ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1434/2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VI-a Civilă la 10 iunie 2022 sub nr. x/3/2022, reclamanții A și B, în contradictoriu cu pârâta C BANK S.A. au solicitat, prevalându-se de contractul de credit ipotecar nr. 4218R2J1480030617 din 28 mai 2008, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună obligarea Băncii la reechilibrarea contractului de credit bancar, „în sensul înlăturării riscului valutar imputat în mod exclusiv consumatorilor și (…) asumării riscului valutar” și adaptarea contractului de credit cu privire la creditul rămas în plată la data scadenței anticipate, precum și constatarea impreviziunii în raport cu dispozițiile Legii nr. 52/2020.

Prin sentința civilă nr. 1163 din 10 mai 2023 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/3/2022 a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, precum și cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanții A și B, în contradictoriu cu pârâta C BANK S.A., fiind obligați reclamanții, în solidar, să achite pârâtei suma de 1.756,37 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții au declarat apel principal, iar pârâta a formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1958 din 15 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă a fost respins ca nefondat apelul principal formulat de reclamanți A și B împotriva sentinței civile nr. 1163 din 10 mai 2023 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă.

A fost admis apelul incident declarat de pârâta C BANK S.A. împotriva sentinței civile nr. 1163 din 10 mai 2023 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă.

Au fost înlăturate în parte considerentele sentinței apelate, pe care le înlocuiește cu propriile considerente ce vor fi expuse în prezenta decizie.

Au fost obligați reclamanții la plata sumei de 1174,27 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea pârâtei.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea aplicării dispozițiilor legale și administrării probatoriilor, precum și anularea apelului incident promovat de către o parte ce nu are nicio pretenție proprie și nici nu a investit instanța cu schimbarea a sentinței pronunțate.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că intimatul este în drept după împlinirea termenului de apel să formuleze apel în scris, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe, a dispus admiterea apelului incident care nu întrunea condițiile evocate.

În acest sens, se arată că pârâta C BANK S.A. a formulat apel incident solicitând modificarea considerentelor sentinței de fond de către instanța de apel, iar nu schimbarea sentinței sau anularea acesteia, astfel cum prevăd dispozițiile legale, iar din această perspectivă, se critică hotărârea recurată pentru încălcarea dispozițiilor legale care prevăd că orice modificare a considerentelor sau o completare a sentinței se va realiza chiar de către instanța care s-a pronunțat cu privire la această sentință.

Mai susțin recurenții că, instanța de apel a dispus în mod nelegal decăderea apelanților din dreptul de a motiva în fapt și în drept apelul, deși prin cererea de apel se solicitase anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, fiind solicitat și probatoriul ce urma a fi administrat în cauză.

Tot în cadrul acestui motiv de casare, recurenții susțin încălcarea dispozițiilor 22 C. proc. civ., întrucât se înlătură orice argument invocat de apelanți și orice probatoriu, fiind preluate argumentele unui apel incident, care nu cuprinde nicio cerere proprie.

În cadrul motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții susțin critici referitoare la nemotivarea hotărârii, la faptul că aceasta cuprinde motive străine de natura cauzei sau contradictorii, precum și aspecte referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept substanțial atunci când se determină legea aplicabilă contractului și instituției impreviziunii.

În acest sens, se arată că prin hotărârea atacată s-a procedat la aplicarea exclusivă a dispozițiilor Codului civil de la 1864, actelor juridice și faptelor juridice încheiate și executate după intrarea în vigoare a noului Cod civil, instanța reținând în mod exclusiv aplicarea teoriei impreviziunii în raport cu prevederile Codului civil de la 1864, deși actele adiționale și declararea scadenței contractului, impunerea executării silite a sumei integrale în CHF s-a realizat în momentul intrării în vigoare a Noului Cod civil, astfel că în opinia recurenților, actele și faptele juridice încheiate după 2009, nu pot intra sub incidența unei legi retroactive.

In acest context, se observă că instanța nu a analizat data la care s-au încheiat actele adiționale ale contractelor de credit, legea în vigoare la data semnării acestora, modalitatea de executare a contractului prin impunerea unor obligați ce au luat naștere după intrarea în vigoare a Noului Cod civil, în speță nefiind analizat temeiul de drept aplicabil contractului de credit statuându-se în mod contradictoriu, înlăturarea dreptului părții contractante de la aplicarea corectă în timp a actelor juridice, în conformitate cu dispozițiile art. 6 C. civ.

Astfel, se susține că argumentele și analiza instituției impreviziunii se realizează în mod contradictoriu și neargumentat juridic, hotărârea atacată cuprinzând motive străine de natura cauzei sau contradictorii, întrucât se invocă faptul că efectele impreviziunii contractuale sunt pentru viitor și acestea încep cu data promovării cererii în instanță, dar se argumentează că nu se pot dispune efecte pentru viitor, deoarece se invocă o situație anterioară de dezechilibru contractual.

Așadar, ca efect al aplicării teoriei impreviziunii, devine evident că un consumator nu poate fi obligat la plata unor prestații excesiv de oneroase, neanticipate și neprevizionate de bancă la data încheierii contractului și nici asumate de consumator, în lipsa expunerii acestora în contract, la semnarea sa. Prin urmare, forța obligatorie a contractului și principiul nominalismului nu pot fi aplicate contrar principiului echității și bunei-credințe contractuale care impun existența unui echilibru contractual pentru a se impune executarea contractului întocmai și forța sa obligatorie.

În acest sens, se susține că disproporția între obligațiile părților nu este în niciun mod analizată, deși aceasta a fost evocată de către reclamanți sub aspectul existenței unei impreviziuni legale instituite prin dispoziții legale - Legea nr. 52/2020 și din perspectiva dezlegărilor date de Curtea Constituțională, care statuează modul de aplicare al instituției impreviziunii, în situația în care s-a declarant scadența anticipată a contractului de credit sau când riscul supra adăugat depășește orice previziune asumată de părți la data încheierii contractului de credit.

În acest context, se arată că niciun argument al reclamanților, argumente ce vizează motive de ordine publice, dispoziții imperative ale legii invocate și în fața instanței de fond, nu au fost analizate de către instanța de apel.

În ceea ce privește nemotivarea hotărâri atacate, recurenții susțin că în concepția legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când, nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

Astfel, expunerea doar a argumentelor intimatei și lipsa de analiză a aspectelor juridice expuse de către apelanți, prin motive de ordine publică - temeiul de drept aplicabil spetei, efectele juridice, existența dezechilibrului contractual, dovada dezechilibrului contractual prin existența deja a unei sentințe judecătorești de constatare a dezechilibrului contractual și de aplicare a dării în plată în favoarea consumatorilor - reprezintă o lipsă de motivare a deciziei de apel. Lipsa oricărei analize judiciare a prevederilor specifice încetării unui contract cu executare succesivă a obligațiilor este un alt temei al nemotivării deciziei atacate.

Pentru aceste considerente, recurenții se consideră îndreptățiți să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea, depusă la 16 aprilie 2024, intimata-pârâtă a invocat inadmisibilitatea recursului în raport cu dispozițiile art. 457 și art. 483 alin. (2) C. proc. civ., precum și nulitatea recursului, din perspectiva neîncadrării criticilor în motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Excepția inadmisibilității recursului a fost supusă dezbaterilor, în majoritate fiind respinsă cu opinia separată a domnului judecător E, în sensul admiterii excepției.

În ceea ce privește excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că recurenții au dezvoltat motivele de casare evocate, criticile formulate putând fi încadrate în motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege, astfel cum au fost invocate de către recurenți, context în care excepția formulată nu poate fi primită.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți A și B este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care au în vedere o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În acest sens, recurenții susțin că hotărârea atacată este nelegală cu referire la modalitatea în care instanța de apel a constatat caracterul tardiv al motivelor de apel, deși aceștia susțin că ar fi depus motivele de apel în termenul legal.

Aceste susțineri sunt nefondate, întrucât deși apelul a fost declarat în termenul legal de 30 de zile - 23 mai 2023, motivele de apel au fost transmise prin e-mail la data de 16 iunie 2023, context în care, în mod legal instanța nu a procedat la analiza acestora, aplicând decăderea prin raportare la dispozițiile art. 478 C. proc. civ., analiza apelului fiind efectuată doar pe baza argumentelor invocate în fața instanței de fond, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, sancțiunea pentru nemotivarea apelului este imposibilitatea apelantului de a invoca motive noi, astfel că instanța de apel a analizat calea de atac numai pe baza celor invocate în fața primei instanțe.

De asemenea, recurenții susțin nerespectarea de către instanța de apel a prevederilor art. 22 C. proc. civ., ce reglementează rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Aceste susțineri sunt nefondate, întrucât aspectele evocate au fost avute în vedere de instanța de apel, care a administrat proba cu înscrisuri atașată cererii de apel, iar proba cu interogatoriul băncii, ori proba cu expertiza contabilă de specialitate au fost în mod corect respinse, având în vedere că părțile prezente în ședința de judecată nu au convins instanța de pertinența și concludența probei cu expertiză, sens în care nu i se poate reproșa instanței că nu a ordonat din oficiu probele considerate ca utile de către reclamanți.

În ceea ce privește critica de nelegalitate a hotărârii, în raport cu modalitatea de calificare și soluționare a apelului incident promovat de pârâtă, se constată că aceasta este nefondată, în raport cu dispozițiile art. 472 C. proc. civ., care reglementează îndeplinirea condițiilor referitoare la promovarea apelului incident, prin intermediul căruia partea tinde la schimbarea hotărârii primei instanțe, legiuitorul nefăcând nicio distincție după cum aspectele ce se doresc a fi modificate au fost sau nu atacate de cealaltă parte prin apelul principal.

Prin urmare, nu se poate pretinde că, în cauză ar fi putut fi formulată o cerere de lămurire sau completare dispozitiv, în condițiile în care, soluția primei instanțe a fost apelată de pârâtă, astfel că, nu pot fi aplicabile dispozițiile art. 444 C. proc. civ., cum în mod eronat susțin recurenții.

Astfel, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenții nu au invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului.

În cadrul motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia „casarea unor hotărâri se poate cere când, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii”, recurenții susțin că decizia atacată este nemotivată, deoarece expunerea doar a argumentelor intimatei și lipsa de analiză a aspectelor juridice expuse de către apelanți reprezintă o lipsă de motivare a deciziei de apel.

Această critică este nefondată, întrucât instanța de apel a realizat o sinteză a argumentelor invocate de părți și o analiză judicioasă a argumentelor de fapt și de drept, prin raportare la temeiurile invocate și la probatoriul administrat în cauză, făcând referire la limitele investirii instanței, referitor la primele două petite ale acțiunii, prin care se solicită reechilibrarea contractului, în sensul înlăturării riscului valutar, respectiv aplicarea cursului istoric plus 26,3 % din creșterea soldului creditului scadențat anticipat, cu adaptarea contractului la nivelul cursului istoric plus 26,3 %, apreciindu-se că acest nivel poate restabili pentru viitor echilibrul contractual, aceste aspecte fiind considerate neîntemeiate de către instanța de apel.

De asemenea, instanța de apel a reținut că, raportat la data încheierii contractului de credit ce se solicită a fi adaptat pentru impreviziune - 28 mai 2008 sunt aplicabile dispozițiile Codului civil de la 1864 și nu cele ale Codului civil în vigoare, în cauză neavând relevanță pentru stabilirea legii aplicabile data notificării scadențării anticipate sau data încheierii actelor adiționale care au vizat modificarea clauzelor prin prisma cărora se impunea a fi analizată acțiunea reclamanților, referitoare la moneda creditului.

Totodată, față de cel de al treilea petit al acțiunii, s-a reținut că în lipsa activării mecanismelor specifice Legii nr. 77/2016 privind darea în plată, nu poate fi atrasă o analiză a condițiilor acesteia, în conformitate cu scopul legii, în acest sens, observându-se că reclamanții s-au prevalat de prevederile Legii nr. 77/2016, modificată de Legea nr. 52/2020, pentru a obține exclusiv o recalculare retroactivă a cuantumului ratelor de credit de la momentul semnării contractului și până la data scadenței anticipate a creditului, ca urmare a neplății ratelor de credit, aspect ce nu este permis de legea specială invocată în cazul unei acțiuni civile, întrucât simpla intenție de renegociere a condițiilor contractuale nefiind suficientă.

Prin urmare, în considerentele instanței de apel au fost înlăturate susținerile reclamanților, atât din punct de vedere al condițiilor cerute de lege pentru adaptarea contractului, cât și din punct de vedere al modalității de solicitare, raportat la efectele generate de scadențarea anticipată a împrumutului, punerea în executare a unei creanțe transformate în lei și aspectele determinate judiciar în dosarului nr. x/4/2017, care ar fi trebuit finalizat printr-un act de dare în plată a cărui încheiere a fost refuzată de către reclamanți.

În aceste condiții, susținerile recurenților referitoare la lipsa de motivare nu este justificată, întrucât nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluției, iar nu nemulțumirea generată de conținutul de substanță al considerentelor, astfel că, motivarea unei hotărâri judecătorești nu presupune un răspuns detaliat la fiecare problemă juridică, ci examinarea în mod real a problemelor esențiale supuse analizei instanței și redarea în considerente a argumentelor care sprijină soluția pronunțată.

Într-o altă critică, recurenții susțin că instanța de apel ar fi preluat motivarea referitoare la neaplicarea impreviziunii, fără a avea argumente proprii, însă aceste susțineri nu pot fi primite, având în vedere că, în mod corect s-a apreciat că în cauză nu se aplică prevederilor Codului civil în vigoare - art. 1270 ce reglementează impreviziunea, acestea fiind aplicabile exclusiv contractelor încheiate după intrarea în vigoare a actului normativ, cum prevede expres art. 107 din Legea nr. 71/2011, în cauză fiind aplicabile prevederile Codului civil de la 1864.

În acest context, instanța de apel a constatat că prima instanță a verificat condițiile impreviziunii, din moment ce în cauză, contractul ce se solicită a fi adaptat, deci modificat viitor, este încetat, iar mecanismul previziunii nu poate fi aplicat în speță, reținându-se că finalitatea urmărită de reclamanți nu a fost adaptarea contractului pentru ca acesta să poată fi derulat și în viitor, ci transformarea soldului creditului declarat scadent anticipat în data de 14 decembrie 2016 la o altă valoare a CHF, respectiv o reducere a creanței în lei, conform proporției propuse prin acțiune, în fapt o recalculare retroactivă a ratelor datorate, cu stabilirea unui curs CHF la un nivel care să atragă reducerea soldului de plată în valoare de 202.206,91 lei.

Așadar, în ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În raport de cele reținute, Înalta Curte apreciază și această critică a fi nefondată, întrucât contrar susținerilor recurentei, hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței.

În cadrul motivului de casare, prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenții critică decizia atacată apreciind greșita interpretarea și aplicarea a normelor de drept substanțial atunci când se determină legea aplicabilă contractului și aplicabilă instituției impreviziunii, deși aceștia nu menționează normele de drept substanțial încălcate cu ocazia aplicării în cauză a Codului civil de la 1865 pentru contractul de credit.

Această critică este nefondată, având în vedere că pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit ca regulă aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic, ce rezultă atât din dispozițiile art. 6 alin. (2) și (3) C. civ. cât și din art. 102 alin. (l) din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, ,,contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa”.

Prin urmare, în mod corect, instanța de apel a apreciat că atât contractul, cât și actele adiționale sunt supuse reglementărilor în ființă de la data încheierii acestuia, precum și faptul că instituția impreviziunii își găsește fundamentul legal în dispozițiile art. 967 C. civ. de la 1864 și nu în art. 1271 din Noul C. civ., sens în care a aplicat principiile de drept, astfel cum au fost interpretate prin Deciziile CCR nr. 623/2016 și nr. 72/2017.

Tot în același context, se reține că, în mod corect instanța de apel a considerat că legea aplicabilă instituției impreviziunii nu este cea de la data scadențării anticipate a contractului, ci legea de la momentul nașterii acestuia.

De asemenea, criticile privind interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept referitoare la instituția impreviziunii, se constată a fi nefondate, întrucât impreviziunea, ca eveniment excepțional ce afectează echilibrul juridic al prestațiilor nu presupune drept condiție lipsa mijloacelor de plată ale debitorului sau insuficiența lor, ci privește protecția contractuală, iar instituția impreviziunii, configurată și reglementată prin prisma normelor de drept substanțial, constituie un mijloc de protecție al debitorului contractant și nu a debitorului insolvent.

Totodată, pentru analizarea incidenței în cauză a condițiilor impreviziunii trebuie verificată existența unui contract în ființă, însă, deși s-a solicitat adaptarea viitoare, contractul dintre părți nu mai este în ființă, ci încetat prin reziliere și pus în executare silită, astfel că, instituția impreviziunii sub forma adaptării viitoare nu poate fi aplicabilă pentru un asemenea contract, creanța datorată de reclamanți fiind transformată în moneda leu și pusă în executare silită.

Tot în același context, trebuie observat faptul că există o diferență între impreviziunea prezumată, în condițiile și limitele dispozițiilor Legii nr. 77/2016, așa cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 52/2020 și instituția impreviziunii ce își are izvorul în dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864, așa cum au fost interpretate prin Deciziile CCR nr. 6231 2016 și nr. 72/2017.

Aceste aspecte urmează a fi avute în vedere, în raport de finalitatea diferită a unei cererii ce are ca obiect adaptarea contractului ca urmare a intervenirii impreviziunii și situația în care instanța este chemată să se pronunțe în cadrul unei contestații la notificarea de dare în plată asupra eficacității acesteia, situație în care, potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016 instanța este obligată să constate și dacă situația premisă dării în plată, respectiv intervenirea impreviziunii, rezultă faptul că întemeierea cererii ce are ca obiect adaptarea prezentului contract nu se poate face decât pe dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864.

Așadar, se constată că aceste chestiuni au fost corect reținute de către instanța de apel, care a constatat că deși Legea nr. 77/2016 are ca fundament reținerea și estomparea efectelor impreviziunii apărute la un moment dat în timp, efectele prevăzute de lege, modalitatea de sesizare a instanței și posibilitatea de a reechilibra obligația ajunsă dificil de executat sunt diferite față de maniera de adaptarea viitoare a contractului fundamentată pe art. 969 C. civ. de la 1864, în raport de evocatele decizii CCR.

Astfel, în acord cu reținerile instanței de apel, constatarea impreviziunii reprezintă doar o chestiune incidentală, raportat la obiectul de reglementare al Legii nr. 77/2016, deoarece condițiile în care operează posibilitatea schimbării funcției juridice de protecție conferite de lege împotriva riscului de neplată a creditului și procedura pe care trebuie să o respecte debitorul-consumator pentru ca transferul dreptului de proprietate asupra bunului adus cu titlu de garanție să poată opera, precum și normele de procedură aplicabile în situația în care creditorul consideră că nu sunt îndeplinite condițiile pentru ca instituția dării în plată să primească aplicare sunt diferite.

Așadar, pentru ca susținerile dezvoltate de recurenți să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceștia trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt reținută, ceea ce nu s-a realizat prin prezenta cale de atac promovată.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A și B împotriva deciziei civile nr. 1958 din 15 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A și B împotriva deciziei civile nr. 1958 din 15 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C BANK S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2024.