ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 159/2025

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/3/2022 pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă, reclamanta A S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B S.A. la plata sumei de 223.175,31 lei, reprezentând contravaloarea facturilor emise în baza convenției de constituire a dreptului de superficie autentificată sub nr. 5129 din 5 august 2016 de Notar Public C.

Prin sentința nr. 3231 din 20 decembrie 2022 a fost respinsă acțiunea, ca nefondată. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 7500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat apel reclamanta A S.R.L., înregistrat la data de 8 iunie 2023 pe rolul Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă. De asemenea, și pârâta B S.A. a formulat apel incident împotriva considerentelor sentinței nr. 3231 din 20 decembrie 2022.

Curtea de Apel București, prin încheierea din 16 noiembrie 2023, a respins excepția inadmisibilității apelului incident la considerente, invocată de intimata-apelantă Societatea A S.R.L.

Prin decizia nr. 418 din 14 martie 2024 s-a respins apelul principal formulat de reclamanta A S.R.L. împotriva sentinței nr. 3231 din 20 decembrie 2022 pronunțată de Tribunalul București, ca nefondat.

S-a admis apelul incident declarat de pârâta B S.A. și s-au înlăturat considerentele sentinței apelate cu privire la calificarea clauzei prevăzute la art. 13.1 din Convenția de constituire a dreptului de superficie autentificată sub nr. 5129 din 5 august 2016 de Societatea Profesională D, care au fost înlocuite cu considerentele expuse în această decizie.

A obligat apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 15.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel (onorariu avocat redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.).

Împotriva acestei hotărâri, precum și împotriva încheierii din 16 noiembrie 2023, în termen legal a declarat recurs reclamanta A S.R.L., înregistrat la data de 23 mai 2024 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă.

Decizia și încheierea recurată au fost criticate sub aspectul nelegității, pentru următoarele motive:

Referitor la încheierea din 16 noiembrie 2023, recurenta a susținut că, prin respingerea excepției inadmisibilității căii de atac, instanța de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, pârâta a promovat apel incident împotriva sentinței nr. 3231 din 20 decembrie 2022, solicitând schimbarea considerentelor conform cărora dispozițiile art. 13.1 din Convenție au natura unei condiții rezolutorii și înlocuirea acestora, în sensul că această clauză este una de denunțare unilaterală a contractului.

Soluția instanței de prim control judiciar, de respingere a excepției inadmisibilității apelului la considerente este, în opinia recurentei, eronată. Calificarea juridică a clauzei în discuție este un aspect ce ține de soluția dată de instanța de fond, iar acest aspect putea fi dedus judecății printr-un apel incident la dispozitiv, iar nu la considerente. Cu alte cuvinte, chiar și în situația schimbării considerentelor apelate, soluția instanței de fond trebuia să rămână aceeași.

Or, în speță, soluția instanței de fond nu a fost păstrată, instanța de apel procedând, în concret, la o nouă judecată a cauzei, renunțând efectiv la considerentele instanței de fond, ceea ce presupune o soluție în calea de atac complet diferită de cea atacată.

A mai relevat recurenta că instanța de apel, admițând apelul incident la considerente, în sensul calificării clauzei cuprinse în art. 13.1 din Convenție drept clauză de denunțare unilaterală, a încălcat prevederile art. 461 alin. (1) C. proc. civ. Concret, criticile formulate prin respectiva cale de atac nu aveau nicio legătură cu vreuna din cele trei ipoteze limitativ prevăzute de lege.

Recurenta a susținut că soluția instanței de apel, de calificare a clauzei prevăzute de art. 13.1 din Convenție drept clauză de denunțare unilaterală, a fost dată cu încălcarea normelor de drept material incidente speței (critică subscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestei critici s-a arătat că, fiind o excepție de la principiul irevocabilității contractului, clauza de denunțare unilaterală trebuie să fie expresă, clară și neechivocă. Or, niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită, contractul neprevăzând dreptul postestativ al vreuneia dintre părți de a se dezice de această convenție.

Deși a invocat dispozițiile art. 1266 C. civ., instanța de prim control judiciar a făcut o greșită aplicare a acestora în stabilirea voinței concordante a părților. Dacă voința părților ar fi fost în acest sens de a permite denunțarea unilaterală, pârâta ar fi uzat de acest drept anterior promovării prezentei acțiuni de către reclamantă.

Voința reală a părților rezultă, în opinia recurentei, din comportamentul pârâtei, exprimat prin cel puțin trei documente, după cum urmează: notificarea din decembrie 2021, cuprinzând propunerea de încetare a convenției prin acordul părților, notificarea nr. 108M din 15 februarie 2022, privind încetarea convenției, pe temeiul art. 13.1 teza I din contract, dar fără invocarea vreunui drept de denunțare și cererea înregistrată sub nr. x/300/2022 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București. Prin această ultimă acțiune, pârâta din prezenta cauză a solicitat, în principal, să se constate încetarea convenției de constituire a dreptului de superficie și inexistența creanței reclamantei, constând în contravaloarea acestui drept real și, în subsidiar, suspendarea obligației de plată până la obținerea de către superficiar a tuturor avizelor sau autorizațiilor și, eventual, adaptarea contractului.

Instanța de apel, analizând clauza în discuție, a omis a observa că, dacă ar fi existat un drept de denunțare unilaterală, această manifestare de voință trebuia precedată de un termen de preaviz, conform art. 1276 alin. (2) C. civ.

Or, încetarea cu efect imediat a convenției este o caracteristică a condiției rezolutorii, conform art. 1401 alin. (1) C. civ. Din conținutul concret al clauzei rezultă că aceasta evocă un anumit eveniment viitor și nesigur de care depinde desființarea actului juridic, cu efect retroactiv. Mai mult, actul juridic în discuție a fost întocmit de notar, un profesionist, este structurat cu atenție la detalii, astfel că posibilitatea de denunțare unilaterală ar fi fost prevăzută în mod clar și neechivoc.

În ce privește soluția de respingere a apelului declarat de către reclamantă, și aceasta a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 1405 alin. (2) C. civ., critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta a arătat că analiza intervenirii condiției rezolutorii, constând în imposibilitatea obținerii autorizației de construire cauzate de refuzul vecinului, D de a-și exprima acordul necesar trebuia cercetată prin evaluarea tuturor posibilităților pe care intimata-pârâtă le avea la dispoziție.

În măsura în care obținerea acordului vecinului, în mod amiabil, a eșuat, intimata avea la dispoziție opțiunea căii judecătorești, cale pe care nu a urmat-o. Prin urmare, așa-zisa imposibilitate nu a fost una reală, completă și efectivă.

Dreptul la acțiune reprezintă, în sensul prevederilor art. 29, art. 30 alin. (1) C. proc. civ., art. 5 C. proc. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acea componentă a dreptului subiectiv civil care permite persoanelor să recurgă, în caz de nevoie, la constrângerea statală în vederea realizării drepturilor lor.

Or, în sensul prevederilor art. 1405 alin. (2) C. civ., lipsa acordului necesar la obținerea autorizației s-a datorat lipsei de acțiune din partea pârâtei. Remediul juridic aplicabil incidentului cu care pârâta s-a confruntat era cel prevăzut de art. 27 alin. (6) din Ordinul nr. 839 din 12 octombrie 2009 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991.

Reținerea instanței de apel, potrivit căreia refuzul vecinului ar fi fost unul justificat și ar consta în inconvenientele generate de edificarea și funcționarea unui restaurant în apropierea casei sale excedează, în opinia recurentei, limitelor învestirii instanței.

Oricum, apărările pârâtei ar fi trebuit respinse, întrucât aceasta s-a prevalat de propria culpă în susținerea intereselor sale. În același sens, recurenta a invocat același dezinteres al pârâtei în obținerea acordului celorlalți 5 vecini sau neprelungirea documentației până la data expirării certificatului de urbanism.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Societatea B S.A., a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de această etapă procesuală. A susținut, în esență, că apelul incident la considerente este o cale de atac prevăzută de lege și că aceasta se circumscria pe deplin prevederilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Cât privește interpretarea naturii clauzei prevăzute de art. 13.1 teza I din contract, aceasta s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 1266 alin. (1) C. civ. și art. 1276 alin. (2) C. civ., precum și a regulii subsidiare prevăzute de art. 1269 C. civ.

În sfârșit, referitor la recursul împotriva soluției de respingere a apelului principal, intimata a arătat că prin criticile formulate se tinde la o reanalizare a probatoriului administrat în etapele anterioare. De asemenea, a susținut că imposibilitatea obținerii autorizației de construire nu îi este imputabilă, având în vedere eforturile pe care le-a depus pe parcursul a 5 ani, precum și faptul că buna-credință în efectuarea acestor demersuri se prezumă, în condițiile art. 14 alin. (2) C. civ., această prezumție nefiind răsturnată de reclamantă.

În drept, a invocat prevederile art. 205 C. proc. civ.

Recursul declarat de reclamantă este fondat, însă numai pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând respingerea excepției inadmisibilității apelului incident la considerente, prin încheierea din 16 noiembrie 2023, nu pot fi primite.

Prin art. 461 alin. (1) C. proc. civ. se instituie regula că partea din hotărâre împotriva căreia se îndreaptă calea de atac este dispozitivul, însă alineatul (2) al aceluiași text de lege prevede și condițiile în care aceasta poate viza doar considerentele hotărârii atacate. Acest text de lege vizează însăși ipoteza în care s-a aflat pârâta din prezenta cauză care, deși mulțumită de soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii, în sensul că s-a respins acțiunea promovată împotriva sa, s-a considerat lezată de o parte din considerentele acestei hotărâri.

Contrar susținărilor formulate prin cererea de recurs, pârâta nu avea deschisă calea de atac împotriva soluției, întrucât, în această ipoteză, partea ar fi trebuit să justifice că atât soluția cuprinsă în dispozitiv, cât și considerentele care o susțin sunt greșite. Este adevărat că nu orice considerent considerat greșit poate fi atacat de către partea care a câștigat procesul, însă, în speță, pârâta a justificat un dezavantaj juridic actual sau cel puțin previzibil cu probabilitate rezonabilă, decurgând din considerentul relativ la calificarea naturii juridice a unei clauze contractuale de încetare a convenției.

Cât privește calea aleasă, a apelului incident, reține că, potrivit art. 472 C. proc. civ., intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Atâta vreme cât considerentele sentinței fac parte din hotărâre, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., este evident că este admisibil un apel incident care vizează exclusiv considerentele sentinței.

Prin urmare, câtă vreme pârâta a promovat o cale de atac prevăzută de lege în condițiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 461 alin. (2) C. proc. civ., în mod corect instanța de apel a respins excepția inadmisibilității apelului la considerente.

De asemenea, contrar susținerilor formulate prin cererea de recurs, criticile formulate de pârâtă pe calea apelului la considerente se subscriau pe deplin uneia dintre ipotezele prevăzute de art. 461 alin. (2) C. proc. civ. Concret, s-a invocat că dezlegarea uneia dintre problemele de drept de către instanța de fond, referitoare la natura juridică a unei clauze contractuale, era greșită.

În consecință, constată că toate criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Cât privește criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind soluția de admitere a apelului incident la considerente declarat de pârâtă urmare încălcării normelor de drept material, constată că acestea sunt întemeiate.

Astfel, pe calea căii de atac declarate exclusiv împotriva unor considerente apreciate greșit de către pârâtă, aceasta a solicitat și obținut înlocuirea considerentului instanței de fond, potrivit căruia art. 13.1 din convenția părților ar institui o condiție rezolutorie, cu acela potrivit căruia dispoziția contractuală relevantă reprezintă o clauză de denunțare unilaterală.

Procedând astfel, instanța de apel a încălcat regulile de interpretare a contractului, statornicite de art. 1266 - 1268 C. civ.

Astfel, prin clauza stipulată de art. 13 din convenție, s-au stabilit cauzele de încetare a superficiei, cum ar fi expirarea duratei contractului (art. 13.2), prin consolidare, dacă imobilul și construcția devin proprietatea aceluiași proprietar, (art. 13.3) sau prin pieirea construcției (art. 13.4).

În ce privește clauza disputată, cea prevăzută de art. 13.1, din cuprinsul acesteia rezultă că părțile au convenit ca imposibilitatea obținerii autorizației de construire și a avizelor, independent de culpa superficiarului, pentru motive inserate cu titlu exemplificativ în textul convenției, ,,va fi de natură să conducă la încetarea cu efect imediat a convenției de constituire a dreptului de superficie, iar încetarea va fi considerată efectivă la data transmiterii notificării către superficiar”. În continuare, în cuprinsul aceleiași clauze, părțile au stabilit în ce măsură prestațiile deja primite de proprietarul terenului vor rămâne câștigate acestuia, în raport de inexistența sau existența culpei acestuia în imposibilitatea obținerii avizelor și autorizației.

Întrucât clauza contractuală al cărei conținut a fost reprodus anterior nu a calificat, din punct de vedere juridic, natura acestei clauze de încetare a convenției, revenea, într-adevăr, instanțelor devolutive, prerogativa de a o interpreta, în scopul stabilirii exacte a conținutului obiectului disputei litigioase și, în final, al determinării însăși forței obligatorii a convenției.

Însă, deși instanța de apel a statuat că, pentru stabilirea voinței concordante a părților, va face aplicarea prevederilor art. 1266 C. civ., în concret, din cuprinsul deciziei atacate, nu rezultă analiza niciunuia dintre elementele menționate cu titlu exemplificativ de alineatul (2) al aceluiași text de lege: scopul contractului, negocierile purtate de părți, practicile stabilite între acestea și comportamentul lor ulterior încheierii convenției.

În egală măsură, atâta vreme cât, prin decizia atacată, s-a apreciat în sensul caracterului îndoielnic al clauzei disputate, era obligatorie aplicarea regulilor instituite de art. 1268 alin. (1) și alin. (2) C. civ., de interpretare sistematică a contractului și potrivit elementelor precum natura și obiectul contractului.

Concret, părțile din litigiu au încheiat un act juridic prin care reclamanta, în calitate de proprietar al terenului, a dezmembrat dreptul său și a transmis superficialului (în speță, pârâtei) dreptul de folosință asupra terenului și, în mod limitat, posesia și dispoziția, urmând ca superficiarul să obțină dreptul de a edifica o construcție pe terenul altuia (forma secundară a dreptului de superficie). Prin aceeași convenție, s-au stabilit și drepturile și obligațiile părților după edificarea construcției, aferente formei principale a dreptului de superficie (dreptului de a avea o construcție pe terenul proprietatea reclamantei, ce se dobândește treptat, pe măsura edificării construcției).

Superficia s-a constituit pe o durată de 20 de ani, cu posibilitatea reînnoirii succesive, prin act adițional conform clauzei 4 din contract. De asemenea, superficia s-a constituit cu titlu oneros, modalitățile de plată a prestației de către superficiar fiind stipulate în mod diferit, anterior edificării construcției și ulterior datei la care va începe desfășurarea activității de restaurant în incinta construcției [art. 5.2 lit. a) și, respectiv, art. 5.2 lit. b)].

Față de scopul contractului, de natura și obiectul acestuia, instanța de apel era chemată să stabilească dacă, prin clauza în discuție (art. 13.1) părțile au intenționat, în adevăr, să permită uneia dintre părți (superficiarului) să denunțe unilateral contractul, în virtutea unui drept protestativ care își are temeiul în acea clauză. Articolul 1270 alin. (2) C. civ. prevede că revocarea sau modificarea contractelor pe cale unilaterală, adică prin voința uneia dintre părțile contractante, este posibilă “numai prin acordul părților sau din cauze autorizate de lege”. Fiind o excepție, stabilită convențional, de la principiul irevocabilității contractelor, o astfel de clauză ar trebui să fie expresă, ceea ce nu este cazul, în speță, întrucât ea nu prevede, explicit, dreptul vreuneia dintre părți de a se dezice de contract. Mai mult decât atât, prin convenția în discuție s-a transferat un drept real (dreptul de superficie), ceea ce în pofida confuziei în care s-a aflat instanța de apel, reprezintă un contract cu executare dintr-o dată, astfel că un eventual drept de denunțare unilaterală era incompatibil cu natura contractului. Avem în vedere, în acest sens, dispozițiile art. 1276 alin. (1) C. civ., potrivit cărora dacă un drept de denunțare este recunoscut uneia dintre părți, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea nu a început. Nu în ultimul rând, fiind un drept potestativ, dreptul de dezicere ar fi trebuit să depindă exclusiv de voința părții; or, în speță, cauza de încetare a convenției depinde de un fapt exterior voinței pârâtei (imposibilitatea obținerii avizelor și autorizațiilor, din motive neimputabile superficiarului).

Prin urmare, așa cum în mod corect a susținut recurenta-reclamantă, prin clauza în dispută, părțile au stipulat un eveniment viitor a cărui realizare duce la desființarea raportului obligațional, în sensul art. 1401 alin. (1) C. civ. De altfel, din conținutul concret al clauzei, referitoare la destinația prestațiilor succesive deja executate, rezultă că părțile au făcut aplicarea prevederilor art. 1407 alin. (2) C. civ.

De altfel, pentru a respinge apelul principal declarat de reclamantă, instanța de prim control judiciar a făcut o amplă analiză a aspectelor factuale relative la împrejurarea dacă pârâta a determinat sau nu realizarea evenimentului prin acțiunile sau inacțiunile sale. O atare analiză nu s-ar fi impus, dacă pârâta-superficiar ar fi fost titularea unui drept potestativ de dezicere, fiind suficient a se statua asupra existenței clauzei de denunțare unilaterală și a existenței manifestării de voință a părții în limitele convenției. Din această perspectivă, a menține soluția din apel, care, pe de o parte, a respins apelul principal, însușindu-și considerentele de fapt și de drept ale instanței de fond, ce vizau consecințele încetării contractului ca urmare a îndeplinirii unei condiții rezolutorii, iar, pe de altă parte, a admis apelul incident la considerente al părții adverse, ar însemna a menține o hotărâre fundamentală pe considerente contradictorii.

Prin urmare, constată întemeiate criticile formulate de recurentă, referitoare la eronata aplicare a normelor de drept material în ce privește calificarea naturii juridice a clauzei cuprinse în art. 13.1 din contractul de superficie.

În sfârșit, referitor la criticile privind încălcarea normelor de drept material la pronunțarea soluției de respingere a apelului principal (art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.), reține că nu pot fi primite.

În esență, recurenta a susținut că, în determinarea îndeplinirii sau neîndeplinirii condiției rezolutorii, instanța de apel a ignorat faptul că superficiarul nu a urmat calea unei acțiuni în justiție pentru obținerea acordului unui vecin, că nu a solicitat acordul și a celorlalți vecini sau că nu a prelungit documentația de obținere a autorizației de construire.

Deși invocă încălcarea prevederilor art. 1405 alin. (2) C. civ., în realitate, recurenta solicită reanalizarea materialului probator administrat în fața instanțelor devolutive și stabilirea unei alte situații de fapt, căreia să i se aplice respectivul text de lege. A stabili dacă partea interesată de îndeplinirea condiției a determinat, cu rea-credință, realizarea evenimentului presupune analiza unor elemente factuale care reprezintă aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Or, calea extraordinară de atac a recursului este limitată la analiza conformității hotărârii atacate. cu normele de drept incidente, neputând pune în discuție temeinicia acesteia.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 497 teza I C. proc. civ., în referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va respinge recursul declarat împotriva încheierii din 16 noiembrie 2023. Va admite recursul declarat împotriva deciziei nr. 418 din 14 martie 2024 a Curții de Apel București, însă numai în ceea ce privește soluția dată apelului incident la considerente, formulat de pârâtă.

În rejudecarea apelului la considerente, instanța de prim control judiciar, în condițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., va ține seama de problemele de drept deja dezlegate prin prezenta decizie, menținând soluția cuprinsă în decizie cu privire la celelalte aspecte.

Cum soluția dată fondului cauzei rămâne definitivă, înseamnă că reclamanta-recurentă este partea care a pierdut procesul, în sensul prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Așa fiind, va admite cererea părții câștigătoare, anume a intimatei-pârâte, de obligare a părții adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de această etapă procesuală, constând în onorariu avocat, potrivit dovezilor depuse la filele (…) dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.R.L. împotriva deciziei nr. 418/2024 din 14 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza instanței de apel, în vederea rejudecării apelului incident formulat de apelanta-pârâtă B S.A. împotriva sentinței civile nr. 3231 din 20 decembrie 2022 a Tribunalului București – Secția a VI-a civilă.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.R.L. împotriva încheierii din 16 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/3/2022, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A S.R.L. la plata sumei de 32.585,71 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 23 ianuarie 2025.