ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2454/2024

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a civilă, în data de 29 septembrie 2020, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta B, a solicitat recunoașterea sentinței pronunțate în data de 16.12.2014 în dosarul nr. x-12-12 al Judecătoriei Krayot și a sentinței modificate pronunțate în data de 12.04.2015 în dosarul nr. x-12-12 a Judecătoriei Krayot, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 295 din 2 martie 2021, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta B și a dispus recunoașterea pe teritoriul României a efectelor sentinței pronunțate la data de 16.12.2014 în dosarul nr. x-12-12 (A contra B) de Judecătoria Krayot și a efectelor sentinței modificate pronunțate la data de 12.04.2015 în dosarul nr. x-12-12 (A contra B) de Judecătoria Krayot.

Prin decizia civilă nr. 1099A din 7 iulie 2022, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B, împotriva sentinței civile nr. 295 din 2 martie 2021, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, ca nefondat. A obligat apelanta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 7469,69 lei, reprezentând onorariu avocat și cheltuieli cu traducerea actelor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă B, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, arătând că prin respingerea apelului, instanța de apel a prezentat o altă situație de fapt decât cea rezultată din cererea introductivă și probele administrate, decizia recurată fiind pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea recursului, a arătat că reclamantul a solicitat recunoașterea a două hotărâri judecătorești (sentința din 16.12.2014 a Judecătoriei Krayot și sentința din 12.04.2015 a aceleiași instanțe), iar prin admiterea acțiunii au fost încălcate dispozițiile art. 1097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., întrucât nu a existat decât o singură hotărâre judecătorească împotriva recurentei, respectiv cea din 16.12.2014, cealaltă fiind o îndreptare de eroare materială a hotărârii din 16.12.2014.

Admiterea cererii, așa cum a fost formulată, duce, în opinia recurentei, către situația în care ambele hotărâri judecătorești sunt recunoscute, ambele putând fi puse în executare pe teritoriul României, ceea ce este complet nelegal.

Dispozițiile art. 1097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. lasă la aprecierea instanței de judecată intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română și gravitatea efectului astfel produs, astfel că instanța ar fi trebuit să considere că prejudiciul produs recurentei este unul important, iar în faza de executare ar putea fi obligată la plata dublului sumei datorate.

Prin urmare, recurenta a susținut că atât prima instanță, cât și cea de apel, au omis petitul cererii de chemare în judecată și nu au aplicat motivul de refuz întemeiat pe dispozițiile art. 1097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenta a susținut că nu a fost citată pentru termenul din 16.12.2014 când au avut loc dezbaterile, nu i-a fost comunicată sentința pronunțată la aceeași dată de către Judecătoria Krayot, nefiind îndeplinită condiția recunoașterii hotărârilor judecătorești prevăzută la art. 1096 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Instanța de apel a prezentat o situație de fapt nereală, incorectă, eliminând în mod nelegal aplicarea dispozițiilor art. 1097 alin. (1) lit. f) C. proc. civ. raportat la neîndeplinirea condiției recunoașterii hotărârilor judecătorești prevăzută la art. 1096 alin. (2) și (3) C. proc. civ. Din înscrisul atașat recursului, respectiv un extras de pe portalul de justiție al Statului Israel, în traducere autorizată, reiese că avocatul recurentei a renunțat la mandat între termenul din 20.11.2013 și 15.06.2014, timp în care au mai fost două termene de judecată.

Astfel, instanța de apel, asemenea primei instanțe, nu a cercetat împrejurarea îndeplinirii efective a procedurii de citare și nici împrejurarea comunicării efective a sentințelor a căror recunoaștere se solicită, cercetare care era obligatorie pentru a verifica îndeplinirea condițiilor stabilite de lege pentru recunoașterea și pentru respectarea dreptului la apărare al recurentei.

În continuare, recurenta a prezentat aspecte de procedură cu privire la citarea prevăzută în dreptul israelian, susținând că era necesar ca instanța de apel să solicite un probatoriu cu privire la aspectul citării, făcând referire la jurisprudența CEDO.

În concluzie, recurenta a susținut că nu a fost citată pentru termenul din 16.12.2014 când au avut loc dezbaterile și nu i-a fost comunicată sentința pronunțată la aceeași dată de Judecătoria Krayot, nefiind îndeplinită condiția recunoașterii hotărârilor judecătorești prevăzută de art. 1096 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

În data de 4 aprilie 2024, intimatul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând excepția nulității recursului, invocată de intimat, a cărei analiză este prioritară, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Preliminar, în raport cu criticile reiterate, din cuprinsul cererii de recurs, formulate cu privire la sentința tribunalului, se impune precizarea că, în prezenta fază procesuală, nu este supus verificării jurisdicționale raționamentul judiciar al primei instanțe, chiar și în ipoteza în care acesta a fost validat (fie și în parte, de către instanța de apel, în urma propriei sale examinări a cauzei), din moment ce aceasta ar echivala, în mod nepermis, cu o lipsire de eficiență a judecății realizate în calea ordinară de atac și cu o ignorare a principiului unicității căii de atac.

Așadar, obiectul recursului, conform celor statuate anterior, nu este reprezentat de sentința primei instanțe, ci de hotărârea pronunțată chiar în urma cercetării legalității și temeiniciei acestui prim act jurisdicțional pronunțat în cauză, astfel încât, în continuare, vor face obiect de analiză doar acele susțineri care antamează dezlegările date de către instanța de prim control judiciar.

Verificând criticile formulate prin prisma considerentelor deciziei instanței de apel, se constată că acestea nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate care să vizeze raționamentul instanței de apel în păstrarea hotărârii primei instanțe și care să poată fi examinate în prezenta cale de atac.

Potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3), iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Rezultă, așadar, din conținutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar și ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres și limitativ reglementate de lege.

În consecință, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancționată cu nulitatea.

Aceasta, întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci și expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispozițiilor menționate anterior.

Înalta Curte constată că, deși formal încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prevederi legale care au în vedere situația în care instanța a aplicat greșit normele de drept material, când a recurs la textele de lege incidente pricinii, dar fie le-a încălcat, fie le-a aplicat în mod greșit, recurenta-pârâtă nu a formulat, în concret, critici de nelegalitate încadrabile în acest motiv sau în celelalte motive de casare prevăzute de lege.

În realitate, memoriul de recurs, care se întinde pe mai multe pagini și în conținutul căruia se fac referiri la texte de lege, se bazează pe susțineri cu caracter general, fără a se arăta, în concret, modalitatea în care au fost încălcate acestea de către instanța de apel, recurenta-pârâtă urmărind, în esență, doar reținerea unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de către instanțele de fond.

Printr-o primă critică, recurenta a invocat că „atât instanța de fond, cât și cea de apel au omis petitul cererii de chemare în judecată și nu au aplicat speței de față motivul de refuz evident întemeiat pe dispozițiile art. 1097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.”

În acest sens, sub un prim aspect, se observă că, deși recurenta-pârâtă s-a referit la prevederile art. 1097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., aceste susțineri nu antamează aspecte de legalitate, ci doar chestiuni de temeinicie, din moment ce susține că alta este realitatea juridică raportat la cererea introductivă și la probele administrate.

Or, aceste aspecte nu pot face obiectul cenzurii în prezenta cale extraordinară de atac, cât timp stabilirea situației de fapt pe baza analizării probatoriului este atributul exclusiv al instanțelor devolutive, singurele îndrituite a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces, din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora.

Sub un alt aspect, fără a fi în măsură să atragă controlul judiciar de legalitate al instanței de recurs, critica apare inclusiv ca fiind formulată omisso medio, nefiind dedusă judecății în calea de atac a apelului, aspect care, suplimentar celor arătate, este de natură a împiedica, la rândul său, deducerea acesteia, spre analiză, în prezenta fază procesuală.

Astfel, în fața instanței de apel, pârâta a invocat nerespectarea condițiilor prevăzute de art. 1096 alin. (2) C. proc. civ., arătând că hotărârile a căror recunoaștere se solicită au fost pronunțate în lipsa sa, fiind partea care a pierdut procesul, iar instanța avea îndatorirea de a cerceta dacă au fost înmânate în timp util atât citația pentru termenul la care au avut loc dezbaterile pe fondul cauzei, cât și actul prin care a fost sesizată instanța cu litigiul respectiv și dacă i s-a dat posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.

Raportat la cele criticate în apel, instanța de prim control judiciar a reținut că motivele de refuz a recunoașterii hotărârilor străine sunt prevăzute la art. 1097 C. proc. civ., unul dintre acestea fiind încălcarea dreptului la apărare [alin. (1) lit. f)], instanța de apel analizând în cuprinsul deciziei recurate condițiile prevăzute de acest text legal [art. 1097 alin. (1) lit. f)] raportat la art. 1096 din cod.

Așadar, în fața instanței de apel pârâta nu a formulat o critică cu privire la motivul de refuz prevăzut de art. 1097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., ci doar cu privire la cel reglementat la lit. f) a aceluiași articol, sens în care nu se poate critica direct în recurs neaplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a eliminat în mod nelegal aplicarea dispozițiilor art. 1097 alin. (1) lit. f) C. proc. civ. raportat la neîndeplinirea condiției recunoașterii hotărârilor judecătorești prevăzută de art. 1096 alin. (2) și (3) din cod.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta a prezentat aspecte cu privire la derularea litigiului desfășurat în Israel, depunând atașat cererii de recurs, un extras de pe portalul de justiție din Israel, din care reiese că avocatul său a renunțat la mandat între termenul din 20.11.2013 și cel din 15.06.2014.

În aceeași măsură, nici aceste susțineri referitoare la pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor art. 1097 alin. (1) lit. f) raportat la art. 1096 alin. (2) și (3) C. proc. civ., nu sunt apte a declanșa controlul de legalitate al instanței de recurs, din moment ce, și în cazul acestora lipsește o argumentație juridică propriu-zisă, care să tindă la infirmarea considerentelor instanței de apel, care a apreciat caracterul nefondat al susținerilor vizând necitarea pârâtei la dezbaterea fondului și caracterul inechitabil al procedurii în fața instanței străine, critici formulate din perspectiva dispozițiilor legale anterior indicate.

Curtea de apel a apreciat, raportat la dispozițiile art. 1096 alin. (2) C. proc. civ. și la aspectele de fapt privind renunțarea la mandat depusă de avocatul pârâtei în 08.04.2015, la citația trimisă acesteia pentru termenul din 16.12.2014 și înștiințarea sa cu privire la termenul de judecată și din partea avocatului care a renunțat la mandat, că toate aceste garanții procesuale care dau conținut dreptului la apărare au fost respectate în procedura desfășurată în fața autorităților judiciare din Israel, iar sentința rectificată din 12.04.2015 a fost pronunțată în urma constatării unei erori materiale, în lipsa părților, fără a avea loc dezbateri.

Inclusiv aspectele indicate în continuare, la paginile 5-8 din memoriul de recurs cu referire și la jurisprudența Curții Europene de Justiție, constituie doar aspecte generale sau relative la situația de fapt a litigiului, care nu permit verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, fără a opune susțineri propriu-zise reținerilor instanței de apel (prin care s-a stabilit garantarea dreptului la apărare al pârâtei în cadrul procedurii desfășurate în Israel), recurenta-pârâtă s-a limitat doar la a reafirma că nu a fost citată și că nu i s-au comunicat sentințele a căror recunoaștere se solicită, considerând că simplul fapt al cunoașterii existenței dosarului nu substituie îndeplinirea procedurii de citare.

În consonanță cu cele reținute anterior, se observă că, și de această dată, recurenta a omis să formuleze o argumentație concretă, care să se raporteze la cele reținute de către instanța de apel în sensul că neprezentarea pârâtei la ședință, chiar și din motivul invocat de aceasta, și anume părăsirea teritoriului statului Israel la 27.07.2014, așa cum se pretinde, nu este decât consecința manierei în care pârâta a înțeles să își exercite drepturile procesuale, în sensul de a nu formula apărări și de a nu se prezenta la proces, în condițiile în care poziția procesuală a acesteia a fost de a recunoaște primirea sumelor de bani ce fac obiectul cererii, fapt consemnat în cuprinsul hotărârii, fiind evident că pârâta avea cunoștință despre litigiu și a avut posibilitatea de a formula apărări.

Prin urmare, faptul că, în urma aprecierii probatoriului, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de către recurentă [cu privire la aplicarea art. 1097 alin. (1) lit. f) C. proc. civ.] nu reprezintă un aspect apt să infirme raționamentul logico-juridic al instanței de apel, acesta vizând, în realitate, maniera de stabilire a cadrului factual.

Or, reevaluarea situației de fapt a cauzei și oferirea unei noi interpretări materialului probator administrat în fața curții de apel presupun un control de temeinicie al judecăților înfăptuite în prezenta pricină până în prezent, nepermis instanței de recurs, a cărei cenzură este una exclusiv de legalitate a hotărârii instanței de apel, recursul urmărind să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, criticile astfel formulate vizează aprecierea instanței devolutive asupra unor chestiuni de fapt, aceasta neconstituind un aspect de nelegalitate, ci, cel mult, de netemeinicie a deciziei recurate.

Reiterând, o astfel de reevaluare, de către instanța de recurs, a acestor aspecte, care și-au primit o dezlegare, conform considerentelor anterior arătate, prin care s-a stabilit lipsa lor de relevanță juridică în speță (și pe care partea a înțeles, în mod neconform, să le reia în prezenta cale de atac), nu presupune o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, fiind incompatibilă cu exercițiul dreptului la recurs.

Așadar, deși formal încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reține, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde motive care să poată fi subsumate vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) din același cod.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâta B împotriva deciziei civile nr. 1099A din 07 iulie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București- Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În raport cu soluția pronunțată în cauză și cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea intimatului-reclamant A și va obliga recurenta-pârâtă să îi plătească suma de 8873,83 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat, sumă pe care o apreciază proporțională cu activitatea desfășurată de avocat și cu complexitatea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B împotriva deciziei civile nr. 1099A din 07 iulie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant A a sumei de 8873,83 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 06 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.