ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 243/2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecata înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă la 18 iulie 2019, reclamanta A, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B, Municipiul B prin Primar, Consiliul General al Municipiului B și Primăria Municipiului B – Direcția Patrimoniu, a solicitat să se constate nulitatea absolută a decretului de expropriere nr. 112 din 26 aprilie 1989, cu privire la exproprierea imobilului situat în București, str. (...) (fostă (...)),sector 2, compus din teren în suprafață de 202 mp și construcții în suprafață de 79,64 mp, iar în subsidiar să se constate ineficiența și caducitatea de plin drept a actului normativ. De asemenea, a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, prin exercitarea unei posesii utile.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 645 art. 1837, art. 1846, art. 1869, art. 1890 C. civ. de la 1864.

Prin sentința civilă nr. 1442 din 8 octombrie 2021, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a respins excepțiile inadmisibilității, lipsei de interes și prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiate, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul General al Municipiului B și Primăria Municipiului B și a respins cererea formulată în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind formulată în contradictoriu cu părți fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâții Municipiul B, prin primar general, și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B, a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității parțiale a Decretului nr. 112 din 26 aprilie 1989 emis de Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România, ca neîntemeiat, a admis capătul de cerere privind caducitatea și a constatat ineficacitatea decretului de expropriere, în ceea ce privește imobilul teren în suprafață de 202 mp și construcție de 79,64 mp situat în București, str. (...) (fostă (...)), sector 2.

Prin decizia nr. 1254 A din 26 septembrie 2022, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B și de pârâtul Municipiul B, prin primarul general, împotriva sentinței civile nr.1442 din 8 octombrie 2021, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata - reclamantă A, și cu intimații-pârâți Consiliul General al Municipiului B și Primăria Municipiului B, ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 1254 A din 26 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primar general, formulând următoarele critici:

Hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și art. 2 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel reținând în mod eronat că Legea nr. 10/2001 se aplică numai foștilor proprietari de imobile preluate efectiv de stat, ceea ce implică o deposedare a acestora, în timp ce deposedarea reclamantei de imobilul ce a format obiectul Decretului de expropriere nr. 1122 din 26 aprilie 1989 nu ar fi avut loc.

Instanța de apel a ignorat temeiurile de drept ale acțiunii, respectiv dispozițiile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 și Legea nr. 33/1994, criticile formulate în apel vizând exact definiție dată de legiuitor sintagmei „imobile preluate în mod abuziv” [prin art. 2 din Legea nr.10/2001, precum și sintagma „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil” din art. 6 alin. (1) din Legea nr.213/1998], în condițiile în care imobilul a fost preluat de către Statul Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decretul nr. 122/1989 fiind emis și producând efecte juridice exact în această perioadă).

Chiar dacă deposedarea reclamantei de imobilul ce a format obiectul Decretului de expropriere nr.112 din 26 aprilie 1989 nu a avut loc, nu înseamnă că Legea nr. 10/2001 nu ar fi incidentă în cauză, respectiv că imobilul în litigiu nu aparține domeniului de aplicare al acestei legi, fiind incontestabil aspectul că în prezentul litigiu este vorba despre un imobil preluat de Statul Român în 1989. Ca atare. Legea nr.10/2001 este incidentă, fiind aplicabile și prevederile art. 6 din Legea nr.213/1998, prevederi care apreciază că au fost ignorate de instanța de apel.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1998 (temei de drept invocat și de către intimata-reclamantă prin cererea de chemare în judecată și ignorat de instanța de apel) și de art. 2 din Legea nr. 10/2001, solicită admiterea recursului Municipiului B și casarea deciziei pronunțate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, urmând a fi analizate și soluționate motivele de apel prin raportare la textele de lege evocate în cuprinsul cererii de apel (art. 2 din Legea nr. 10/2001 și art. 6 din Legea nr. 213/1998).

În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (l) pct. 8 C. proc. civ..

Intimata-reclamantă A a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, menționând că recurentul-pârât nu a probat că imobilul în litigiu ar fi fost expropriat, nemaifiind posibilă constituirea proprietății de stat după intrarea în vigoare a Constituției, având în vedere și Deciziile Curții Constituționale nr. 45 și 75 din 1993.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin acțiunea dedusă judecății reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a Decretului Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 112 din 26 aprilie 1989 privind exproprierea imobilului situat în București, str. (...) (fostă (...)), sector 2, compus din teren în suprafață de 202 mp și construcții în suprafață de 79,64 mp, iar în subsidiar să se constate ineficiența și caducitatea de plin drept a actului normativ, în drept fiind invocate dispozițiile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 și art. 35 al Legii nr. 33/1994.

Prin cererea precizatoare depusă la 28 septembrie 2020, reclamanta a arătat că imobilul nu a fost preluat niciodată de stat, autorii fiind decedați la momentul emiterii decretului, iar efectele acestui decret nu s-au mai produs în contextul Revoluției din anul 1989, reclamanta fiind în posesia imobilului de la acel moment și până în prezent, astfel că instanța de judecată este chemată să soluționeze ineficacitatea juridică a titlului de proprietate al statului.

Procedând la calificarea cererii de chemare în judecată, prima instanță a relevat că reclamanta a utilizat sintagma „constatarea nulității absolute”, însă din motivare rezultă că „solicită să se constate ineficiența și caducitatea actului normativ”, iar efectele acestui decret nu s-au mai produs în contextul Revoluției din anul 1989.

Prin urmare, tribunalul a reținut că, deși reclamanta a invocat art. 35 din Legea nr. 33/1994, acțiunea acesteia nu viza retrocedarea imobilului în baza acestor dispoziții, pentru a atrage incidența dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, ci ineficacitatea acestui act, ale cărui efecte nu s-au produs niciodată, câtă vreme reclamanta a rămas tot timpul în stăpânirea imobilului. Astfel, solicitarea reclamantei a vizat constatarea caducității respectivului decret pentru a-și putea intabula dreptul de proprietate în cartea funciară.

Calificarea juridică dată de prima instanță obiectului cererii de chemare în judecată a fost validată implicit de către curtea de apel în cadrul considerentelor ce fundamentează soluția de respingere a apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, care a vizat însă modul de aplicare a prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ. prin raportare la Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii.

Luând în examinare prima critică, prin care recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a ignorat temeiurile de drept ale acțiunii, Înalta Curte constată că, deși pune în discuție respectarea principiului disponibilității, conform căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților [art. 9 alin. (2) C. proc. civ.], fiind susceptibilă de încadrare în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., această critică nu poate fi analizată, întrucât este invocată pentru prima oară în recurs.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ,,Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.”

Regula instituită de aceste dispoziții legale reprezintă o aplicare în materia recursului a principiului înscris în art. 459 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia o cale de atac extraordinară nu poate fi exercitată omisso medio.

Obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, motiv pentru care nu pot fi supuse controlului instanței de recurs, omisso medio, neregularități ivite în primă instanță și care nu au fost deduse cenzurii instanței de apel. Partea care vrea să își conserve dreptul la critică asupra judecății urmate și soluției date în primă instanță inclusiv în recurs trebuie să formuleze criticile corespunzătoare și în apel, ocazionând, așadar, un control judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicție în fond și, doar dacă aceste demers rămâne fără succes, poate reitera criticile corespunzătoare și în recurs.

În cauză, se constată că pârâtul Municipiul B, prin primar general, a declarat apel împotriva sentinței civile nr.1442 din 8 octombrie 2021 a Tribunalului București - Secția a III-a civilă, însă nu a formulat un motiv de apel care să supună analizei dacă prima instanță a respectat principiul disponibilității atunci când a procedat la calificarea acțiunii și a reținut că reclamanta a solicitat să se constate ineficacitatea/caducitatea decretului de expropriere.

Drept urmare, în conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., pârâtul nu poate invoca nerespectarea principiului disponibilității pentru prima oară în recurs, întrucât această critică presupune analiza legalității hotărârii primei instanțe sub aspectul calificării cererii de chemare în judecată. Or, cum instanța de apel nu a fost învestită cu o critică în acest sens, instanța de recurs nu mai poate analiza direct legalitatea hotărârii primei instanțe sub acest aspect, deoarece partea neatacată din hotărâre beneficiază de autoritate de lucru judecat.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat hotărârea pronunțată în sensul că a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, instanța de apel reținând, în mod eronat, că Legea nr. 10/2001 este incidentă numai dacă imobilul a fost preluat efectiv de stat.

Critica este nefondată.

Conform prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ,,imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.”

Dispozițiile art. 2 din același act normativ, a căror interpretare face obiectul criticii recurentului-pârât, determină sfera imobilelor preluate abuziv care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, stipulând următoarele:

,,(1) În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: a) imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare; b) imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist; c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și altele asemenea, neîncheiate în forma autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din C. civ., în acest din urma caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă; d) imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate; e) imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; f) imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau în Buletinul Oficial; g) imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensații echitabile; h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare; i) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.”

Norma enunțată relevă că apartenența imobilului la categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din modalitățile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, este criteriul în raport cu care se determină domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001.

Contrar opiniei recurentului-pârât, împrejurarea că intimata-reclamantă nu a fost deposedată de imobil este definitorie pentru a verifica dacă Legea nr. 10/2001 este incidentă în litigiul pendinte, deoarece sintagma ,,imobilele preluate în mod abuziv” nu poate fi interpretată decât în sensul că preluarea a fost efectivă.

Înalta Curte constată că situația de fapt, astfel cum a fost reținută de prima instanță și confirmată de instanța de apel - care nu mai poate fi reexaminată în calea de atac a recursului în care se exercită exclusiv un control de legalitate a hotărârii recurate – relevă că intimata-reclamantă A nu a fost deposedată de imobilul situat în București, str. (...) (fostă (...)),sector 2, ce a format obiectul Decretului de expropriere nr. 112 din 26 aprilie 1989.

Interpretând corect aceste prevederi în raport cu situația de fapt reținută în cauză, instanța de apel a constatat că acțiunea dedusă judecății poartă asupra unui imobil care nu intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, deoarece imobilul nu a fost preluat în mod efectiv de stat, motiv pentru care nu sunt aplicabile regulile de drept substanțial din această lege.

Validând raționamentul instanțelor de fond, Înalta Curte reține că interpretarea dată dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 este în acord cu jurisprudența Curții Constituționale, care prin Decizia nr. 45 din 14 iulie 1993 a statuat astfel: „În prezent nu mai există nici un temei legal pentru preluarea de către stat a unui imobil expropriat printr-un act anterior Constituției și constituirea, pe această bază, a proprietății de stat asupra acelui imobil. De aceea, în măsura în care imobilele revendicate nu au fost preluate efectiv de la proprietari până la intrarea în vigoare a Constituției, dreptul proprietarilor expropriați nu mai poate fi transferat la stat ca urmare a actului de preluare în baza decretelor de expropriere. Problema dacă a existat sau nu un act de preluare efectivă, fiind o stare de fapt, este de competența exclusivă a instanței de judecată.”

De asemenea, în cuprinsul considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 75/1993 s-a reținut: ,,Potrivit regimului juridic al exproprierilor din anul 1989, imobilele nepreluate efectiv de stat, în vederea demolării, rămân în proprietatea deținătorilor. Pe cale de consecință, în măsura în care un imobil expropriat nu a fost preluat efectiv de la proprietar până la intrarea în vigoare a Constituției, dreptul proprietarilor expropriați nu mai poate fi transferat la stat, ca urmare a actului de preluare, neexistând un temei legal pentru o asemenea operațiune. Deci, după intrarea în vigoare a Constituției, în măsura în care un imobil expropriat nu a fost preluat anterior, nu mai este posibilă constituirea proprietății de stat asupra acelui imobil, în temeiul decretului de expropriere.”

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..

Cât privește susținerea în sensul că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 au fost ignorate de instanța de apel, susceptibilă de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a argumentat în mod corespunzător concluzia că Legea nr. 10/2001 nu este incidentă în cauză, respingând astfel motivul de apel prin care pârâtul Municipiul București, prin primar general, a susținut că actul normativ menționat vizează orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil.

Or, întrucât raționamentul instanței de apel scoate în evidență că imobilul ce face obiectul acțiunii deduse judecății nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, este evident că este exclusă oricare dintre ipotezele enumerate în art. 2 din acest act normativ, inclusiv cea de la litera h) care vizează ,,orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare”. Aceasta este rațiunea pentru care nici nu se impunea ca instanța de apel să facă trimitere la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare.

Deși recurentul-pârât a apreciat că motivarea este insuficientă sub acest aspect, pentru a justifica cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reamintește că instanța nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, în cauză fiind suficientă examinarea chestiunii privind incidența Legii nr. 10/2001.

Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, condiții care, în cauza de față, sunt îndeplinite.

În jurisprudența CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) și că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006).

Reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns motivelor de apel, Înalta Curte constată că nu este incident nici cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ..

În consecință, având în vedere că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul B, prin primar general.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul B, prin primar general, împotriva deciziei nr. 1254 A din 26 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2024.