ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2209/2021

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.08.2019 pe rolul Tribunalului Specializat Mureș, modificată la 07.01.2020, reclamanta A. S.A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. ROMÂNIA S.R.L., să se constate nulitatea absolută a clauzei irevocabile de vânzare, prevăzută în Contractul de leasing imobiliar cu clauza irevocabilă de vânzare nr. 19/28.02.2000, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 204 din C. proc. civ. și art. 948, 968 vechiul C. civ., O.U.G. nr. 88/1997, Legea nr. 99/1999, precum și articolele menționate în cererea de chemare în judecată și în cererea modificatoare.

Prin sentința nr. 25/10 iunie 2020 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș s-a dispus respingerea acțiunii formulate de reclamanta societatea B. S.A. în contradictoriu cu pârâta C. ROMÂNIA S.R.L., reținându-se că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997.

Împotriva acestei sentințe reclamanta a formulat apel, soluționat prin decizia nr. 300/A/28.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, apelul fiind respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta B. S.A. a formulat recurs solicitând ca, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 2,5,6 și 8 C. proc. civ., decizia atacată să fie casată în totalitate, iar în rejudecare, apelul promovat de această parte să fie admis, iar sentința schimbată în totalitate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, iar pârâta obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Prin memoriul de recurs recurenta a arătat că motivele prezentate de instanța de apel în decizia atacată sunt contradictorii și străine de natura cauzei și că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Astfel, instanța de apel reține greșit că în contractul de leasing imobiliar nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997, în lipsa unei mențiuni exprese în acest sens în clauzele din convenție, fiind greșit interpretate dezlegările date de Curtea Constituțională a României în decizia nr. 186/2001.

S-a arătat că instanța de apel a comis o eroare, înlăturând în speță incidența normelor speciale și dând deciziei amintite cu totul altă semnificație decât ce avută în vedere în contenciosul constituțional.

Recurenta a subliniat că prin decizia nr. 186/2001, Curtea Constituțională a statuat că sintagma "pot", din conținutul art. 27 al O.U.G. nr. 88/1997 se referă la posibilitatea încheierii contractelor de leasing imobiliar de către societățile în care statul este deținătorul majoritar al acțiunilor, în sensul că aceste societăți nu au o obligație legală, ci un drept de opțiune, sintagma nefăcând referire la condițiile care trebuie îndeplinite, dacă s-a optat pentru vânzare. De altfel, aceasta este semnificația pe care Curtea Constituțională a dat-o și prin decizia nr. 8/1999, în care s-a statuat că dispozițiile art. 24 și 27 din O.U.G. nr. 88/1997 nu contravin normelor constituționale în ceea ce privește ocrotirea proprietății, deoarece "este firesc ca statul să stabilească prin acte normative situația părții sale din patrimoniu și să dea în acest sens mandat instituției care îl reprezintă, pentru apărarea intereselor social și economice generale". Or, O.U.G. nr. 88/1997 și H.G. nr. 450/1999 au fost emise tocmai pentru a se stabili proceduri referitoare la patrimoniul statului, care au fost încălcate prin modalitatea în care contractul de leasing supus analizei judiciare a fost încheiat.

Astfel, prin motivarea curții de apel, interpretarea sintagmei "pot", din cuprinsul art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 a fost greșit realizată, de vreme ce s-a considerat că părțile se pot referi sau nu în contract la partea corespunzătoare de investiții, ca și condiție a vânzării.

Astfel, instanța de apel a concluzionat că părțile au înțeles să deroge de la incidența art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 în contractul de leasing încheiat într-un sens inacceptabil, mai precis, acela că părțile au înțeles să nu se prevaleze de acest articol, recurenta susținând că această interpretare este contrară sensului legii.

Statuând prin art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 că părțile pot să încheie contracte de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare prin negociere directă numai sub condiția efectuării unor învestiții mai mari de 15% din valoarea activelor negociate, recurenta arată că legiuitorul a impus o obligație imperativă, care ocrotește un interes general, astfel că încălcarea acestei obligații are ca efect nulitatea clauzei contrare legii.

Instanța de apel a dat o valoare greșită, în acest caz, principiului libertății contractuale, încălcând dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 99/1999. Sensul prevederii obligației de investiții, pe care instanța de apel a ignorat-o, justifica, în acest caz, încheierea contractului de leasing imobiliar prin negociere directă, altfel, înstrăinările putând fi realizate numai prin licitație publică. Acest articol nu deschidea părților implicate o posibilitate, ci instituia o condiție pentru a cumpăra direct imobilele deținute în calitate de locatari.

În măsura în care art. 14 din contractul de leasing prevede că la finalul contractului bunul trece în proprietatea utilizatorului, fără a condiționa acest drept de executarea investiției minime, în lipsa unei interpretări adecvate a art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, acest contract se confundă cu o simplă promisiune de vânzare, nepermisă de lege, și care este contrară adevăratei intenții a contractanților.

În acest sens, recurenta arată că au fost încălcare dispozițiile prevăzute de art. 948 și art. 968 C. civ., iar contractul este lovit de nulitate în măsura în care contravine celor stabilite prin lege.

Considerând că în cauză nu se impune examinarea investițiilor, deoarece excedează voința contractuală, instanța de apel a ignorat o dispoziție legală cu valoare obligatorie.

Mai departe, recurenta a subliniat că instanța de apel nu a examinat probele propuse în apărare, probe care ar fi demonstrat lipsa investițiilor minime.

Mai mult, se subliniază prin memoriul de recurs că instanța de apel a oferit o motivare în totală contradicție cu cea a primei instanțe, în măsura în care prin sentință s-a reținut că O.U.G. nr. 88/1997 nu era incidentă deoarece statul nu era acționar majoritar în societatea reclamantă la data contractului de leasing.

Recurenta a evocat, cu titlu de practică judiciară, decizia nr. 3606/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 este o normă cu caracter special în raport cu O.G nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing.

Împotriva recursului intimata a formulat întâmpinare, solicitând instanței de recurs să respingă toate motivele invocate; a subliniat că nicio critică dintre cele dezvoltate nu se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2 și 5 C. proc. civ. dar și că toate motivele de casare converg spre netemeinicia hotărârii recurate și că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii în cauză.

Recurenta a formulat și depus la dosar răspuns la întâmpinare.

Examinând decizia atacată în raport cu motivele de casare dezvoltate de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi redate succesiv.

Se constată, în primul, rând că, deși recursul promovat este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6 și 8 C. proc. civ., niciuna dintre criticile recurentei nu dezvoltă motive de casare proprii încălcării principiului continuității ori repartizării aleatorii a cauzei - încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. - sau nerespectării unor norme de procedură a căror încălcare atrage sancțiunea nulității actelor procesuale - încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.-, de aceea, subliniază că invocarea acestor temeiuri de drept în memoriul de recurs are un caracter formal.

În acest context, Înalta Curte subliniază că nu are obligația de a examina legalitatea deciziei din perspectiva acestor motive, această consecință fiind dedusă prin interpretarea a fortiori a dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Așadar, vor fi examinate motivele de casare dezvoltate specific și întemeiate de recurentă pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. cu precizarea că în privința acestora vor fi prezentate considerente comune, întrucât, astfel cum a arătat și recurenta, deficiența motivării - lipsa caracterului său precis ori suficient - a justificat, ca o consecință, aplicarea greșită a legii de către instanța de apel.

Reținând că recurenta a subliniat că motivarea deciziei din apel este contradictorie și străină de natura cauzei, deoarece raționamentul judiciar este lipsit de acuratețe juridică și are la bază premise eronate, derivate dintr-o evaluare greșită atât a legii, cât și a dezlegărilor cu valoare obligatorie a deciziei nr. 186/2001 pronunțate de Curtea Constituțională a României și examinând considerentele deciziei recurate, instanța de recurs constată că raționamentul instanței de apel este, într-adevăr insuficient dar și că are în vedere constatări greșite în planul interpretării și aplicării legii.

Astfel, plecând de la aspectele de fapt necontestate de părți, referitoare la elementele și circumstanțele încheierii contractului de leasing imobiliar nr. x/28.02.2000, la împrejurarea că la data încheierii contractului examinat statul era acționarul majoritar în societatea B. S.A. (cu 55,88% din totalul acțiunilor) și administra acest portofoliu prin Fondul Proprietății de Stat, dar și că în titlul contractului s-a prevăzut că acesta se încheie în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997 și cele ale Legii nr. 99/1999, instanța de apel reține o concluzie lipsită de justificare juridică în planul motivării, care a determinat, în esență aplicarea greșită a legii.

În acest sens, instanța de apel nu oferă părților nicio motivare de substanță prin care să explice de ce, deși acestea menționează în preambulul contractului examinat că actul este încheiat sub incidența O.U.G. nr. 88/1997 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999, este justificată concluzia că părțile au intenționat să deroge de la dispozițiile art. 27 din acest act normativ ori cel puțin dacă o asemenea derogare era posibilă. Chiar dacă instanța de apel evocă în acest context decizia nr. 186/2001 a Curții Constituționale, citatul oferit nu poate substitui motivarea instanței, în măsura în care fragmentul redat în considerente nu avea aptitudinea, prin dezlegarea oferită în contenciosul constituțional, să susțină concluzia trasată în apel.

Pe baza acestei concluzii insuficient argumentate, instanța de apel motivează decizia, stabilind că prin absența menționării în cuprinsul contractului a dispozițiilor art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 părțile au consimțit să nu se prevaleze de "posibilitatea" oferită de lege, și că voința lor trebuie interpretată liberal, în acord cu principiul pacta sunt servanda, în sensul că inserarea clauzei irevocabile de vânzare trebuie raportată exclusiv la conținutul contractului, sustras de sub legea specială.

Dezlegarea dată de instanța de apel este eronată și, dincolo de lipsa unei motivări care să justifice complex hotărârea dată în evocarea fondului în apel, hotărârea dată este, în principal, rezultatul greșitei interpretări și aplicări a legii.

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 88/1997, cu modificările ulterioare a reglementat cadrul normativ pentru privatizarea societăților comerciale, trecerea la economia de piață, fiind firesc ca statul să stabilească prin acte normative situația părții sale din capitalurile proprii pentru apărarea intereselor sociale și economice generale, fără ca prin acestea să se aducă atingere dreptului de proprietate al altor persoane.

Având astfel în vedere scopul reglementării și destinația sa subordonată interesul public, asigurării premiselor corecte ale economiei de piață și domeniul să de aplicare - administrarea proprietății publice -, O.U.G. nr. 88/1997 are, pe de o parte caracterul de normă specială în raport cu dreptul comun, iar pe de altă parte, are caracter de ordine publică, reglementând în sfera interesului general.

Aceasta semnifică nu doar aplicarea sa prioritară, în concurs cu dreptul comun ori general, dar și caracterul inderogabil al conduitei juridic reglementate prin acest act normativ. Eludarea ordinii juridice instituite prin acest act normativ semnifică încălcarea regulii de drept specialia generalibus derogant și, nu mai puțin, imprimă nulitate oricărui act ori fapt juridic încheiat cu nesocotirea sa și impune restabilirea legalității.

Rezultă, așadar, că în privința înstrăinării activelor unei societăți, cum este reclamanta, în care statul avea o deținere majoritară în portofoliul de acțiuni, orice act juridic trebuia conformat dispozițiilor acestui act normativ, sub sancțiunea nulității, iar în mod evident, referirea în preambulul contractului de leasing examinat la O.U.G. nr. 88/1997 nu a fost o opțiune a părților.

În concluzie, pe lângă împrejurarea că instanța de apel a înlăturat fără temei, în privința regimului contractului de leasing imobiliar, aplicarea directă a dispozițiilor O.U.G. nr. 88/1997 sub auspiciile căreia contractul s-a încheiat, așa după cum rezultă în mențiunea inserată în subtitlul acestuia, este greșită deopotrivă concluzia potrivit căreia lipsa indicării exprese a unor dispoziții precise ale acestei ordonanțe în cuprinsul actului juridic semnifică neaplicarea acestora și aplicarea exclusivă a normelor de dreptul comun.

În măsura în care, astfel cum a precizat și intimata în dezbaterile consemnate în practicaua acestei decizii, părțile au consimțit să nu se conformeze, prin inserarea clauzei de vânzare în favoarea utilizatorului, la dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 și, astfel, să nu prevadă condiția efectuării investiției de o valoare mai mare 15% din valoarea activului pentru vânzare, clauza specifică încalcă o normă specială imperativă și i se impune sancțiunea nulității.

Este, de asemenea greșită, concluzia instanței de apel referitoare la caracterul supletiv al art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, bazată pe considerentele eronat interpretate ale deciziei nr. 186/2001 pronunțată de Curtea Constituțională a României în examinarea excepției de neconstituționalitate a acestui text legal.

Instanța de apel a aplicat greșit, în acest caz, reperele interpretării gramaticale ale sintagmei "pot" din textul legal care cuprinde conduita "pot vinde sau încheia contracte de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, prin negociere directă cu locatarii sau asociații în situațiile în care aceștia au efectuat investiții în activele pe care le utilizează reprezentând mai mult de 15% din valoarea acestor active", considerând că opțiunea societății comerciale în curs de privatizare pentru încheierea acestui tip de angajamente vizează condițiile sub care aceste convenții pot fi asumate.

Se cuvine subliniat că, evaluând circumstanțele sesizării, Curtea Constituțională a statuat că "utilizarea de către legiuitor, în conținutul art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, a cuvântului "pot", atunci când se referă la vânzarea unor active sau la încheierea contractelor de leasing imobiliar, creează o posibilitate, iar nu o obligație fermă, de natură să aducă atingere prerogativelor dreptului de proprietate al societăților comerciale la care se referă textul". Curtea a clarificat, așadar, că este în acord cu principiile constituționale că societățile comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar majoritar au dreptul să decidă, în cazurile delimitate de acest text - în ipoteza în care se află în derulare contracte de locație de gestiune, închiriere sau asociere în participațiune - dacă încheie contracte prin negociere directă cu partenerii contractuali actuali, în contrapondere cu obligația generală trasată în cuprinsul aceluiași act normativ, de a înstrăina activele prin licitație deschisă cu strigare, cu adjudecare la cel mai mare preț obținut pe piață, astfel cum impune art. 24 din același act normativ.

Libertatea de opțiune a societăților comerciale sau regiilor autonome se limitează, așadar, la posibilitatea de a decide încheierea unor contracte care presupun înstrăinarea activelor prin negociere directă, iar nu la condițiile de fond ale înstrăinării, impuse prin lege, între care cea a efectuării investițiilor are caracter esențial în acest caz.

Caracterul esențial al acestui element contractual - argument neexaminat de instanța de apel - se susține sistematic și prin actele normative secundare: în acest sens, H.G. nr. 450/1999 care cuprinde Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 enumeră, între principalele elemente ale contractului de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, "determinarea expresă a îmbunătățirilor/investițiilor realizate de utilizator la activul care face obiectul contractului, care se va deduce din restul de preț și, după caz, din ratele scadente".

O înțelegere contrară a părților litigante, de natură să semnifice că acestea au înlăturat condiția efectuării investițiilor este, așa cum s-a dezvoltat în cuprinsul acestor considerente, asumată contrar normei imperative stabilite în O.U.G. nr. 88/1997.

În aceste condiții, prin raportare la limitele investirii și obiectul acțiunii limitat la constatarea nulității parțiale a contractului examinat, este lipsită de semnificație neexaminarea efectuării investițiilor, tot astfel cum este lipsită de fundament critica recurentei referitoare la contradicția totală între considerentele hotărârii primei instanțe de fond și cele ale deciziei din apel; motivarea contradictorie, spre a putea fi considerată motiv specific de casare a unei hotărâri, presupune lipsa de coeziune a argumentelor instanței care a pronunțat hotărârea recurată în jurisdicția realizată în apel, iar nu prin abordarea comparativă a hotărârilor pronunțate de instanțele sesizate ierarhic cu aceeași pricină.

Astfel, pe baza tuturor considerentelor reținute prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul și, în temeiul art. 497 C. proc. civ. va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată la instanța de apel care va examina apelul cu respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ. În rejudecare, instanța de apel va examina și cererile formulate de părți în fața instanței de recurs referitoare la plata cheltuielilor de judecată, în acord cu dispozițiile art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 300/A/28.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2021.