ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1150/2019

Ședința publică din data de 23 mai 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 14.06.2016 reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. IFN obligarea acestuia la plata sumei de 270.000 RON reprezentând valoare garanție aferentă finanțării garantate.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 969, 1073 C. civ., art. 194 C. proc. civ., Legea nr. 346/2004.

Prin sentința civilă nr. 1099/2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a respins cererea ca neîntemeiată.

Reclamanta a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 1099/2017 solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii si obligarea FNGCIMM sa efectueze plata garanției către Banca pentru debitoarea B. S.R.L., în cuantum de 270.000 RON, cu cheltuieli de judecata (taxa judiciara de timbru achitate în fond si apel).

Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă prin decizia civilă nr. 2296 din 19 decembrie 2017 a respins apelul formulat de apelanta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1099/2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 în contradictoriu cu intimata - pârâtă Fondul Național de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A., ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 2296 din 19 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a V-a Civilă a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.A..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a dat o interpretare eronată dispozițiilor art. 969 C. civ., considerând fără temei contractual că actele care au completat cererea de plată, nu satisfac cerințele prevăzute în Convenție.

Cu toate că Finanțatorul a respectat clauzele Convenției nr. 91/2008 care a stat la baza acordării Garanției, în mod greșit instanța de apel a apreciat că Banca nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, în cazul garanției acordată beneficiarului.

Recurenta-reclamantă arată că în mod greșit a reținut Curtea că extrasele depuse cu cererea completatoare nu satisfac cerința prevăzută în Convenție. Finanțatorul a respectat cerința prevăzută în Convenția nr. 91/2008 la art. 7.2 lit. c), respectiv a trimis documentul cu cererea de plată pct. 6 lit. c). Părțile au prevăzut în convenție această obligație, astfel încât și garantul să facă plata garanției după ce a verificat într-un document al Băncii valoarea finanțării nerambursate și data trecerii la restanță a acesteia.

Se mai susține că în mod greșit a reținut Curtea că Finanțatorul nu a respectat art. 7.2 lit. d) la Convenție, dând o interpretare eronată a acestei clauze contractuale.

Banca a respectat clauza contractuală prevăzută la art. 7.2 lit. d) din Convenție având obligația să trimită Fondului, în baza Convenției, următoarele documente: contractul de credit, actele adiționale și contractele de garanție accesorii.

Consideră că documentele care trebuie să însoțească cererea de plată și motivarea Curții au caracter excesiv fără a fi încălcate cerințele prevăzute de convenția părților.

Se mai arată că în mod greșit a reținut Curtea că Banca a încălcat dispozițiile art. 7.2 lit. f) la Convenția nr. 91/2008 care se referă la biletul la ordin.

Biletul la ordin transmis Fondului respectă exigențele convenției și a fost retrimis completat corespunzător cu adresa nr. x/17.11.2014, în acest fel îndeplinindu-și obligațiile prevăzute la art. 7.2 lit. c), d) și e) din Convenția nr. 91/2008.

Concluzionând, recurenta-reclamantă susține că prima instanță a stabilit corect că părțile nu au convenit prin convenție un anumit termen în care documentele să fie trimise, iar Banca a respectat art. 7.2 lit. a) respectiv a trimis declarația IMM prin răspunsul la adresa în completare solicitată de fond.

Pentru aceste considerente, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În combaterea cererii de recurs, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat, pe cale de excepție nulitatea recursului, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este inadmisibil, fiind formulat împotriva unei decizii care nu este supusă acestei căi de atac, în raport de dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 13 septembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

Prin încheierea de la 8 noiembrie 2018, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., judecata recursului a fost suspendată până la soluționarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unor chestiuni de drept, înregistrată sub nr. x/2018.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 (1) lit. d) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Principala critică a recurentei-reclamantă, formulată în cererea de recurs, vizează faptul că instanța de apel în mod neîntemeiat a pronunțat hotărârea atacată cu nesocotirea prevederilor contractuale, considerând că actele care au completat cererea de plată, nu satisfac cerințele prevăzute în Convenție.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerința nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

În speță, recurenta-reclamantă, nu formulează critici de nelegalitate, care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de casare prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar și care să poată constitui obiect de analiză în recurs.

Așadar, în cuprinsul cererii de recurs, nu se regăsesc critici la adresa deciziei atacate, recurenta-reclamantă făcând doar o prezentare a situației de fapt indicând în mod cronologic etapele privind transmiterea cererii de plată și a actelor însoțitoare, astfel cum prevăd cerințele art. 7.2 lit. d), lit. f), lit. c) și lit. e) din Convenție.

Totodată, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel nu a dat eficiență juridică înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.

În acest context, se constată că recurenta-reclamantă nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată de curtea de apel.

Simpla nemulțumire a părții față de soluția pronunțată, fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de instanță și legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestora în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancționată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

În consecință, se constată că recurenta-reclamantă nu indică în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și ce dispoziții legale au fost încălcate de către instanța de apel prin admiterea apelului pârâtei și respingerea acțiunii reclamantei.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) din Noul C. proc. civ. va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2296 din 19 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2296 din 19 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2019.