ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1876/2024

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța – Secția a II-a Civilă, sub nr. x/118/2021, la 12.11.2021, reclamantul A, în contradictoriu cu B S.A. și Statul Român, prin Ministerul Energiei, a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a următoarelor acte societare ale B S.A.:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 948 din vechiul C. civ., precum și normele juridice expuse în cuprinsul acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 838/30.06.2022, pronunțată în dosarul nr. x/118/2021, Tribunalul Constanța – Secția a II-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul A, solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 8 din 01 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – Secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți a fost respins, ca nefondat, apelul promovat în cauză și a fost obligat apelantul-reclamant la plata către intimata B S.A. a sumei de 5.950 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, la 11.10.2023, în termen legal, a declarat recurs reclamantul A, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în integralitate a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanța de apel.

La 17.01.2024, în termen legal de 30 de zile de la comunicare, recurentul-reclamant a depus motivele de recurs.

O primă critică a recurentului privește faptul că, în mod nelegal, instanța de apel a schimbat, în apel, limitele învestirii, prin reținerea eronată a faptului că reclamantul a învestit instanța cu o analiză a legalității mai multor hotărâri ale Adunării Generale Extraordinare a Asociaților (AGEA) și ale Adunării Generale a Asociaților (AGA) B S.A.

În acest sens, recurentul învederează că, așa cum rezultă din petitul cererii de chemare în judecată și din motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată, acesta nu a atacat nicio hotărâre AGEA adoptată de intimata D S.A., contestând doar legalitatea mai multor acte constitutive actualizate.

Arată și faptul că a învederat primei instanțe, prin intermediul răspunsului la întâmpinare, în mod expres, că, în cadrul prezentului dosar, nu înțelege să critice legalitatea niciunei hotărâri AGEA adoptată de intimata D S.A.

Limitele prezentului proces civil au fost stabilite de reclamant, potrivit principiului disponibilității reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., iar acestea trebuiau respectate de instanța de apel în baza art. 478 alin. (3) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Așadar, susține că, în cauză, instanța de apel a încălcat normele juridice expuse anterior, față de faptul că a reținut un obiect diferit al cauzei deduse judecății.

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant invocă faptul că instanța de apel a schimbat, în mod nelegal, cauza acțiunii.

Susține recurentul că, prin intermediul motivării în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată, a învederat că toate actele societare sunt afectate de nulitate pentru nerespectarea mai multor norme juridice, precum și în baza principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal.

Astfel, pentru actele întocmite în perioada 1997-2011, arată că a invocat încălcarea următoarelor prevederi legale: art. 153 din Legea nr. 31/1990, art. 75 lit. g din Legea nr. 31/1990, art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954. Pentru actele întocmite în perioada 2011-2018 a învederat încălcarea următoarelor prevederi legale: art. 204 alin. (1) și 4 din Legea nr. 31/1990. Suplimentar acestor motive a mai învederat instanței un alt motiv de nulitate, respectiv unul din principiile efectelor nulității, respectiv anularea actului subsecvent ca urmare a anulării actului primar.

Așadar, susține că actele constitutive actualizate care au urmat celui din 1997 au fost atacate în baza a două motive total distincte: (i) unul privind încălcarea normelor legale și al doilea (ii) privind un principiu al efectelor nulității, iar nu pentru un singur motiv. Totodată, aceste critici au fost invocate și prin motivele de apel nr. 1.3 și 2.

În cauză, susține că instanța de apel a încălcat normele juridice expuse anterior, față de faptul că a reținut o cauză juridică diferită a acțiunii deduse judecății (numai principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului primar).

A treia critică a recurentului privește fundamentarea deciziei pe motive de fapt și de drept care nu au fost puse în discuția părților.

În acest sens, se indică o serie de considerente ale instanței de apel, aflate la pag. 18 paragraful ultim din decizie, pentru a se susține că silogismul instanței de apel (reclamantul nu poate ataca un act constitutiv pentru că nu era acționar la momentul întocmirii acestuia; reclamantul nu a dovedit nelegalitatea hotărârii AGA din 1997, deci nu poate ataca actul constitutiv actualizat; acțiunea este formulată cu mult peste împlinirea termenului impus de legea specială) nu a fost niciodată pus în discuția contradictorie a părților, ceea ce a făcut ca reclamantul să nu își poată exprima propriul punct de vedere.

Prin această modalitate de motivare, recurentul susține că s-a încălcat principiul contradictorialității prevăzut de art. 14 alin. (6) C. proc. civ., dreptul la apărare reglementat de art. 13 C. proc. civ. și dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 C. proc. civ. și art. 6 CEDO.

Printr-o altă critică, recurentul invocă faptul că instanța de apel nu a analizat motivele cu care a fost învestită (motivele 1.3 și 1.5).

Astfel, recurentul susține că, întrucât prima instanță nu a analizat legalitatea fiecărui act societar în parte, reclamantul a formulat apel, în cadrul căruia, la punctul 1.3 a învederat în mod expres faptul că, din analiza considerentelor sentinței apelate nu ar rezulta că au fost antamate motivele de nelegalitate invocate.

Prin raportare la dispozițiile art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel ar fi trebuit să analizeze aceste motive de apel, însă din analiza deciziei recurate rezultă că o astfel de analiză nu a avut loc, acest motiv de apel nefiind analizat de instanța de control judiciar.

Susține recurentul că nici motivele de apel cu nr. 1.5 și 2 din memoriul de apel nu au fost analizate, fiind încălcate dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

În raport de motivul nr. 2 de apel, apreciază recurentul că instanța de apel trebuia să identifice actul constitutiv sub imperiul căruia a fost adoptată hotărârea AGA din 1997, să analizeze această hotărâre și să stabilească efecte juridice ale acestui act societar (ex. a existat sau nu o reducere a capitalului social), să verifice dacă actul constitutiv actualizat din 1997 a fost întocmit cu respectarea hotărârii AGA din 1997 și a normelor juridice incidente invocate de reclamant și să verifice dacă actele constitutive ulterioare au fost sau nu întocmite cu respectarea normelor juridice incidente invocate de reclamant, precum și cu actele societare anterioare.

Cum această analiză nu se regăsește în decizia atacată, rezultă, în opinia recurentului, faptul că motivul de apel nu a fost analizat pe fond. De altfel, arată că instanța de apel s-a mărginit la a menționa o concluzie (actul constitutiv este legal întocmit), fără o demonstrație a acesteia.

Față de această împrejurare, invocă faptul că au fost încălcate norme juridice imperative, precum art. 425 alin. (1) lit. b art. 477 și art. 478 C. proc. civ., care impuneau instanței de apel analiza tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită.

A mai invocat recurentul și faptul că, în mod nelegal, instanța de apel a dispus respingerea apelului prin raportare la o greșită aplicare a unor norme de drept material.

În primul rând, susține că reținerea instanței de prim control judiciar privind faptul că reclamantul nu poate ataca actul constitutiv actualizat din 1997 este nelegală, întrucât, așa cum a demonstrat la fond, reclamantul are calitatea de acționar al societății E S.A., iar acest aspect nu a fost contestat în cauză.

Consideră recurentul că teza instanței de apel, potrivit căreia, dobândirea calității de acționar ulterior anului 1997 nu dă posibilitatea atacării actului constitutiv al societății din anul 1997, nu are la bază nicio normă juridică, fiind nelegală.

De altfel, arată că este unanim recunoscut, atât în literatura de specialitate cât și în practica instanțelor, faptul că nulitatea absolută a unui act juridic, chiar si societar, poate fi invocată de orice subiect de drept care justifică un interes, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.

În perioada de referință a anului 1997, dar și ulterior, până la apariția noului C. civ., teoria juridică expusă anterior avea la bază dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958.

Arată că, devenind acționar al societății, actul constitutiv al acesteia îi este pe deplin opozabil. Prin urmare, cum acest act constitutiv cuprinde mențiuni contrare legii, față de un act anterior (actul constitutiv actualizat din 1997), este în afara oricărui dubiu că recurentul are posibilitatea contestării actului care contravine legii.

În al doilea rând, invocă și faptul că este nelegală și reținerea instanței de apel în sensul că nu a demonstrat nelegalitatea hotărârii AGA din 1997, iar acțiunea este formulată cu mult după depășirea termenului legal.

În acest sens, susține că, din punct de vedere procedural, în practică pot exista două situații distincte: situația nr. 1 - când se întocmește o hotărâre AGA nelegală, iar în baza acesteia se întocmește un act constitutiv actualizat care respectă cele stabilite prin hotărârea AGA – în acest caz, în vederea anulării actului constitutiv este necesară, în prealabil, obținerea anulării hotărârii AGA; situația nr. 2: când se întocmește o hotărâre AGA legală, iar în baza acesteia se întocmește un act constitutiv actualizat care nu respectă cele stabilite prin hotărârea AGA – în acest caz, în vederea anulării actului constitutiv este suficientă atacarea doar a actului constitutiv, motivat de faptul că nu respectă hotărârea AGA.

Precizează că, în cauză, este incidentă situația nr. 2, deoarece recurentul-reclamant nu a învederat niciodată instanțelor faptul că hotărârea AGA din 1997 ar fi fost nelegal întocmită, ci doar că prin această hotărâre s-a dispus o reducere a capitalului social, reducere care nu a fost respectată la momentul întocmirii actului constitutiv actualizat din 1997.

În aceste condiții, susține că instanța de apel era ținută să verifice direct condițiile de validitate ale actului constitutiv din 1997 și a restului actelor contestate, atât din perspectiva Legii nr. 31/1990, cât și din perspectiva vechiului C. civ. Or, această analiză nu s-a efectuat.

Nu în ultimul rând, față de faptul că, în cadrul prezentului dosar, recurentul-reclamant nu contestă legalitatea unor hotărâri AGA ci legalitatea unor acte constitutive actualizate, în speță nu sunt incidente dispozițiile din Legea nr. 31/1990 care vorbesc de termenul de contestare al hotărârilor AGA, ci dispozițiile de drept comun în materia nulității absolute (acțiunea poate fi introdusă oricând – ex. art. 2 din Decretul nr. 167/1958).

În al treilea rând, recurentul susține că statutul actualizat la nivelul anului 1997 este nelegal întocmit, nerespectând normele juridice incidente și hotărârea AGA din 1997, sens în înțelege să reia argumentele din cererea de chemare în judecată și memoriul de apel privind diferența dintre numărul de acțiuni, aferente capitalului social, care rezultă din hotărârea AGA din 1997 și numărul de acțiuni menționate în actul constitutiv actualizat în baza acestei hotărâri AGA.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

La 19 februarie 2024, s-a înregistrat întâmpinarea depusă de către intimata-pârâtă B S.A., prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată de către intimatul-pârât STATUL ROMÂN, prin Ministerul Energiei, la 26 februarie 2024, s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La termenul de judecată din 23 mai 2024, cauza a fost amânată la 10 octombrie 2024, la solicitarea recurentului-reclamant, pentru lipsă de apărare.

La 8 iulie 2024, au fost depuse precizări la dosar privind reluarea activității de colaborare a recurentului cu „E S.P.A.R.L.”, iar la 7 octombrie 2024, recurentul a formulat o cerere de amânare a cauzei motivat de imposibilitatea avocatului de prezentare la acest termen, depunând în susținere 2 extrase de pe portalul instanțelor de judecată.

La termenul din 10 octombrie 2024, instanța a respins cererea de amânare pentru lipsă de apărare, formulată de către recurentul-reclamant A, constatând că, în conformitate cu art. 222 C. proc. civ., această măsură procesuală este excepțională, fiind utilizată de parte și la termenul anterior. Totodată, având în vedere prevederile alin. (2) al aceluiași art., instanța a amânat pronunțarea pentru a oferi recurentului ocazia de a depune concluzii scrise.

Recurentul-reclamant nu a formulat concluzii scrise.

Analizând recursul formulat în cauză, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

O primă critică a recurentului privește încălcarea de către instanța de apel a limitelor învestirii, prin faptul că a reținut un obiect și o cauză diferite ale cererii de chemare în judecată.

Critica, subscrisă motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

Recurentul arată că, în mod contrar celor indicate în cererea de chemare în judecată, instanța de apel a reținut faptul că reclamantul a învestit instanța cu analiza legalității mai multor hotărâri ale adunării generale a asociaților B S.A. Totodată, susține că instanța de apel a reținut o cauză diferită a acțiunii deduse judecății, respectiv numai principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului primar, fără a analiza și celelalte motive de nelegalitate invocate.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., „obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”, iar conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., „judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel”.

Dispozițiile legale sus enunțate arată că instanța judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de părți, fără a putea depăși cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acțiunii civile, atât sub forma cererilor în justiție cât și a apărărilor.

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.”

În speță, prima instanță a fost investită de reclamant cu o acțiune prin care a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a următoarelor acte societare: statutul actualizat autentificat sub nr. 631/12.05.1997, ca fiind capăt principal de cerere iar, ca și capete accesorii de cerere, statutul actualizat potrivit Hotărârii nr. 2 a D S.A. din data de 28.07.2000; statutul actualizat potrivit Hotărârii nr. 1/29.03.2001 a D SA; statutul actualizat potrivit Hotărârii nr.1/31.07.2001 a D S.A.; statutul actualizat potrivit Hotărârii nr. 1/11.06.2003 a D S.A.; statutul actualizat potrivit Hotărârii nr. 1/22.12.2004 a D S.A.; statutul actualizat potrivit Hotărârii nr. 3/05.03.2007 a D S.A.; statutul actualizat potrivit Hotărârii nr. 2/06.03.2009 a D S.A.; statutul actualizat potrivit Hotărârii nr. 3 /04.03.2010 a D S.A.; statutul actualizat potrivit Hotărârii nr. 2/02.08.2010 a D S.A.; statutul actualizat potrivit Hotărârii nr. 1/24.11.2011 a D S.A.; statutul actualizat potrivit Hotărârii nr. 1/17.08.2012 a D S.A.; statutul actualizat potrivit Hotărârii nr. 3/04.07.2013 a D S.A.; statutul actualizat potrivit Hotărârii nr. 10/24.10.2014 a D S.A.; statutul actualizat potrivit Hotărârii nr. 11/19.06.2017 a D S.A.; statutul actualizat potrivit Hotărârii nr. 28/29.10.2018 D S.A.

Verificând decizia recurată se constată că instanța de apel, în limita criticilor formulate, a verificat, în prealabil, pe baza dispozițiilor legale a căror aplicare nu era contestată în cauză, precum și pe baza dispozițiilor actelor societare contestate, respectiv statutele societății B S.A. din perioada 1997-2018 depuse la dosar, procedura modificării statutului companiei.

În acest sens, a reținut că, potrivit art. 13 lit. h din Statutul autentificat sub nr. 631/12.05.1997, actualizat în baza Hotărârii Adunării Generale a Asociaților din 26.04.1997, care reia dispozițiile art. 13 alin. (2) lit. j al aceluiași art. din primul statut al societății, act societar necontestat în prezenta cauză, mărirea sau reducerea capitalului social, modificarea numărului de acțiuni sau a valorii nominale a acestora, emisiunea de noi acțiuni și cesiunea acțiunilor sunt hotărâte de Adunarea Generală a Acționarilor (AGA) societății. Prin urmare, a reținut că cele dispuse în Hotărârea din 26.04.1997 au fost stabilite de Adunarea Generală a Asociaților conform atribuțiilor sale, iar statutul B S.A. a fost modificat ca atare.

Totodată, a reținut că, pentru a se anula parțial modificările unui statut al unei societăți, trebuie anulată în primul rând hotărârea AGA care a determinat modificarea, or reclamantul, deși a solicitat anularea Statutului din 1997, nu a demonstrat existența vreunei cauze de nulitate absolută a celor stabilite de AGA prin Hotărârea din 26.04.1997, iar, conform art. 90 din Legea nr.31/1990: „Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii, actului constitutiv sunt obligatorii chiar pentru acționarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra. Hotărârile adunării generale contrare actului constitutiv sau legii pot fi atacate în justiție, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial, de oricare dintre acționarii care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat contra și au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței.” Având în vedere dispozițiile expuse anterior, instanța de apel a constatat că reclamantul a formulat acțiunea prezentă cu mult peste termenul prevăzut de legea specială și, anume, pe data de 12 noiembrie 2021.

Așadar, a reținut că Statutul autentificat sub nr. 631/12.05.1997 s-a dovedit a fi legal în sensul că nu este afectat de vreo cauză de nulitate absolută, astfel că, potrivit principiului „resoluto iure dantis, rezolvitur ius accipientis”, și restul actelor statutare sunt legale.

Nu în ultimul rând, prima instanță de control judiciar a reținut că nu poate analiza solicitarea formulată direct în apel de către reclamant, privind intervenirea sancțiunii nulității absolute a tuturor actelor contestate prin prezentul dosar, întrucât este o cerere nouă iar judecarea acesteia ar fi în contradicție cu prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., ce arată limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat limitele sesizării prin cererea de chemare în judecată, întrucât, pe de o parte, s-a pronunțat asupra obiectului cauzei, astfel cum a fost stabilit de reclamant prin acțiune, iar pe de altă parte, nu a omis a cerceta una dintre cauzele acțiunii, ci, stabilind faptul că intervenirea nulității absolute a tuturor actelor societare emise ulterior statutului modificat în 1997 în baza altor motive decât nulitatea actului subsecvent a fost invocată pentru prima dată în apel, în mod corect nu a luat-o în considerare.

În orice caz, același raționament privitor la neinvocarea unor motive de nulitate absolută a hotărârilor AGA în baza cărora au fost modificate statutele companiei în perioada 1997-2018 se aplică și cu privire la restul statutelor contestate de recurent, a căror valabilitate nu poate fi invocată independent de hotărârea AGA care le-a modificat.

Nu poate fi primită susținerea recurentului în sensul că instanța de apel ar fi reținut că reclamantul ar fi contestat și hotărârile Adunării Generale a Acționarilor, întrucât, așa cum rezultă din decizia atacată, considerentele instanței la care autorul prezentei căi de atac a făcut referire, în mod trunchiat, în dezvoltarea criticii sale, privesc respingerea criticilor din apel privind probatoriul administrat în fața primei instanțe, iar nu fondul pretențiilor reclamantului-recurent.

De altfel, aspectul că reclamantul nu a invocat motive de nulitate absolută cu privire la nicio hotărâre AGA a fost reținut și de instanța de apel ca și motiv de respingere a acțiunii.

Este nefondată și critica recurentului, ce poate fi subscrisă motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., privind fundamentarea motivării deciziei recurate pe motive de fapt și de drept care nu au fost puse în discuția părților.

În acest sens, recurentul invocă faptul că silogismul instanței de apel în sensul că reclamantul-recurent nu poate ataca un act constitutiv pentru că nu era acționar la momentul întocmirii acestuia, că reclamantul nu a dovedit nelegalitatea hotărârii Hotărârii AGA din 1997 astfel că nu poate ataca actul constitutiv actualizat, precum și cel prin care a reținut că acțiunea este formulată cu mult peste împlinirea termenului impus de legea specială, nu au fost puse în discuția părților.

Subsumat principiului contradictorialității, C. proc. civ. prevede imperativ mai multe reguli de procedură, însă, în prezenta speță, este invocată de către recurenta-pârâtă nesocotirea de către instanța de apel a regulilor instituite de art. 14 alin. (5) și 6 C. proc. civ., conform cărora: „instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate; instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii”.

Ceea ce urmăresc aceste reguli este ca instanța de judecată, prin hotărârea pronunțată, „să nu surprindă părțile” cu aspecte de fapt sau de drept, cu împrejurări sau excepții, care nu au fost invocate de niciuna din părți în mod expres, nu au fost discutate ori dezbătute în contradictoriu de acestea și cu privire la care părțile, în mod rezonabil și pe bună-dreptate, nu se așteaptă ca instanța să statueze prin hotărârea ce urmează a se pronunța.

Ignorarea acestor reguli depărtează procesul de la caracterul său echitabil deoarece partea care a pierdut rămâne cu constatarea că nu i s-a dat șansa să își susțină punctul de vedere cu privire la chestiunea reținută ca fiind decisivă de către instanță și nici să încerce să prezinte probe concludente ori să convingă instanța despre temeinicia susținerilor și argumentelor sale.

Din perspectiva criticilor recurentei-pârâte referitoare la încălcarea de către instanța de apel a principiului contradictorialității, cu toate valențele sale, ce includ și dreptul la apărare și principiul dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte constată că aspectele apreciate de recurent ca nefiind puse în discuția contradictorie a părților reprezintă, în realitate, componente ale raționamentelor logico-juridice prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate, de confirmare a soluției primei instanțe, prin care acțiunea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pe cale de consecință, nu se poate reține încălcarea principiului contradictorialității, câtă vreme nu există o obligație a judecătorului fondului de a pune în discuția contradictorie a părților componente ale silogismelor proprii, prin care acesta, folosind logica juridică pentru fundamentarea aspectelor dezlegate, a ajuns la soluția pronunțată. Instanța supremă notează că procesul deliberativ este guvernat de principiul iura novit curia (judecătorul cunoaște legea), care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanța va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Este de avut în vedere că punerea în operă a principiului contradictorialității nu trebuie să însemne întotdeauna și în mod necesar că instanța este obligată să pună în mod expres și direct în discuția părților orice chestiune de fapt sau de drept invocată în proces. Este suficient, sub acest aspect, ca părțile să aibă, în concret, posibilitatea de a-și expune părerea cu privire la cele invocate, astfel încât, în circumstanțele cauzei, să se poată în mod rezonabil considera că o asemenea posibilitate i-a fost asigurată părții.

Aceasta este situația și în cauză, de vreme ce, faptul că reclamantul nu era acționar la momentul adoptării Hotărârii AGA din 26.04.1997 a fost invocat pe cale de apărare de către intimatul-pârât Ministerul Energiei (f. (..) vol. 5 dosar tribunal), iar argumentul că, pentru a se putea anula un statut, se impune mai întâi anularea hotărârii care a stat la baza actului respectiv, a fost invocat de intimata-pârâtă B S.A. prin întâmpinare.

Or, asupra acestor chestiuni, părțile au avut posibilitatea de a uza de toate garanțiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-și susține poziția asupra problemelor de fapt și de drept supuse judecății.

În realitate, prin această critică, recurentul confundă raționamentul logico-juridic al instanței cu motive noi, manifestându-și nemulțumirea față de faptul că instanța de apel nu și-a însușit raționamentul recurentului-reclamant. Or, faptul că, urmare a analizării motivelor de apel și a apărărilor părților în baza principiului quantum devollutum tantum apellatum, instanța de apel a identificat și alte argumente care susțin soluția primei instanțe, reprezintă expresia dreptului instanței de a răspunde argumentelor principale ale părților într-o manieră proprie, nefiind obligată a îmbrățișa în integralitate apărările opuse de o parte sau alta.

A mai invocat recurentul faptul că instanța de apel nu a analizat toate motivele de apel cu care a fost învestită. Astfel, arată recurentul că, la punctul 1.3 din memoriul de apel a invocat faptul că din motivarea primei instanțe nu rezultă că aceasta ar fi antamat motivele de nelegalitate invocate, la pct. 1.5 a invocat faptul ca sentința cuprinde o serie de motive de fapt și de drept care nu au nicio legătură cu fondul cauzei, iar la pct. 2 a invocat motivele de nelegalitate ale actelor contestate, precum și motivele pentru care hotărârea primei instanțe era nelegală și netemeinică. Arată că aceste motive de apel nu au primit nicio rezolvare prin decizia atacată.

Critica, ce poate fi subscrisă motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu poate fi primită.

Conform art. 425 alin. (1) lit. c C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Este adevărat că motivarea este un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a calității actului de justiție și, prin urmare, trebuie să ofere o înlănțuire logică a faptelor și regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Însă, este indiscutabil, nu se cere instanțelor ca, procedând la motivarea soluției, să răspundă detaliat fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca cererile acestora să fie în mod real „ascultate”.

Prin sentința primei instanțe a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată, prima instanță reținând faptul că, prin Hotărârea AGA din 26.04.1997 s-a efectuat doar o dematerializare a acțiunilor și modificarea valorii acestora de la 25.000 lei la 1.000 lei cu respectarea structurii de vot, fără afectarea valorii capitalului social, prin creșterea numărului de acțiuni emise.

Instanța supremă reține că, la punctul 1 din apelul exercitat în cauză, așa cum corect a reținut și instanța de apel, reclamantul-apelant a invocat faptul că prima instanță nu a analizat cauza pe fond întrucât: nu s-a pronunțat în niciun fel cu privire la probele solicitate, a soluționat cauza fără o serie de înscrisuri indispensabile, a soluționat nulitatea unor acte fără ca acestea să fie depuse la dosarul cauzei, nu s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate iar hotărârea atacată cuprinde o serie de considerente care nu au nicio legătură cu fondul cauzei, solicitând anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

La pct. 2 al memoriului de apel, reclamantul-apelant a prezentat motivele care justifică, în opinia acestuia, modificarea sentinței atacate.

În acest context, în considerentele deciziei atacate, contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de prim control judiciar a analizat temeinicia sentinței primei instanțe, a stabilit situația de fapt, a arătat motivele pentru care a respins cererile și apărările părților și a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speța dedusă judecății, respectiv dispozițiile art. 90 din Legea nr. 31/1990, forma aplicabilă la data adoptării Hotărârii AGA din 26.04.1997, confirmând, totodată, prin soluția de menținere a sentinței primei instanțe, temeiurile de drept invocate de instanța de fond.

Astfel, în ce privește motivul nr. 1 de apel cu toate subpunctele sale, pe baza analizării probei cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei și care nu pot fi reevaluate în recurs, instanța de apel a reținut, pe de o parte, faptul că înscrisurile solicitate de reclamant în probațiune au fost deja depuse la dosar, chiar de către acesta sau de către pârâtă, iar, pe de altă parte, faptul că nu rezultă existența statutelor actualizate în baza actelor adiționale invocate de reclamant, instanța de fond în mod legal constatând legalitatea actelor statutare.

În privința excepțiilor, instanța de apel a reținut în mod corect faptul că, fiind invocate, în primă instanță, de intimatele-pârâte, reclamanta-apelantă nu justifică un interes în formularea unor critici cu privire la modul de soluționare al acestora.

În ce privește motivul de apel nr. 2, așa cum s-a arătat și în precedentele considerente, instanța a reținut, în esență, faptul că, potrivit prevederilor statutare, statutul societății se modifică în baza hotărârii adunării generale a acționarilor, iar pentru a se anula un statut, trebuie ca în prealabil să fie anulată hotărârea AGA. Or, în cauză, în mod judicios s-a reținut faptul că reclamantul nu a invocat niciun motiv de nulitate absolută a Hotărârii AGA din 26.04.1997, astfel că Statutul autentificat sub nr. 631/12.05.1997, actualizat pe baza acestei hotărâri, este la rândul său legal. Pe cale de consecință, potrivit principiului „resoluto iure dantis, rezolvitur ius accipientis”, corect s-a reținut că și restul actelor statutare contestate sunt legale.

Prima instanță de control judiciar a mai reținut că nu poate analiza solicitarea formulată direct în apel de către reclamant, privind intervenirea sancțiunii nulității absolute a tuturor actelor contestate prin prezentul dosar, întrucât este o cerere nouă iar judecarea acesteia ar fi în contradicție cu prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., ce arată limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.

Nu în ultimul rând, instanța de apel a reținut faptul că, instanța de fond a analizat atât cererea de chemare în judecată, cât și întâmpinările depuse, neavând însă obligația de a răspunde detaliat la toate susținerile și argumentele invocate de părți în fundamentarea poziției lor procesuale.

Acest raționament este în acord cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului care acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că „Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument” (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Așadar, ca principiu, instanța de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin cererea de chemare în judecată, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la susținerile recurentului legate de nemotivarea hotărârii recurate, Înalta Curte constată, din examinarea considerentelor deciziei civile recurate, că instanța de apel a argumentat în fapt și în drept soluția de respingere a apelului declarat de reclamantul-recurent, răspunzând criticilor de apel cu analiza cărora a fost învestită într-o manieră ce permite controlul judiciar în etapa superioară a recursului.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte notează că, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel are îndreptățirea de a reanaliza motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță sau arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare, aprecierea asupra legalității și temeiniciei hotărârii apelate permițând instanței de control suplimentarea și complinirea motivării hotărârii primei instanțe, caz în care aceasta din urmă poate fi menținută, în totalitate.

În cauză, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a confirmat soluția Tribunalului Constanța, suplimentând motivarea, astfel că a validat implicit și raționamentul pentru care acțiunea a fost respinsă în primă instanță, sens în care o reluare a acelorași argumente ar fi fost redundantă.

Nu în ultimul rând, instanța supremă reține că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă, concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Or, din această perspectivă se reține că, prima instanță de control judiciar a respectat întrutotul exigențele motivării, conform art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., recurentul având posibilitatea de a evalua conținutul concret al hotărârii, de a-și formula și structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerente.

Așa fiind, Înalta Curte reține că, soluția recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază și nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, de natură să conducă la reformarea sentinței sub acest aspect.

Instanța de recurs nu poate primi critica recurentului privind faptul că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material prin faptul că a reținut că reclamantul, nefiind acționar, nu poate ataca statutul societății din anul 1997.

Instanța supremă constată că această critică este străină raționamentului instanței de apel care, contrar celor învederate prin memoriul de recurs, nu a reținut faptul că reclamantul nu poate ataca statutul societății din anul 2007 ci a reținut, în primul rând, faptul că, pentru a anula parțial modificările unui statut al unei societăți, trebuie anulată în primul rând hotărârea AGA care a determinat modificarea iar din această perspectivă reclamantul nu a dezvoltat niciun motiv de nulitate absolută a acestei hotărâri.

În al doilea rând, a reținut faptul că, în raport de dispozițiile art. 90 din Legea nr. 31/1990, reclamantul a formulat acțiunea cu mult peste termenul de 15 zile prevăzut de legea specială, și anume la 12 noiembrie 2021.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a reținut în mod corect faptul că, deși legea îi permite acționarului care nu a fost parte la adunare sau a votat contra, să formuleze acțiune împotriva hotărârilor contrare actului constitutiv sau legii, prezenta acțiune a fost făcută cu depășirea termenului de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii AGA din 26.04.1997.

Instanța supremă notează că, deși invocă faptul că instanța de apel a reținut în mod nelegal faptul că recurentul nu a demonstrat nelegalitatea hotărârii AGA din 1997, precum și faptul că acțiunea este formulată cu mult după depășirea termenului legal, autorul prezentei căi de atac nu reușește să dezvolte o veritabilă critică de nelegalitate de deciziei atacate, întrucât omite să arate care sunt dispozițiile legale aplicate greșit sau în ce constă interpretarea greșită a legii de către instanța de apel.

Concret nu există niciun motiv de nelegalitate absolută, care să permită unui terț să formuleze oricând o acțiune în constatare nulitate.

În schimb, acesta se cantonează în a reitera argumentele din cererea de chemare în judecată și din memoriul de apel, care au primit deja o rezolvare, recurentul tinzând să obțină o nouă verificare a susținerilor lui, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Astfel, se constată că prima instanță a verificat mecanismul modificării capitalului social și al acțiunilor, reținând, pe baza probelor de la dosar, ca în anul 1997 a avut loc doar o dematerializare a acțiunilor fără afectarea valorii capitalului social, prin creșterea numărului de acțiuni emise. Respingând apelul reclamantului, instanța de apel a validat implicit acest raționament.

Prin criticile sale recurentul-reclamant urmărește, în realitate, o reverificare a înscrisurilor avute în vedere de prima instanță, în scopul de a stabili o altă situație de fapt cu privire la operațiunile desfășurate de Adunarea Generală a Acționarilor B S.A., iar nu ilustrarea unei critici de nelegalitate a deciziei atacate.

Or, în recurs nu se poate reevalua probatoriul, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentului cu privire la soluția pronunțată, întrucât recursul urmărește verificarea conformității hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, stabilirea situației de fapt prin administrarea și interpretarea probatoriului fiind atributul instanțelor devolutive.

Prin urmare, nu sunt întrunite exigențele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material, dispoziții de strictă interpretare și aplicare.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

Constatând culpa procesuală a recurentului-reclamant în promovarea recursului, în temeiul art. 453 C. proc. civ., obligă recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă B S.A a sumei de 8.925 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A împotriva deciziei civile nr. 8 din 1 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – Secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniștii și Societăți, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă B S.A a sumei de 8.925 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 octombrie 2024.