recurs.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și, rejudecând, să se respingă apelul A. S.A. ca nefondat cu menținerea ca legală și temeinică a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului s-a susținut, în sinteză, că hotărârea cuprinde și, totodată, se fundamentează pe motive contradictorii.

Recurenta susține că dezlegarea cauzei gravitează în jurul dispozițiilor art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 și a modului în care instanța apreciază că părțile au înțeles să eficientizeze textul de lege sau l-au încălcat la încheierea contractului de leasing.

Orice interpretare decurgând din probatoriul administrat, prin interpretarea acestuia sau prin omiterea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, chiar și, prin reducere la absurd, în optica recurentei, în contextul concluziei încălcării normei relevante, nu permite anularea unei sintagme din contract și menținerea valabilității contractului.

Aprecierile instanței nu atrag și nici nu justifică anularea sintagmei "clauză irevocabilă de vânzare".

În opinia recurentei, considerentele contradictorii ale deciziei recurate sunt următoarele: se reține nedovedirea investițiilor efectuate de către B., deși la dosarul cauzei sunt înscrisuri în dovedire neanalizate și implicit neeficientizate de instanță; greșita apreciere a probelor (în acest sens subliniindu-se concluzia privitoare la lipsa acordului părților relativ la raportul de evaluare) și, implicit, în directă legătură cu acestea, deducția încheierii contractului în condiții ce înfrâng norma legală; evidenta lipsă de coerență a deducției conform căreia nededucerea valorii investițiilor din prețul contractului (deși solicitată de B. și probată prin înscrisuri depuse în susținere la dosarul cauzei) face dovada culpei părților (deci și a sa); omiterea conduitei A. constând în prejudicierea intereselor sale (B. fiind obligată să suporte atât contravaloarea investițiilor, cât și cea integrală a contractului de leasing, deși legea impune deducerea primelor din prețul vânzării) îi este opusă printr-o fractură logico-juridică pentru a se reține în mod paradoxal nerespectarea de către ambele părți a condițiilor legale.

Sub aspectul interpretării (prin adăugare la lege) și aplicării greșite a normelor de drept, recurenta a susținut că, deși speța gravitează în jurul unui text de lege ce nu suportă interpretări, dată fiind interpretarea eronată a probatoriului, instanța face o aplicare profund eronată a normei analizate.

Pe de o parte se rețin nerespectări ale condițiilor stabilite de norma relevantă prin adăugarea la lege (a se vedea faptul că instanță introduce cerința privitoare la investițiile efectuate înainte de contractul de leasing omițând faptul că în drept există și obligații cu termen) și, pe de altă parte, se constată culpa părților (deși aceasta corespunde conduitei celei care formulează pretenții litigioase) și se dispune anularea unei sintagme ce nu este nici direct, nici implicit, afectată de presupusa încălcare a normei analizate.

Recurenta a susținut că interpretarea greșită a probelor a făcut posibilă paralizarea principiului "Nemo auditur propriam turpitudinem allegans" și, pe cale de consecință, admiterea cererii celui aflat în culpă, în considerentul aprecierii nerespectării normei imperative, deși voința și demersurile sale probează contrariul.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat nulitatea recursului în raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat; cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției invocate și admiterea recursului formulat.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același Cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului de recurs este sancționată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fără a arata în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, criticile recurentei vizează probele administrate (înscrisurile, raportul de evaluare etc.), situația de fapt (conduita contractuală a părților, evaluarea comportamentului acestora), aspecte ce nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate invocate.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Se constată că, deși se invocă ipoteza unor motive contradictorii, care, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ar permite atacarea unei hotărâri atunci când se are în vedere o contradicție de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată, în cuprinsul cererii formulate, recurenta nu a indicat argumente de nelegalitate care să susțină această situație și nici în ce modalitate hotărârea instanței de judecată nu este conformă legii.

Dimpotrivă, în opinia recurentei, considerentele contradictorii ale deciziei recurate sunt legate de nedovedirea investițiilor efectuate de către B., de greșita apreciere a probelor, de dovada culpei părților, de omiterea conduitei A. constând în prejudicierea intereselor sale.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Criticile recurentei vizând greșita apreciere a probelor (în acest sens subliniindu-se concluzia privitoare la lipsa acordului părților relativ la raportul de evaluare) și, implicit, în directă legătură cu acestea, deducția încheierii contractului în condiții ce înfrâng norma legală, precum și reținerea eronată a situației de fapt rezultată din probe, reprezintă, așa cum s-a arătat în precedent, o evaluare de netemeinicie și nu una de nelegalitate, care să se circumscrie cerințelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, stabilirea culpei, pe care o aduce în discuție recurenta, reprezintă o chestiune de fapt, care aparține în mod suveran instanței de fond sau de apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Susținerea recurentei în sensul că dezlegarea cauzei gravitează în jurul dispozițiilor art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 și a modului în care instanța apreciază că părțile au înțeles să eficientizeze textul de lege sau l-au încălcat la încheierea contractului de leasing, fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Afirmațiile recurentei prin care se arată că, sub aspectul interpretării (prin adăugare la lege) și aplicării greșite a normelor de drept, deși speța gravitează în jurul unui text de lege ce nu suportă interpretări, dată fiind interpretarea eronată a probatoriului, instanța face o aplicare profund eronată a normei analizate, nu se pot constitui în critici de nelegalitate, în condițiile în care se aduc în dezbatere probele administrate, așadar, aspecte de netemeinicie, nicidecum de nelegalitate care să permită instanței de recurs vreo analiză.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile anterior menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

Constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul, potrivit dispozitivului.

În aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 2.380 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-reclamantă A. S.A., potrivit înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 83/A din 12 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 2.380 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă A. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2023.