ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1493/2024

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 09.03.2017, sub nr. x/299/2017, A S.R.L. a chemat în judecată pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA – IFN solicitând anularea biletului la ordin cu seria x și în completare, inopozabilitatea acestuia față de reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 5995 din 17 august 2017 Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București - Secția a VI-a Civilă cauza a fost înregistrată la data de 30.08.2017 sub nr. x/3/2017.

Prin sentința civilă nr. 4398 din 29 noiembrie 2017 Tribunalul București - Secția a VI a Civilă a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta A S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA – IFN.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel A S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 2596 din 13 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă, cu opinie majoritară, s-a admis apelul formulat de A S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 4398 din 29 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI a Civilă în contradictoriu cu intimatul - pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA – IFN; a fost schimbată în tot sentința apelată în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA – IFN; s-a constatat inopozabilitatea față de reclamanta A S.R.L. a biletului la ordin seria x având ca dată de emitere 27.01.2011, ca dată de scadență 13.11.2012 și ca emitent pe A S.R.L. și a fost respinsă în rest ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată. Cu opinia separată a d-nei judecător B în sensul respingerii apelului ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 2596 din 13 decembrie 2013 a Curții de Apel București – Secția a V-a civilă a declarat recurs Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA – IFN.

Prin decizia civilă nr. 2516/09.09.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție Secția a II-a Civilă a admis recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA – IFN împotriva deciziei civile nr. 2596 din 13 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă. A casat decizia civilă nr. 2596 din 13 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București– Secția a V-a Civilă sub nr. x/3/2017*.

Prin decizia civilă nr. 188/2022 din 3 februarie 2022, Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat de A S.R.L împotriva sentinței civile nr. 4398 din 29 noiembrie 2017 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A S.R.L, solicitând instanței să caseze hotărârea atacată și în rejudecare, să modifice în tot decizia atacată, respectiv să admită cererea de chemare în judecată.

Motivele de recurs sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta susține că instanța de apel a aplicat în mod eronat prevederile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. Recurenta-reclamantă arată că prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, instanța de recurs nu a stabilit limitele rejudecării, respectiv dacă casarea este una totală sau parțială, situație în care casarea trebuia apreciată ca fiind una totală, și nu una parțială cum a reținut instanța de apel.

Totodată, recurenta-reclamanta arată că potrivit prevederilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel trebuia să țină cont de toate motivele de apel invocate de către aceasta în cadrul cererii de apel, având în vedere că în primul ciclu procesual, Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA – IFN a formulat recurs, iar A S.R.L a avut calitatea de intimat, câștigând procesul și neavând vreun interes în formularea unui recurs. Mai mult, arată recurenta că potrivit textului legal anterior menționat, legiuitorul a prevăzut „toate motivele” și nu doar excepții sau cereri, astfel încât aceasta a fost prejudiciată de aprecierea instanței de apel care a rejudecat exclusiv un singur motiv de apel.

De asemenea, în opinia recurentei-reclamante, aprecierea instanței de apel cu privire la neagravarea situației intimatului-pârât în rejudecare este eronată, deoarece intimatul nu a câștigat în fața instanței de apel, dimpotrivă, acesta a pierdut, cererea de chemare în judecată a societății comerciale fiind admisă. Așadar, arată recurenta, dacă instanța de apel ar fi rejudecat toate motivele de apel, nu ar fi creat o situație mai grea intimatului-pârât. În continuare, recurenta-reclamantă redă succint situația de fapt și obiectul cererii de chemare în judecată, cu referire la mijloacele de probă administrate în cauză.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă critică greșita aplicare a normelor de drept material. În acest sens, autoarea căii de atac susține că prin decizia recurată instanța de apel a încălcat prevederile art. 10 din Legea nr. 58/1934, acestea nefiind incidente în cauză. În acest sens, recurenta învederează că respectiva normă materială are în vedere mandatul general în ceea ce privește dreptul mandatarului de a emite sau semna cambii/bilete la ordin și nu mandatul general prin care mandatarul este împuternicit să semneze orice fel de acte, respectiv acte adiționale la contracte de credit sau să îl reprezinte generic pe mandant în relațiile cu terții. Or, în cauza dedusă judecății, la dosar nu se regăsește niciun mandat general care să acorde dlui C dreptul de a semna generic bilete la ordin, conchide recurenta.

Potrivit recurentei, instanța de apel a ignorat și prevederile art. 9 din Legea nr. 58/1934 coroborat cu pct. 66 din Norma BNR nr. 6/1994. Aprecierile instanței de apel cu privire la crearea unei aparențe de reprezentare, respectiv de acordare a unui mandat tacit în favoarea dlui C care nu ar putea fi opus intimatului-pârât, reprezintă o greșită aplicare a normelor de drept incidente, în opinia recurentei.

Mai arată autoarea recursului că instanța de apel, în rejudecare, a omis aplicarea prevederilor art. 1534 C. civ. și art. 1053 C. civ., art. 7, art. 54, art. 55, art. 71, art. 75, art. 194 și art. 197 din Legea nr. 31/1990, art. 104 pct. 7 și art. 105, art. 8, art. 35 din legea nr. 58/1934, precum și pct. 59, 70, 74, 206, 210, 322 din norma BNR nr. 61/1994, incidente în cauză.

Totodată, recurenta susține că deși dl C a semnat în numele acesteia actul adițional nr. 5/27.01.2011 la contractul de credit nr. 1408/26.08.2008, această împrejurare nu poate duce la concluzia că acesta ar fi fost împuternicit să semneze și biletul la ordin, cum s-a reținut în rejudecare de către instanța de apel, în condițiile în care, potrivit art. 1518 și art. 1543 C. civ., respectiv art. 54-55 și art. 77 din Legea nr. 31/1990, este necesar un mandat special în cazul angajării societății prin cambii de către alte persoane decît reprezentanutul legal, concide recurenta-reclamantă.

În final, recurenta-reclamantă solicită casarea deciziei nr. 188/2022 pronunțată de Curtea de Apel București, iar în rejudecare să se constate că biletul la ordin nr. x nu a fost semnat de reprezentantul legal al societății.

Recurenta a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Prin încheierea din 04 octombrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului, a admis în principiu recursul și a fost fixat termen de judecată, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Recurenta-reclamantă a invocat în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanța de apel a aplicat în mod eronat prevederile art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Instanța supremă constată că susținerile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea limitelor casării, nu pot fi reținute.

Potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.: „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul”, iar conform alin. (3) „După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. ”

Recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, instanța de recurs nu a stabilit limitele rejudecării, respectiv dacă casarea este una totală sau parțială, situație în care casarea trebuia apreciată ca fiind una totală, și nu una parțială, cum a reținut instanța de apel.

Înalta Curte reține că prin decizia curții de apel din primul ciclu procesual a fost admis apelul societății A S.R.L., schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de către A S.R.L., constatându-se inopozabilitatea față de aceasta a biletului la ordin seria x, fiind respinsă în rest ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs doar pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA – IFN, formulând critici exclusiv cu privire la soluția de admitere în parte a cererii de chemare în judecată și criticând soluția instanței de apel prin care s-a reținut că biletul la ordin ar fi fost semnat de către o persoană care nu era reprezentantul legal sau convențional al societății A S.R.L.

Prin decizia de casare nr. 2516 din 09 decembrie 2020, Înalta Curte, examinând criticile formulate, a constatat că sunt întemeiate motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., statuând: „contradictorialitatea instanței de apel rezultă că, deși în cuprinsul actului adițional nr. 5 din 27 ianuarie 2011 este menționat faptul că dl. C a fost împuternicit să semneze prin hotărârea AGA A S.R.L. nr. 1 din 26 ianuarie 2011, iar dna. D a semnat în calitate de garant, reține că nu a fost depusă vreo dovadă din care să rezulte că dl. C ar fi fost împuternicit de intimata-reclamantă să semneze biletul la ordin.”

Ca atare, instanța de apel, cu ocazia rejudecării, era obligată să țină seama de dezlegările date de instanța de recurs sub acest aspect și să construiască un raționament care să reflecte mecanismul logico-juridic prin care s-a format convingerea acesteia în vederea pronunțării soluției.

Or, examinând decizia recurată, instanța supremă constată că s-au respectat îndrumările instanței de recurs, curtea de apel răspunzând aspectelor tranșate de instanța de casare și argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând și aplicând în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale.

Față de cele statuate de curtea de apel și contrar criticilor recurentei potrivit căreia aprecierea instanței de apel cu privire la neagravarea situației intimatului-pârât în rejudecare este eronată, Înalta Curte reține că în mod corect Curtea de apel București a stabilit limitele rejudecării apelului, analizând doar motivul de apel care a dus la admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, soluție exclusiv criticată prin cererea de recurs, pronunțând în final o hotărâre cu respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, faptul că prin decizia recurată instanța de apel a încălcat prevederile art. 10 din Legea nr. 58/1934, acestea nefiind incidente în cauză.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Aceste critici nu vor fi însușite de Înalta Curte deoarece instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 10 din Legea nr. 58/1934, potrivit cu care „orice persoană se poate obliga cambialmente prin mandatar, chiar dacă mandatul este conceput în termeni generali în ce privește dreptul mandatarului de a emite sau semna cambii.”

Conform art. 106 din Legea nr. 58/1934, dispozițiile art. 10 din același act normativ sunt aplicabile și biletului la ordin, astfel că dreptul de a emite sau semna bilete la ordin poate fi dat și printr-un mandat general.

Aplicând prevederile art. 10 din Legea nr. 58/1934 la situația de fapt, instanța de apel a constatat că mandatul general primit de către dl. C pentru a semna biletul la ordin și în numele societății rezultă cu evidență din hotărârea Adunării Generale a Asociaților nr. 1/26.01.2011 prin care s-a aprobat atât menținerea garanțiilor existente, biletul la ordin fiind una dintre aceste garanții, precum și faptul că dl. C a fost mandatat să semneze contractul de credit și actele adiționale la acest contract de credit, acte ce includeau menținerea garanțiilor și implicit semnarea acelui bilet la ordin, astfel că, în mod corect, curtea de apel a respins apelul sub acest aspect.

Înalta Curte constată, contrar celor susținute de către recurenta-reclamantă, că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale și a stabilit, în urma unei analize judicioase a probatoriului administrat, că în speță există un mandat general primit de către C pentru a semna biletul la ordin în numele societății.

Cu privire la criticile prin care se susține că instanța de apel a omis aplicarea prevederilor art. 1534 C. civ. și art. 1053 C. civ., art. 7, art. 54, art. 55, art. 71, art. 75, art. 194 și art. 197 din Legea nr. 31/1990, art. 104 pct. 7 și art. 105, art. 8, art. 9, art. 35 din legea nr. 58/1934, precum și pct. 59, 66, 70, 74, 206, 210, 322 din norma BNR nr. 61/1994, subsumate de autoarea căii de atac cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu sunt veritabile critici de nelegalitate, fiind formal invocate, fără a se arăta în concret modalitatea în care au fost aplicate sau interpretate eronat de către instanța de apel.

Totodată, deși indică prevederile art. 1518 și art. 1543 C. civ., respectiv art. 54-55 și art. 77 din Legea nr. 31/1990, din expunerea argumentelor evocate de recurentă, respectiv susținerile referitoare la contractul de credit și actul adițional, rezultă cu evidență că se readuc în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Instanța supremă constată că în expunerea acestor critici recurenta face trimiteri la situația de fapt și probele administrate în cauză. Astfel, trimiterile la actul adițional nr. 5/27.01.2011 și contractul de credit nr. 1408/26.08.2008, reprezintă chestiuni de netemeinicie asupra cărora instanța de recurs nu se poate pronunța, întrucât dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. impun examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, stabilirea situației de fapt fiind atributul instanțelor devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluției cu normele de drept aplicabile. Prin urmare, aceste susțineri nu pot constitui critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 188/2022 din 3 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.R.L. împotriva deciziei nr. 188/2022 din 3 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2024.