ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1288/2024

Asupra cererii de revizuire, din actele dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1124/2023 din 5 mai 2023 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă a fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele C S.R.L. și D S.R.L. ca fiind promovată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei de interes, invocată de pârâtă în ceea ce privește neluarea în considerare a votului Companiei Naționale E.

A fost admisă excepția lipsei de interes a reclamantei cu privire la criticile formulate față de punctele 4-14 și 24-25 respinse de AGOA din 04.04.2022, invocată de pârâtă. Au fost respinse aceste capete de cerere ca lipsite de interes.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în ceea ce privește motivele de nelegalitate 1, 2 și 8 (parțial) privind: nealegerea secretarilor de ședință la prima convocare, alegerea nelegală a secretarului de ședință propus de A la ședința din 04.04.2022 și abuzul de majoritate (exercitarea abuzivă a dreptului de vot) de către acționarii C și D - în privința punctelor 16-18 și 23 de pe ordinea de zi. Au fost respinse aceste petite ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală activă.

A fost respinsă în rest acțiunea astfel cum a fost modificată privind reclamanta A LTEE (A LTD) și pârâtele – interveniente C S.R.L. și D S.R.L., ca neîntemeiată.

A fost admisă cererea de intervenție accesorie formulată în interesul pârâtei Compania B de intervenientele C S.R.L. și D S.R.L.

S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 324A din 23 februarie 20/24 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VI-a Civilă a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

În dezvoltarea cererii, după expunerea istoricului litigios, revizuenta a invocat existența a două hotărâri judecătorești definitive potrivnice, aspect care rezultă din dezlegările și soluțiile contradictorii privind interpretarea prevederilor art. 10 din actul constitutiv al societății Compania B S.A.

S-a susținut, astfel, că, deși în dosarul nr. x/3/2017, prin decizia civilă nr. 326/21.02.2019, Curtea de Apel București a statuat că toate hotărârile adunării generale a acționarilor, atât cea ordinară, cât și cea extraordinară, vor putea fi luate numai cu prezența și votul cumulativ pozitiv cel puțin al acționarilor A, C și D, indiferent că hotărârea se ia la prima sau la a doua convocare, în dosarul nr. x/3/2022, aceeași instanță a pronunțat decizia contrară nr. 326 din 21 februarie 2019, prin care au fost încălcate dezlegările date anterior.

De asemenea, s-a arătat că, prin cele două decizii pronunțate, Curtea de Apel București a înțeles să soluționeze în mod diferit excepția lipsei calității procesuale active în ceea ce privește invocarea de către reclamantă a motivelor de nulitate absolută. Astfel, în primul dosar s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamanta are calitate procesuală activă în formularea unei acțiuni având ca obiect anularea unei hotărâri a adunării generale ordinare a acționarilor pentru motive de nulitate absolută. Or, în cel de al doilea dosar s-a reținut că, în temeiul art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, pot introduce acțiunea în anulare numai acționarii care, fie nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra și au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței. Prin urmare, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în ceea ce privește motivele de nelegalitate 1, 2 și 8 (parțial) ale cererii.

În continuare, cu referire la efectul negativ al autorității de lucru judecat, revizuenta a ilustrat noțiunea de cauză, distingând între causa petendi și causa debendi. Potrivit revizuentei, cauza trebuie interpretată într-un mod particular prin raportare la obiectul litigiului în materie societară - acțiune în anulare a hotărârii adunării generale a acționarilor. Astfel, în acest tip de litigii se pune problema unor condiții speciale de procedibilitate, incluse în art. 132 alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990, dar și a unor condiții speciale vizând cadrul procesual activ și pasiv, existând o latură standardizată a cauzei juridice a cererii privite restrictiv referitoare la aspectele formale, procedurale, care nu se modifică în litigiile dintre acționari. Or, în privința acestei laturi standardizate a acestor litigii, causa debendi capătă un contur particular, în contextul în care între datele pronunțării celor două hotărâri în discuție nu au intervenit modificări de fapt sau de drept în privința conduitei acționarilor minoritari și a conducerii societății față de revizuentă. Astfel, ambele acțiuni au avut ca fundament dispozițiile art. 10 din actul constitutiv al societății, acestea nefiind modificate de la momentul adoptării lor, instanțele de judecată neputând oferi o interpretare diferită acestor dispoziții ori de câte ori acestea ar fi puse în discuție.

A apreciat revizuenta că, dată fiind forma actuală a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care nu mai face referire la ,,aceeași pricină”, precum și a art. 430 alin. (1) C. proc. civ., orice soluție contrară asupra aspectelor de procedibilitate ale prezentului demers judiciar ar încălca causa debendi privită stricto sensu sub aspectul său standardizat în litigiile dintre părți și ar reprezenta o veritabilă încălcare a autorității de lucru judecat stricto sensu, respectiv a efectului negativ al autorității de lucru judecat.

În ceea ce privește efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, revizuenta a susținut că, prin decizia atacată s-a reținut în mod eronat că art. 10 din actul constitutiv nu se aplică și pentru a doua convocare a acționarilor, excepțiile procesuale privind acest aspect fiind soluționate în disonanță cu dezlegarea dată prin decizia civilă nr. 326/21.02.2019, cu consecința nerespectării dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Există astfel, în opinia părții, o legătură directă între cele două pricini, fiind vorba despre aceeași problemă litigioasă, respectiv modalitatea de interpretare și aplicare a art. 10 din actul constitutiv, Curtea de Apel București fiind obligată să respecte dezlegările date prin decizia anterioară.

Prin urmare, revizuenta a susținut că repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin hotărârea anterioară, în sensul că art. 10 din actul constitutiv nu se aplică și celei de-a doua convocări, constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Partea a apreciat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a revizuirii, punctând că, în ceea ce privește condiția ca în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost ridicată, să nu se fi discutat excepția, deși instanța de apel a făcut anumite statuări asupra efectului pozitiv, acestea nu pot înfrânge lucrul judecat din decizia nr. 326/2019, impunându-se să se acorde prevalență principiului securității raporturilor juridice.

În acest sens, s-a arătat că judecătorul național este considerat prim judecător al Convenției, fiind garantul nr. 1 al standardului convențional privind dreptul la un proces echitabil. Prin urmare, raportat la dispozițiile art. 11 și art. 20 alin. (2) din Constituția României și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, revizuenta a solicitat să se constate că analizarea de către instanța de apel a efectului pozitiv din decizia nr. 324/2024 nu împiedică retractarea hotărârii pe calea revizuirii. În opinia părții, o soluție contrară ar echivala cu acceptarea existenței în circuitul civil a două hotărâri judecătorești definitive potrivnice care au dezlegat diferit aceeași chestiune litigioasă.

De asemenea, a precizat că autoritatea de lucru judecat a fost evocată în proces sub denumirea de putere de lucru judecat, instanța de apel refuzând, însă, să o ia în discuție pe motiv că nu ar fi o denumire normativă. Mai mult, instanța de apel a considerat că excepția reprezintă o apărare de fond iar, ulterior, nu a mai analizat puterea de lucru judecat odată cu fondul.

Revizuenta a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

La data de 6 iunie 2024 au fost înregistrate întâmpinările formulate de intimatele Compania B S.A. și respectiv C S.R.L. și D S.R.L.

Revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ. dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, în cadrul acestei căi de atac de retractare se analizează prioritar condițiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuție și nu se cercetează chestiuni ce țin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate specifice ipotezei de revizuire invocate de partea care face uz de această cale de atac.

Rațiunea reglementării motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care reprezintă temeiul juridic al prezentei căi extraordinare de atac, o reprezintă necesitatea asigurării efectelor depline ale autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive, în sensul că ceea ce s-a tranșat de către o instanță anterioară printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazis de o hotărâre ulterioară, care să statueze în sens contrar celor care au fost dezlegate în primul litigiu.

Aceasta înseamnă, în termenii art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că pentru a fi deschisă calea revizuirii trebuie să existe „hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri”.

Altfel spus, revizuirea este remediul procedural care intervine în ipoteza nesocotirii, într-o judecată ulterioară, a autorității de lucru judecat atașate primei hotărâri.

În consecință, o judecată ulterioară nu poate contrazice ceea ce s-a tranșat definitiv într-un prim proces care a vizat aceeași cauză, același obiect și s-a desfășurat între aceleași părți [aspectul negativ sau extinctiv al autorității lucrului judecat, în reglementarea dată de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.], cum nu poate contrazice nici modalitatea în care s-a tranșat asupra unei chestiuni litigioase opuse de/între aceleași părți [efectul pozitiv sau normativ al autorității de lucru judecat, regăsit la nivelul așa-numitelor considerente decizorii, recunoscut ca atare prin dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.].

Pentru a deveni incidentă, în oricare dintre cele două manifestări ale sale (funcția negativă, care oprește un al doilea proces sau cea pozitivă, care înlesnește, sub aspectele tranșate, judecata celui de-al doilea proces, care pornește de la un „dat” dezlegat în raporturile dintre părți, fără posibilitatea contrazicerii), autoritatea de lucru judecat este, pe de o parte, subordonată relativității efectelor sale – adică se produce doar între aceleași părți care au stat în judecată în ambele procese – și, pe de altă parte, este necesar ca ea să nu fi fost invocată și dezbătută în ce de-al doilea litigiu.

Raportat la aceste considerații de ordin teoretic, Înalta Curte reține că, în cauză, revizuenta pretinde în preambulul cererii sale că decizia atacată încalcă efectul pozitiv al lucrului judecat anterior prin decizia civilă nr. 326 din 21 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/3/2017, din perspectiva interpretării oferite art. 10 din actul constitutiv al societății Compania B S.A. și a excepției lipsei calității procesuale active derivate din aplicarea corectă a acestui text statutar.

Ceea ce se afirmă, în esență, este nesocotirea dezlegărilor oferite în primul proces potrivit cu care toate hotărârile adunării generale a acționarilor, atât cea ordinară, cât și cea extraordinară, pot fi luate numai cu prezența și votul cumulativ pozitiv cel puțin al acționarilor A, C și D, indiferent că hotărârea se ia la prima sau la a doua convocare.

Totodată, se constată, într-o altă observație, că, dincolo de solicitările formulate în preambulul cererii, revizuenta se prevalează și de efectul negativ al autorității de lucru judecat, care, contrar susținerilor, nu a fost invocat în litigiul de fond și care va fi analizat cu prioritate.

Teza potrivit căreia ar fi incident efectul negativ al autorității de lucru judecat nu poate fi primită, partea ignorând, de altfel, modul în care se repercutează acest efect. Se reține astfel că nu este întrunită condiția triplei identități prevăzută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. și care ar fi condus, automat, la respingerea cererii din al doilea proces, oprind, practic, judecarea acestuia (bis de eadem re ne sit actio). În alți termeni, efectul negativ al autorității de lucru judecat ar fi presupus pentru revizuentă, în calitatea sa de reclamantă, care a pierdut procesul în dosarul nr. x/3/2017, fiindu-i respinsă acțiunea, o piedică în a mai repune în discuție aceleași fapte cărora le sunt incidente aceleași temeiuri de drept. Practic, efectul negativ interzice judecarea repetată a aceleiași pricini (care se traduce prin identitate de părți, care sunt chemate în judecată în aceeași calitate, precum și de obiect și de cauză), de unde rezultă și faptul că numai intimatele s-ar fi putut prevala, pe cale de excepție sau în procedura revizuirii, de un pretins efect negativ al autorității de lucru judecat, și nu revizuenta.

Este, astfel, de domeniul evidenței că, deși procesele s-au derulat între aceleași părți, ele nu au avut același obiect, solicitându-se anularea unor hotărâri distincte ale adunării generale ordinare a acționarilor, în dosarul nr. x/3/2017 fiind contestată hotărârea AGOA din 18.09.2017, în timp ce dosarul nr. x/3/2022 soluționat prin decizia atacată cu revizuire a vizat hotărârea AGOA din 05.04.2022.

Or, neîndeplinirea fie și numai a uneia dintre condițiile ce trebuie cumulate, potrivit dispoziției exprese de la art. 431 alin. (1) C. proc. civ., exclude incidența autorității de lucru judecat stricto sensu.

Mai mult, contrar susținerilor părții, nu există nici identitate de cauză, chiar dacă, așa cum s-a arătat, finalitatea cererilor – anularea hotărârii AGOA – este aceeași, fundamentată pe o pretinsă nerespectare a condițiilor de procedibilitate prevăzute de Legea nr. 31/1990 raportat la art. 10 din actul constitutiv.

Identitatea de cauză, drept condiție a autorității de lucru judecat, implică existența unei identități de fapte și de reguli de drept aplicabile acestor fapte.

Prin causa debendi se înțelege temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere sau cauza raportului juridic dintre părți, care nu se confundă nici cu cauza acțiunii (causa petendi), dar nici cu dreptul subiectiv și nici cu mijloacele de dovadă ale temeiului juridic. Cauza nu trebuie redusă numai la fundamentul raportului juridic dedus judecății, ci și la temeiurile de drept incidente, în caz contrar neputând exista autoritate de lucru judecat.

Trebuie distins astfel între complexul faptic ce susține pretenția și norma de drept căreia i se asociază de către titularul cererii pentru a se produce efectele dorite. Or, dacă asupra faptelor alegate părțile sunt suverane, calificarea juridică a unei situații faptice reprezintă, conform legii, opera judecătorului.

Așa fiind, se constată că, pe de o parte, în dosarul nr. x/3/2017 calitatea procesuală activă a reclamantei a fost analizată de instanță prin raportare la dispozițiile art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, care prevăd că membrii consiliului de administrație, respectiv ai consiliului de supraveghere nu pot ataca hotărârea adunării generale privitor la revocarea lor, excepția lipsei calității procesuale active fiind respinsă pentru argumentul că reclamanta, având calitatea acționar al societății, este o persoană distinctă de asociatul său unic, F, revocat din funcție. Pe de altă parte, în dosarul nr. x/3/2022, excepția calității procesuale active a fost admisă față de neîndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 132 alin. (2) din aceeași lege, întrucât reclamanta nu a cerut consemnarea votului său împotrivă în procesul-verbal al ședinței, soluție pronunțată în primă instanță, ce a fost menținută și validată argumentat prin decizia civilă nr. 326 din 21 februarie 2019.

În ceea ce privește condițiile de cvorum și majoritate, Înalta Curte observă că în dosarul nr. x/3/2017 a fost analizată hotărârea AGOA din 18.09.2017 adoptată la prima convocare, în condițiile prevăzute de art. 10 alin. (2) din actul constitutiv al societății, numai cu votul celor doi acționari, C S.R.L. și D S.R.L., reținându-se obligația reclamantei de a se abține de la vot, conform art. 127 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, întrucât s-a aflat în conflict de interese, fiind supuse votului revocarea din calitatea de a administrator a asociatului său unic, F, cât și atragerea răspunderii acestuia. În antiteză, în dosarul nr. x/3/2022, s-a examinat o hotărâre adoptată la a doua convocare a adunării, față de împrejurarea că la prima adunare nu a fost îndeplinit cvorumul prevăzut de art. 10 alin. (1) din actul constitutiv, fiind reținută incidența dispozițiilor imperative ale art. 112 din Legea nr. 31/1990, care prevalează asupra prevederilor contrare ale actului constitutiv.

Pentru a conchide, cele două procese au vizat situații de fapt distincte ce au fost calificate din punct de vedere juridic diferit, astfel că nu este incident efectul negativ al autorității de lucru judecat care presupune judecarea uneia și aceleiași pricini, susținerile părții pe acest aspect fiind, de altfel, în contradicție cu cele privind pretinsa încălcare a efectului pozitiv, care implică diversitate de acțiuni și numai o identitate de chestiune litigioasă, excluzându-se reciproc.

În continuare, în ceea ce privește pretinsa încălcare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat din perspectiva interpretării prevederilor art. 10 din actul constitutiv, se observă, de asemenea, caracterul confuz al alegațiilor părții care, pe de o parte, impută instanței de apel că nu ar fi analizat puterea de lucru judecat iar, pe de altă parte, deși admite că decizia atacată este motivată sub acest aspect, solicită, totuși, să i se admită calea extraordinară de atac.

Procedând la verificarea actelor dosarului, Înalta Curte reține că, în cadrul motivelor de apel formulate împotriva sentinței de respingere a acțiunii, revizuenta, în calitate de reclamantă, a invocat, printre altele, încălcarea dispozițiilor art. 112 alin. (1) art. 115 alin. (3) și art. 131 din Legea nr. 31/1990, precum și ale art. 10 din actul constitutiv al Companiei B S.A., care impune acordul unanim al acționarilor A, C și D, susținând nulitatea hotărârii adunării generale a acționarilor adoptată la 04.04.2022 pentru neîndeplinirea condițiilor de cvorum și de exercitare a dreptului la vot.

În sprijinul susținerilor sale, reclamanta a invocat puterea de lucru judecat, arătând că, prin decizia civilă nr. 326 din 21 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/3/2017, s-a tranșat modalitatea de interpretare a clauzei art. 10 din actul constitutiv, reținându-se că toate hotărârile adunării generale a acționarilor, atât cea ordinară, cât și cea extraordinară, pot fi luate numai cu prezența și votul cumulativ pozitiv cel puțin al acționarilor A, C și D, indiferent că hotărârea se ia la prima sau la a doua convocare.

Înalta Curte notează că, prin considerentele deciziei atacate, instanța de apel a stabilit că art. 10 din actul constitutiv al societății, de care se prevalează reclamanta, nu derogă de la prevederile art. 112 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, ci de la cele ale art. 112 alin. (1) A arătat că, în fapt, reclamanta a absentat la prima convocare, neputând fi întrunite condițiile de cvorum și majoritate impuse de art. 10 din actul constitutiv, dar și că, în privința celei de-a doua convocări, sunt aplicabile dispozițiile art. 112 alin. (2) din aceeași lege, imperative, de la care nu se putea deroga, susținerile reclamantei în sens contrar fiind neîntemeiate.

Astfel, instanța de apel a reținut că, prin dispozițiile art. 112 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, legiuitorul a reglementat un cvorum și o majoritate legală de minimis, cu consecința că adunarea generală ordinară a acționarilor poate lua hotărâri în orice cvorum și cu orice majoritate, textul de lege interzicând expres ca nivelele legale ale cvorumului și ale majorității necesare, care trebuie întrunite la cea de a doua convocare, să fie ridicate prin prevederile actului constitutiv. Altfel spus, cvorumul și majoritatea necesară necesare pentru cea de-a doua convocare nu pot fi decât cele legale.

Prin urmare, a concluzionat curtea de apel că, în temeiul dispozițiilor art. 112 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, hotărârea adoptată la a doua convocare a adunării generale ordinare a acționarilor este valabilă fără a fi necesar să fie îndeplinită cerința de cvorum și majoritate de la art. 10 din actul constitutiv, aceste din urmă prevederi statutare nefiind incidente în cauză.

În egală măsură, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat pretinsa putere de lucru judecat a deciziei nr. 326 din 21 februarie 2019, pronunțate în dosarul nr. x/3/2017, în ceea ce privește modalitatea de interpretare și aplicare a clauzei de la art. 10 din actul constitutiv.

Astfel, pornind de la faptul că din cuprinsul deciziei nr. 326 din 21 februarie 2019 reiese că hotărârea AGOA din 18.09.2017, atacată în litigiul anterior, a fost adoptată la prima convocare, instanța de apel a constatat că, deși în ambele procese au fost supuse analizei cvorumul și majoritatea necesare în vederea adoptării valabile a hotărârii, dezbaterile în contradictoriu s-au purtat asupra a două ipoteze de fapt distincte, cărora li se aplică temeiuri legale diferite (în cazul primei convocări, art. 112 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 iar, în cazul celei de a doua, art. 112 alin. (2) din aceeași lege). S-a reținut, astfel, că, în cadrul dosarului nr. x/3/2017, în care s-a dedus judecății nulitatea unei hotărâri luate la prima convocare, nu putea fi tranșată problema valabilității clauzei de la art. 10 din actul constitutiv în raport cu prevederile imperative ale art. 112 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, acestea din urmă reglementând situația unei adunări generale ordinare a acționarilor adoptate la a doua convocare, acestor ipoteze legea conferindu-le regim juridic diferit.

Așadar, raportându-se la elementele primei judecăți, astfel cum acestea rezultă din decizia nr. 326 din 21 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/3/2017, instanța de apel a concluzionat că acele considerente de care se prevalează reclamanta în interpretarea art. 10 din actul constitutiv, potrivit cu care toate hotărârile adunării generale, ordinare sau extraordinare, a acționarilor, pot fi luate numai cu prezența si votul cumulativ pozitiv cel puțin al acționarilor A, C și D, indiferent că hotărârea se ia la prima sau la a doua convocare, nu pot beneficia, în cel de-al doilea proces, de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Prin urmare, ceea ce instanța de apel a reliefat în cauză este că autoritatea de lucru judecat ca efect pozitiv există numai asupra a ceea ce s-a judecat în mod efectiv și, ca atare, privește dispozitivul și considerentele pe care acesta se sprijină, reținându-se, în concret, că, în dosarul nr. x/3/2017, instanța de judecată nu a fost chemată să aprecieze asupra valabilității și aplicării dispozițiilor art. 10 din actul constitutiv în cazul unei hotărâri AGOA adoptate la a doua convocare, considerentele formulate sub acest aspect, desprinse de circumstanțele propriu-zise ale litigiului, care viza pretinsa nulitate a unei hotărâri adoptate la prima convocare, fiind unele nenecesare, deci suprabundente. Or, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ., nu intră sub incidența autorității de lucru judecat decât considerentele pe care se sprijină în mod direct și nemijlocit soluția pronunțată. Acestea sunt considerentele decisive, care susțin în mod necesar soluția din dispozitiv și care fac corp comun cu acesta, deoarece, în lipsa lor, soluția nu ar putea fi înțeleasă, precum și cele decizorii, care conțin rezolvarea unor chestiuni litigioase care determină soluția finală.

Înalta Curte constată astfel că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a fost invocat în procesul încheiat cu decizia a cărei revizuire se solicită iar instanța de apel l-a analizat, înlăturând prezumția lucrului judecat, ca urmare a faptului că cele două procese nu au vizat aceeași chestiune litigioasă.

Or, dacă instanța sesizată cu cea de-a doua acțiune a înlăturat prezumția lucrului judecat anterior, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu mai poate fi reiterat pe calea revizuirii.

Această condiție, a neinvocării și neanalizării autorității de lucru judecat a primei hotărâri, cu ocazia celei de-a doua judecăți, decurge în mod necesar din caracterul de cale extraordinară de atac, de retractare, a revizuirii care sancționează doar încălcarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, nu și modalitatea în care o a doua hotărâre, având de analizat excepția autorității de lucru judecat sau efectul pozitiv al lucrului judecat anterior, dă dezlegare acestor aspecte. Așadar, o eventuală raportare eronată a celei de-a doua instanțe la efectele lucrului judecat anterior se poate constitui într-un aspect de nelegalitate, cenzurabil prin intermediul căilor de atac, care permit reformarea unor astfel de hotărâri, dacă acestea sunt admisibile prin lege, în timp ce, pe calea revizuirii, ca mijloc procedural pus la dispoziție în mod excepțional părții, nu are loc o reformare a hotărârii, ci o sancționare – prin anularea celei de-a doua hotărâri care a nesocotit lucrul judecat anterior.

În acest context, promovarea cererii de retractare a deciziei nr. 324A din 23 februarie 2024 pronunțate în dosarul nr. x/3/202, sub motiv că aceasta ar fi potrivnică dezlegărilor date prin decizia anterioară nr. 326 din 21 februarie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/3/2017, ale cărei efecte au fost invocate pe parcursul procesului finalizat prin hotărârea atacată cu revizuire și care au făcut obiectul analizei curții de apel, nesocotește în mod nepermis reglementarea și fundamentul acestei căi extraordinare de atac.

În realitate, prin alegațiile formulate, revizuenta își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată pe fondul cauzei și de împrejurarea că instanța de apel nu și-a însușit punctul de vedere al părții privitor la dezlegările date prin decizia invocată, vizând să transforme calea extraordinară de atac de retractare într-una de reformare, care să supună cenzurii instanței de revizuire legalitatea unei hotărâri definitive, în alte cazuri decât cele strict prevăzute de lege.

Revizuenta pune în discuție dezlegări definitive, opozabile, cu efectele lucrului judecat, ignorând faptul că revizuirea se constituie într-un remediu extraordinar, care sancționează încălcări procedurale grave și nu într-o nouă cale de atac deschisă controlului de legalitate. Or, în cadrul acestei căi de retractare, verificarea pe care o poate realiza instanța de revizuire se limitează la pretinsa contrarietate a hotărârilor și numai dacă autoritatea de lucru judecat nu a fost analizată cu ocazia celei de-a doua judecăți.

Dacă s-ar admite teza susținută de revizuentă, potrivit căreia calea extraordinară de atac a revizuirii este admisibilă chiar și în situația în care puterea de lucru judecat pe care a invocat-o a fost analizată și înlăturată, ar însemna ca instanța de retractare să nu se limiteze exclusiv la anularea ultimei hotărâri, ci să exercite un control judiciar asupra legalității modului în care a fost soluționată chestiunea puterii de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil în procedura revizuirii.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că unul dintre elementele fundamentale ale dreptului este principiul securității raporturilor juridice, inerent dreptului Convenției, care impune ca soluția dată în mod definitiv într-un litigiu să nu fie repusă în discuție (cauza Brumărescu c. României). Astfel, în nenumărate rânduri, Curtea de la Strasbourg a reținut încălcarea art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în cauze în care instanța de revizuire s-a comportat ca o veritabilă instanță de control judiciar, analizând elemente asupra cărora instanțele statuaseră ori raportându-se la probe noi cu privire la care nu s-a demonstrat că era imposibil să fie procurate în primul proces. Astfel, Curtea a statuat în mod constant că revizuirea nu trebuie să constituie apel deghizat (e.g., cauzele Costache c. României, G c. României, Eugenia și H c. R. Moldova).

În egală măsură, respectarea principiului securității raporturilor juridice presupune și faptul ca jurisprudența statelor să fie constantă, accesibilă și previzibilă. Prin urmare, ceea ce se pretinde prin cererea de revizuire ar reprezenta nu numai o deviere de la o jurisprudență constantă, fără a exista motive temeinice care să justifice un reviriment general al practicii judiciare, dar și o încălcare a cerinței siguranței raporturilor juridice, cu atât mai mult dacă practica neunitară ar fi localizată la nivelul instanței supreme, care este datoare să unifice, iar nu să scindeze jurisprudența (Beian c. României).

În consecință, demersul părții nu poate fi admis, întrucât tinde la periclitarea securității raporturilor juridice, prin contestarea unei hotărâri definitive, intrate ea însăși sub autoritate de lucru judecat.

Pentru toate aceste considerente, nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate reglementate de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 513 alin. (3) din același cod, va respinge cererea de revizuire formulata de revizuenta A LTEE (A LTD) împotriva deciziei civile nr. 324A din 23 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/3/2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge cererea de revizuire formulata de revizuenta A LTEE (A LTD) împotriva deciziei civile nr. 324A din 23 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/3/2022.

Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare.

Recursul se depune la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2024.