ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2820/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, Secția I civilă sub nr. x/30/2020, formulată de către reclamanții A și B, în contradictoriu cu pârâții C și D, au solicitat ca, prin hotărârea care se va pronunța, să se dispună pârâților la plata sumei de 56.800 euro, echivalentul în lei la data plății, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1179 art. 1180 art. 1189 din vechiul C. civ., art. 274 din noul C. proc. civ..

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 539PI din 25 aprilie 2023, Tribunalul Timiș, Secția I civilă a admis acțiunea formulată de reclamanții A și B, în contradictoriu cu pârâta D; a obligat pârâta la plata în favoarea reclamanților a sumei de 56.800 euro sau a echivalentului în lei, la cursul B.N.R. de la data plății; a obligat pârâta la plata în favoarea reclamanților a sumei de 6335,27 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru, precum și a sumei de 4.800 lei, reprezentând onorariu avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în apel:

Prin decizia civilă nr. 86 din 08 aprilie 2024, Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă D împotriva sentinței civile nr. 539 din 25 aprilie 2023, pronunțate de Tribunalul Timiș, ca nefondat; a obligat apelanta-pârâtă la plata către reclamanții intimați a sumei de 1.500 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din data plății cu titlu de cheltuieli de judecată în apel

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 86 din 08 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă, a declarat recurs pârâta D.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, la data de 19 iunie 2024, sub nr. x/30/2020, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 20 iunie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a c) și e) C. proc. civ.; în ceea ce privește cerința impusă de lit. d a aceluiași art., a reținut că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.; în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, recurenta-pârâtă datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 3.215,88 lei.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre judecare aceleiași curți de apel, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul demers judiciar, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că în considerentele deciziei atacate, instanța de apel a reținut ca întemeiată critica pârâtei cu privire la aplicabilitatea prevederilor vechiului C. civ., contrar celor dispuse de prima instanță care a considerat aplicabil noul C. civ., însă este greșit modul de aplicare a prevederilor din vechiul C. civ..

Cu privire la neîndeplinirea condițiilor înscrisului folosit de părți - nulitatea actului denumit „Contract de împrumut‟ invocat de intimați în prezentul litigiu, a precizat, pe de o parte, că deși a solicitat depunerea contractului inițial, a cărui existență a învederat-o în cadrul răspunsului la interogatoriu, care ar face dovada pretinsei datorii, intimații nu au depus acest document.

Pe de altă parte, respectivul contract, contrar denumirii date acestuia, nu reprezintă un contract de împrumut, cum de altfel a reținut și instanța de apel, deoarece presupusa sumă ar fi fost înmânată de reclamanți anterior anului 2008, moment de la care pârâta ar fi restituit o parte din pretinsul împrumut. Acest înscris poate să fie cel mult unul recognitiv căruia i se aplică dispozițiile vechiului C. civ., având în vedere că se referă la fapte petrecute sub imperiul vechiului C. civ. și, totodată, este anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ., care reglementează această categorie de acte, precum și condițiile ce trebuie să le îndeplinească înscrisurile.

În aceste condiții, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1189 C. civ. de la 1864 în sensul că a apreciat că nu mai este necesară prezentarea actului inițial, deși nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest text de lege cu privire la menționarea cauzei, obiectului datoriei și datei titlului primordial, acest act fiind lipsit și de valoare probantă.

A precizat că respectivul contract este nul, întrucât nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 1179 din vechiul C. civ., în sensul că nu cuprinde numărul de exemplare în care a fost semnat, sancțiunea în acest caz fiind nulitatea actului.

A mai arătat că instanța de apel a aplicat greșit și dispozițiile art. 1180 din vechiul C. civ., având in vedere că prin act se presupune că recurenta s-a obligat să restituie suma de 58.000 euro, potrivit dispozițiilor legale, pentru valabilitatea actului se impunea ca subsemnata să trec „bun și aprobat‟ și suma în litere, necesitatea mențiunii sumei în litere venind în întâmpinarea eventualelor modificări ale sumelor.

Nu poate fi reținută teza primei instanțe că recurenta a scris în întregime actul, aceasta fiind doar o simplă susținere a intimaților, fără să fie dovedită.

Din aceste considerente, raportat la prevederile legale nerespectate, se impune ca instanța să constate nul actul și să nu fie luate în calcul în soluționarea acestui dosar.

Contrar celor reținute de instanța de apel, actul depus de reclamanți este nul absolut, întrucât lipsește consimțământul recurentei în sensul că nu a fost semnat de aceasta, precizând, totodată, că nu are cunoștință de acest înscris și nu a împrumutat sumele de bani a căror restituire se cere, context în care a susținut excepția nulității înscrisului intitulat contract de împrumut și datat 03 iulie 2012.

Referitor la aplicabilitatea art. 358 C. proc. civ. de către instanța de apel, a precizat că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, lucrează în străinătate, acesta fiind motivul pentru care a cerut ca interogatoriul să fie luat în scris.

În privința inexistenței împrumutului între părți, recurenta-pârâtă a făcut trimitere la răspunsurile la interogatoriu date de intimații A și B, potrivit cărora deși erau doar cunoștințe cu familia (...), ar fi împrumutat suma de 70.000 euro fără să existe încheiat un contract, fără dobândă, pentru o perioadă de peste 12 ani de zile, susțineri care ridică astfel suficiente semne de întrebare cu privire la valabilitatea înscrisului depus astfel încât să ducă la admiterea apelului.

În acest context, nu se poate reține motivarea instanței de apel care arată că s-ar fi făcut dovada împrumutului. Este falsă și susținerea că recurenta nu a contestat existența împrumutului, în condițiile în care încă de la început a arătat că nu a împrumutat respectiva sumă de bani, că nu a semnat respectivul înscris și că a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, având în vedere că nu datorează suma solicitată.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 12 august 2024, prin poștă, în termen legal, intimații-reclamanți A și B a depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea deciziei atacate ca temeinică și legală.

Pe cale de excepție, au invocat nulitatea recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., arătând că recurenta a criticat hotărârea recurată doar din perspectiva aprecierii eronate a probelor administrate în cauză și reținerii incorecte a stării de fapt de către instanța de apel, însă în calea de atac extraordinară a recursului, nedevolutivă, nu este posibilă o rejudecare a fondului cauzei.

Simpla nemulțumire a recurentei în privința deciziei recurate nu este suficientă, aceasta fiind obligată să-și întemeieze și motiveze cererea de recurs pe motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ..

Raportat la normele legale incidente în prezenta cauză, precum și la probatoriul administrat, au considerat că motivele de recurs precizate de recurentă nu sunt în măsura să conducă la modificarea hotărârii pronunțate de instanța de apel.

În ceea ce privește nulitatea invocată de către recurentă, au susținut că între intimați și recurentă a fost încheiat un înscris sub semnătură privată, respectiv contractul de împrumut, care, potrivit dispozițiilor art. 273 alin. (l) C. proc. civ., face dovada între părți până la proba contrară. Apărarea recurentei privind nulitatea relativă a contractului de împrumut pentru neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 274 și art. 275 C. proc. civ. este nefondată.

Astfel, formalitatea multiplului exemplar, prevăzută de art. 274 C. proc. civ., reprezintă o condiție specială pentru validitatea înscrisului sub semnătură privată care constată convenții sinalagmatice, nefiind aplicabilă contractelor unilaterale, cum este contractul de împrumut.

În ceea ce privește mențiunea „bun și aprobat pentru...‟, cerută înscrisurilor sub semnătură privată care constată obligații unilaterale având ca obiect plata unei sume de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, a precizat că scopul instituirii acestei cerințe este acela de a-1 proteja pe debitor împotriva abuzurilor la care ar putea da loc semnăturile în alb, care dau posibilitatea unui creditor de rea-credință să treacă în cuprinsul actului o sumă sau o cantitate de bunuri mult mai mare decât cea convenită de părți, însă legiuitorul a prevăzut că această formalitate nu este necesară când înscrisul este scris în întregime de mâna celui care se obligă, în acest caz posibilitatea săvârșirii unor abuzuri fiind înlăturată.

Câtă vreme contractul de împrumut a fost scris în întregime de către recurentă și semnat de către aceasta și soțul său, nu mai poate interveni sancțiunea nulității înscrisului, scopul condiției prevăzute de art. 275 alin. (1) C. proc. civ. fiind atins.

Mai mult recurenta a refuzat să răspundă la interogatoriu în ciuda faptului că au fost acordate în acest sens nenumărate termene de judecată, împrejurare ce reprezintă o mărturisire deplină a valabilității contractului de împrumut, conform art. 358 C. proc. civ..

În mod temeinic și legal, cele 2 instanțe au apreciat ca fiind aplicabile dispozițiile art. 358 C. proc. civ. prin raportare la lipsa nejustificată a recurentei, câtă vreme conform contractului individual de muncă încheiat și înregistrat sub nr. 74/15.03.2021 depus la dosarul cauzei de către aceasta, rezultă că în conformitate cu lit. i din contract recurenta beneficia de un concediu anual de odihnă de 21 zile lucrătoare și totodată un salariu de 3.000 lei/lunar.

Așadar, aceasta avea atât posibilitatea de a beneficia de 2 zile de concediu pentru a putea fi prezenta la ședința de judecată, cât și posibilitatea financiară de a se deplasa în țară.

În referire la art. 249 C. proc. civ., au arătat că în lipsa unei probe concludente în sensul că nu recurenta a scris și semnat actul de împrumut pe care se întemeiază acțiunea reclamanților, sunt neîntemeiate susținerile acesteia.

În plus, în fața instanței de fond, reclamanții au invocat prevederile art. 301 alin. (2) și art. 302 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., solicitând verificarea înscrisului, sens în care au prezentat contractul în original, însă nu s-a putut realiza compararea scrierii și semnăturii de pe înscrisuri câtă vreme recurenta a refuzat a se prezenta.

Totodată, recurenta avea posibilitatea solicitării unei expertize grafologice care să stabilească dacă semnăturile existente pe contractul de împrumut îi aparțin și dacă contractul de împrumut a fost scris de către aceasta sau nu.

Au menționat că refuzul interogatorului, ascunderea decesului soțului, neverificarea înscrisului și neefectuarea expertizei grafologice sunt în măsura să dovedească temeinicia contractului de împrumut.

Potrivit art. 1548 C. civ., în materie contractuală vina debitorului obligației este prezumată, iar recurenta nu a făcut dovada unei cauze exoneratoare de răspundere cu privire la nerespectarea obligației de restituire la scadență a sumei împrumutate, martorii audiați în cauză relatând aspecte cu privire la încheierea contractului de împrumut.

În mod corect instanța de apel a reținut că recurenta nu a contestat în niciun fel situația de fapt expusă de reclamanți, aceasta susținând prin apărările formulate doar aspecte vizând nevalabilitatea contractului depus în probațiune și nesemnarea contractului, aspecte care se pot observa printr-o simplă lecturare a întâmpinării depuse la dosarul cauzei, la 02 octombrie 2020, cu 3 zile înaintea termenului de judecată, fapt pentru care raportat la prevederile art. 185 și art. 208 C. proc. civ. se impunea decăderea recurentei din dreptul de a mai propune probe și a invoca excepții.

Au menționat că existența raporturilor contractuale dintre părți este dovedită prin contractul de împrumut sub semnătură privată încheiat la data de 03 iulie 2012, recurenta nu a făcut dovada executării obligațiilor contractuale, respectiv a restituirii sumei de bani împrumutate la data scadentă, nerespectarea obligației de plată producându-le reclamanților un prejudiciu patrimonial cert, echivalent cu suma de bani nerestituită.

Au arătat că respectivul contractul de împrumut încheiat între părți îndeplinește condițiile prevăzute la art. 273 alin. (2) C. proc. civ., în virtutea căruia recurentei îi revenea obligația de a restitui la scadență suma împrumutată de la reclamanți, făcând trimitere la dispozițiile art. 2158 alin. (1) și art. 2164 C. civ. și la termenul de plată stabilit ca începând din anul 2015, dar nu mai mult de anul 2020.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: „Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare‟, se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 27 februarie 2020, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ..

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2) art. 4711 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 17 octombrie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului declarat în cauză la data de 10 decembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care instanța a reținut cauza în pronunțare, în principal, pe excepția nulității recursului, invocată de intimații-reclamanți, și, în subsidiar, pe fondul căii de atac.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În prealabil, Înalta Curte reține că, în condițiile art. 488 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere doar pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege. Aceste cazuri de casare au în vedere doar ipoteze de nelegalitate formală (procedurală), respectiv de nelegalitate substanțială a hotărârii recurate, nefiind posibil ca pe calea recursului să fie reexaminată situația de fapt stabilită în mod suveran de instanțele de fond (prima instanță și cea de apel, ambele îndreptățite și obligate să judece întreaga cauză sub toate aspectele, de fapt și de drept).

Așa fiind, criticile prin care se tinde la stabilirea altei situații de fapt decât cea reținută în mod suveran de instanțele devolutive sunt critici de netemeinicie, care excedează dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. Nu pot fi prin urmare primite acele critici referitoare la pretinsa inexistență a împrumutului între părți, respectiv la nedovedirea acestuia și la nedatorarea sumei pretinse, întrucât aceste chestiuni privesc în mod esențial situația de fapt, fiind critici de netemeinicie care nu pot fi analizate în recurs.

În schimb, criticile care privesc forța probantă a înscrisului sub semnătură privată depus la dosar, respectiv la aplicarea prevederilor art. 358 C. proc. civ. se încadrează în motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă pretinsa nerespectare a unor norme cu caracter procedural referitoare la forța probantă a înscrisurilor, respectiv la procedura de luare a interogatoriului.

Așa fiind, se impune respingerea excepției nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., interpretate per a contrario.

Se constată că, în fapt, instanțele devolutive au reținut că părțile au încheiat un act sub semnătură privată denumit contract de împrumut prin care s-a constatat că, în perioada anterioara anului 2008, aceștia au împrumutat pârâtei și soțului său (în prezent decedat) suma de 70.000 Euro. Din totalul sumei de 70.000 euro, aceștia le-au restituit, în perioada 2008-2012, suma de 12.000 euro, iar restul sumei de 58.000 euro, urma a fi restituita în rate, începând din anul 2015, dar nu mai mult de anul 2020.

În mod legal a reținut instanța de apel, de altfel în acord cu susținerile constante ale recurentei-pârâte, că în raport de data încheierii contractului de împrumut, ca negotium iuris, respectiv 2008, în cauză sunt aplicabile prevederile C. civ. 1864, în acest sens fiind de altfel prevederile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil.

Potrivit acestui text de lege, contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea s. Obligația de restituire a împrumutului fiind un efect al contractului, data restituirii nu poate determina legea aplicabilă, condițiile restituirii rămân supuse legii vechi, sub imperiul căruia actul a fost încheiat.

De asemenea, prezintă importanța data actului, ca negotium iuris, despre care instanțele devolutive au reținut în mod suveran că este anterioară noului C. civ., fiind situată în perioada anului 2008, iar nu data înscrisului recognitiv, care constituie un simplu instrument probator și care este la rândul său supus legii care guvernează efectele contractului. De altfel, în același sens sunt și prevederile art. 26 alin. (1) din noul C. proc. civ., care nu este însă aplicabil ratione temporis.

În ceea ce privește forța probantă a înscrisului recognitiv, contrar susținerilor recurentei, este legală statuarea instanței de apel, potrivit căreia actul intitulat contract de împrumut din data de 03.07.2012 este un act recognitiv care îndeplinește condițiile prevăzute de art. 1189 alin. (1) pct. 1 C. civ. de la 1864 , respectiv cuprinde cauza datoriei (se menționează în mod expres titlul sub care s-au acordat banii respectiv împrumut), obiectul datoriei ( respectiv suma de 70.000 euro împrumutată din care până în 2012 s-a restituit suma de 12.000 euro rămânând de restituit suma de 58.000 euro), modalitatea de restituire a sumei restante ( în rate începând din anul 2015 până cel târziu în anul 2020) precum și data titlului primordial (respectiv anul 2008).

Recurenta nu a combătut aceste statuări, dar a afirmat că forța probantă a înscrisului recognitiv este inexistentă, întrucât nu a fost prezentat înscrisul original (art. 1189 C.civ. 1864). Această interpretare nu poate fi primită, fiind combătută chiar de cuprinsul textului de lege invocat, care prevede că actul de recunoașterea unei datorii constatate prin un titlu precedent nu face proba despre datorie și nu dispensa pe creditor de a prezenta titlul original decât în următoarele cazuri (...) cazul prevăzut de art. 1189 pct.1 C.civ. 1864, care urmează, fiind tocmai cel despre care instanța de apel a constatat că este îndeplinit. După cum s-a arătat deja, aceste constatări nu au fost combătute prin motivele de recurs invocate. Ca urmare, nu se poate reține lipsa forței probante a înscrisului constatator și nici încălcarea dispozițiilor art. 1189 pct. 1 C.civ. 1864.

În ceea ce privește pretinsa nerespectare a dispozițiilor art. 1179 C.civ. 1864, care instituie formalitatea multiplului exemplar, în acord cu susținerile intimaților, Înalta Curte reține că această formalitate nu este aplicabilă contractului de împrumut, care este un contract real și unilateral, întrucât formarea sa valabilă presupune remiterea sumei împrumutate, iar obligațiile revin doar împrumutatului, care este ținut să restituie împrumutul.

În ceea ce privește formalitatea prevăzută de art. 1180 C. civ. 1864, potrivit acestui text de lege, actul sub semnătura privată prin care o parte se obliga către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris, în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puțin acesta, înainte de a subsemna, sa adauge la finele actului cuvintele bun și aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor și apoi să iscălească.

Această dispoziție legală este aplicabilă și înscrisurilor recognitive prin care se recunoaște o datorie de a da o sumă de bani ori o cantitate de bunuri fungibile, rațiunile formalității regăsindu-se și în privința acestor înscrisuri.

Se constată însă că textul de lege prevede două formalități alternative, respectiv fie ca înscrisul să fie scris în întregul său de către debitorul care l-a și semnat, fie ca debitorul, înainte să semneze, să scrie bun și aprobat alături de suma arătată în litere. După cum în mod întemeiat au învederat și intimații, legiuitorul a prevăzut că formula bun și aprobat nu este necesară când înscrisul este scris în întregime de mâna celui care se obligă, în acest caz posibilitatea săvârșirii unor abuzuri fiind înlăturată.

Curtea de Apel a reținut că în cauză, actul recognitiv a fost scris în întregime de către pârâtă, motiv pentru care nu este necesară inserarea formulei bun și aprobat, criticile fiind nefondate sub acest aspect.

Constatarea instanței devolutive că înscrisul a fost scris în întregime de pârâtă reprezintă un element de fapt lăsat la suverana sa apreciere, această constatare neputând fi criticată pe calea recursului, întrucât această critică reprezintă o chestiune de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, în sensul art. 488 C. proc. civ.

Așadar, prin raportare la situația de fapt reținută de instanța de apel, dispozițiile art. 1180 C.civ. au fost respectate în cauză.

Nu au fost încălcate nici prevederile art. 358 C. proc. civ., instanțele devolutive fiind în drept să aprecieze că, în raport de neprezentarea repetată a recurentei la interogatoriu, aceasta nu s-a prezentat în mod nejustificat, prezumția de recunoaștere fiind valorificată de altfel doar într-o manieră complementară și nedecisivă, cu valoarea unui început de dovadă. Procedând la aplicarea prevederilor art. 358 C. proc. civ., instanța de apel nu a încălcat astfel nicio dispoziție legală.

Se constată prin urmare că nu există nicio încălcare a normelor de procedură incidente, nefiind întrunite condițiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta a fost invocat doar în mod formal, nefiind dezvoltate critici prin care recurenta să argumenteze că norme de drept material individualizate în mod concret au fost greșit interpretate și aplicate faptelor reținute în mod suveran de instanțele de fond.

Va fi prin urmare respins recursul, ca nefondat (art. 496 alin. (1) C. proc. civ.).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimații-reclamanți.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta D împotriva deciziei civile nr. 86 din 08 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2024.