ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 180/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin încheierea de ședință din 24 septembrie 2024, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a suspendat, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ., judecata apelurilor formulate de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și de apelantul-pârât A împotriva sentinței nr. 292/26.02.2021 și a încheierii din 27.11.2020 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a civilă în dosarul nr. x/3/2020, în contradictoriu cu intimații-pârâți B și C.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Recurentul a arătat că în mod greșit a fost dispusă suspendarea judecății cauzei în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind că, prin cererea de chemare în judecată, a precizat în concret că suma de 448.750 lei, solicitată prin primul petit al demersului judiciar, reprezintă valoarea totală a prejudiciului adus vegetației forestiere prin exploatarea ilegală a unei cantități de masă lemnoasă de 1.795 mc, indicând, în acest sens, adresa emisă în 29.01.2015 în dosarul penal nr. x/P/2014 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești și adresa nr. 995/28.01.2015 a ITRSV Ploiești, în legătură cu care arată că au fost depuse anexat cererii introductive de instanță.

Arată că, în cadrul acestora, este precizat în mod neechivoc atât cuantumul prejudiciului solicitat prin cererea de chemare în judecată, cât și modalitatea de calcul al acestuia.

Menționează, totodată, și că, prin notele de ședință nr. 13631/30.08.2024, a dat curs solicitării instanței de apel, sens în care a învederat faptul că, potrivit mențiunilor din cuprinsul Ordonanței de clasare, după începerea urmăririi penale din 24.07.2017, dată în dosarul nr. x/P/2017 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa (ulterior declinării cauzei de la Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești), Ministerul Finanțelor, în reprezentarea A, s-a constituit parte civilă în procesul penal, ca urmare a tăierii nelegale și comercializării unui volum total de 1.795 mc de masă lemnoasă, cu suma de 448.750 lei (aproximativ 100.000 euro), constând în valoarea totală a pagubei aduse vegetației forestiere, astfel cum a fost calculată de reprezentanții ITRSV Ploiești, în conformitate cu prevederile OM nr. 86/2013 și ale art. 105 alin. (2) din Legea nr. 46/2008, conform adresei nr. 995/28.01.2015.

Arată, totodată, că în competențele Ministerului Finanțelor nu se regăsesc instrumente care să permită realizarea unei alte evaluări a prejudiciului pretins, care să înfrângă evaluările realizate de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești în cadrul urmăririi penale din dosarul nr. x/P/2014.

Pentru aceste motive, consideră ca încheierea recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de procedură cuprinse în art. 242 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care, contrar celor arătate prin încheiere, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a dat curs solicitării instanței din încheierea din 27.05.2024 și a precizat, pentru termenul de judecată din 24.09.2024, atât cuantumul prejudiciului pretins, cât și modalitatea de calcul al acestuia.

- Intimatul-pârât A a formulat întâmpinare, în termenul legal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Arată că soluția pronunțată este legală și temeinică, având în vedere, pe de o parte, că necesitatea dovedirii de către reclamant a modului de calcul al pretinsului prejudiciu a fost invocată de pârâți încă de la judecata din fața primei instanțe, iar, pe de altă parte, omisiunea sa de a se conforma acestei obligații procedurale îi prejudiciază pe pârâți în exercitarea dreptului la apărare.

Menționează că, în temeiul art. 249 C. proc. civ., pe lângă dovedirea celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale, recurentului îi incumbă și sarcina de a dovedi existența unui prejudiciu și cuantumul acestuia.

Instanța de apel nu i-a solicitat reclamantului să precizeze cuantumul prejudiciului, ci modul de calcul al acestuia, iar acesta nu a fost depus la dosarul cauzei.

Susține că modul de calcul al valorii lemnului exploatat, pretins nelegal, ar fi putut fi stabilit exclusiv pe baza unei expertize evaluatorii de specialitate, care însă nu a fost solicitată și administrată nici în dosarul penal și nici în prezentul litigiu.

Mai arată că ordonanța de clasare nu stabilește valoarea și modul de calcul al vreunui prejudiciu, iar o simplă adresă emisă de ITRSV Ploiești, pe lângă faptul că nu reflectă modul de calcul, nu are valoare probatorie, din moment ce nu a fost confirmată de către o instanță de judecată.

Evidențiind cadrul factual, menționează că în cauză nu a fost dovedită nici existența și nici întinderea prejudiciului, astfel că acesta nu este cert, sens în care arată, în legătură cu adresa emisă de ITRSV Ploiești, că în speță nu este evidențiată nici categoria de lemn luată în considerare și nici prețul stabilit pentru această categorie, respectiv că există neconcordanțe cu privire la volumul de masă lemnoasă exploatată.

Astfel, în cererea de chemare în judecată se solicită contravaloarea a 1.025 mc lemn tranzacționat din UA 4B-C și 770 mc lemn tranzacționat din UA 6B, însă, potrivit Notei de constatare nr. 525/08.11.2013, din UA 4 B-C era exploatat un volum de aproximativ 400 mc masă lemnoasă, iar nu de 1025 mc, cum se reține în cererea de chemare în judecată.

De asemenea, din UA 6B era exploatat un volum de 700 mc de lemn, iar nu de 770 mc, cum se reține în cerere.

Mai arată și că încadrarea masei lemnoase într-o categorie sau alta este o chestiune de specialitate, care presupune o anumită expertiză în domeniul silviculturii, astfel că simplele susțineri ale reclamantului în sensul că o parte din lemnul exploatat ar fi fost de bună calitate nu pot conduce la ideea că acesta nu se încadra în categoria tăierilor „accidentale”, ci în categoria „principale”.

Tot în legătură cu fondul cauzei, intimatul-pârât arată că, în prezenta cauză, deși sarcina probatorie îi incumbă, reclamantul-apelant nu aduce nicio probă credibilă în ceea ce privește calitatea lemnului și încadrarea acestuia în categoria „principale”, iar simplele sale susțineri nu au valoare probatorie, precum și că singura probă care ar fi putut combate înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către intimați, care relevă faptul că s-au efectuat tăieri accidentale, ar fi fost o expertiză de specialitate, care să stabilească calitatea lemnului extras și categoriile din care acesta făcea parte, probă care, însă, nu a fost solicitată nici în cadrul dosarului penal și nici în cadrul prezentului litigiu.

- Intimatul-pârât B a formulat întâmpinare, în termenul legal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Arată intimatul că, în speță, era necesar ca reclamantul să își precizeze acțiunea sub aspectul întinderii prejudiciului, întrucât numai în acest fel instanța poate soluționa cauza în raport cu îndrumările instanței de trimitere, precum și că, în conformitate cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanța este în drept să solicite explicații reclamantului în legătură cu modul în care a determinat prejudiciul invocat.

Evidențiind situația de fapt, precizează că în speță era necesar ca reclamantul să arate modul de calcul al prejudiciului, indicând cantitatea de masă lemnoasă pentru care se solicită plata unui prejudiciu și calitatea masei lemnoase pretins a fi fost exploatată.

Menționează că instanța de apel nu i-a solicitat un punct de vedere reclamantului, ci doar o detaliere a modului de calcul al prejudiciului, raportat la nivelul mediu de înțelegere al unei persoane, pentru a avea un punct de plecare în cercetarea procesului.

Adresa Direcției Naționale Anticorupție-Serviciul Teritorial Ploiești nu poate reprezenta o precizare la acțiune, în sensul prevăzut de normele procesual civile, întrucât corespondența din cadrul unui dosar de urmărire penală (încheiat cu o ordonanță de clasare) nu are o relevanță juridică.

Relevând conținutul ordonanței de clasare, intimatul-pârât precizează că aceasta nu arată care ar putea fi valoarea prejudiciului și modul ce calcul al acestuia, astfel că DNA nu a făcut o evaluare a prejudiciului.

Mai arată și că Ministerul Finanțelor are deschisă calea prevăzută de art. 105 din Codul silvic, sens în care poate apela la persoane care au abilitatea necesară a efectua astfel de calcule și a le pune la dispoziția sa.

- Intimatul-pârât A a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului B, prin care a arătat că este de acord cu apărările acestuia.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând încheierea atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele expuse în continuare.

Obiectul recursului este reprezentat de încheierea din 24 septembrie 2024, prin care Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a dispus, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ., suspendarea judecății cauzei pentru neîndeplinirea, de către reclamantul-apelant, a obligației stabilite în sarcina sa la termenul de judecată din 27 mai 2024, de a preciza modalitatea de calcul al sumei solicitate cu titlu de prejudiciu.

Prin susținerile formulate, recurentul invocă, în esență, aplicarea eronată, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ., prin aceea că, pe de o parte, a dat curs obligației stabilite în sarcina sa la termenul de judecată din 27 mai 2024, sens în care a precizat valoarea totală a prejudiciului pretins a fi reparat, astfel cum a fost calculată de reprezentanții ITRSV Ploiești, în conformitate cu prevederile OM nr. 86/2013 și ale art. 105 alin. (2) din Legea nr. 46/2008, conform adresei nr. 995/28.01.2015, iar, pe de altă parte, că nu deține instrumente care să îi permită realizarea unei alte evaluări a prejudiciului pretins.

Criticile deduse judecății, subsumabile motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează o instituție de drept procesual, sunt întemeiate.

Potrivit dispozițiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când constată că desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite în cursul judecății, judecata putând fi reluată la cererea părții, când aceasta și-a îndeplinit obligațiile stabilite în sarcina sa.

Norma procedurală anterior menționată instituie, astfel, un caz particular de suspendare facultativă a judecății, ca sancțiune procedurală, care presupune, pe de o parte, culpa părții, pentru neîndeplinirea unor obligații prevăzute de lege ori stabilite de instanță în cursul judecății, și, pe de altă parte, imposibilitatea de a conferi o dezlegare jurisdicțională cauzei.

În speță, curtea, învestită fiind cu soluționarea apelului principal formulat de reclamant împotriva sentinței nr. 292 din 26 februarie 2021 a Tribunalului București - Secția a III-a civilă, respectiv a apelului incident declarat de pârâtul A împotriva aceleiași sentințe și a încheierii din 27 noiembrie 2020, ca efect al pronunțării deciziei nr. 2357 din 28 noiembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă (prin care s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, ca urmare a casării deciziei instanței de apel din cel dintâi ciclu procesual), i-a pus în vedere reclamantului-apelant, la termenul de judecată din 27 mai 2024, să precizeze modalitatea de calcul al sumei solicitate cu titlu de prejudiciu prin acțiunea introductivă de instanță.

Se remarcă, în acest context, că prin decizia de casare s-a stabilit, pe de o parte, necesitatea pentru instanța de apel de a lămuri, cu ocazia rejudecării, în principal, aspectele relevante în privința elaborării sau modificării amenajamentului silvic valabil la data săvârșirii faptelor reclamate, în vederea calificării acestora ca reprezentând delicte civile, iar subsecvent, tot pentru a contura existența unei fapte ilicite (distinct de apărările pârâților relative la prezumția de legalitate a actului administrativ), de a determina cantitatea de masă lemnoasă care putea fi exploatată ca urmare a calificării acesteia ca „produse accidentale I” și modul în care s-a făcut această calificare, urmând ca doar apoi să verifice și restul condițiilor necesare angajării răspunderii delictuale a pârâților.

Din verificările efectuate în dosarul nr. x/3/2020* al Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, se constată că reclamantul a depus la dosar, în 3 septembrie 2024, note scrise care conțin răspunsul acestuia la obligația stabilită în sarcina sa de către instanța de apel.

În concret, reclamantul a arătat cu privire la solicitarea instanței de la termenul de judecată din 27 mai 2024, de a indica modalitatea de calcul al prejudiciului, că înțelege să se prevaleze de mențiunile cuprinse în cadrul ordonanței de clasare dispuse în dosarul penal nr. x/P/2017, prin care Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa a reținut că „Ministerul Finanțelor Publice s-a constituit parte civilă în procesul penal, ca urmare a tăierii nelegale și comercializării unui volum total de 1.795 metri cubi masă lemnoasă, cu suma de 448.750 lei (circa 100.000 de euro), valoare totală a pagubelor aduse vegetației forestiere, calculată de reprezentanții ITRSV Ploiești, în conformitate cu prevederile OM nr. 86/2013 și art. 105 alin. (2) din Legea nr. 46/2008, conform adresei nr. 995/28.01.2015.”

Față de cele arătate, nu se poate reține în sarcina reclamantului o conduită de natură să împiedice continuarea procesului, pentru a fi aplicată sancțiunea suspendării judecății apelului, atât timp cât acesta a dat curs solicitării instanței, indicând, în mod expres, elementele care configurează pretenția formulată, respectiv cantitatea de masă lemnoasă pretins a fi fost tăiată nelegal și valoarea acesteia, care permiteau extragerea modalității de calcul, din perspectiva reclamantului, a sumei solicitate cu titlu de prejudiciu, formulă supusă verificării de către instanța devolutivă de control judiciar.

În aceste circumstanțe, nu se poate reține ipoteza normativă stabilită în cuprinsul prevederilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce îl privește pe reclamantul-apelant, respectiv a ignorării obligației procesuale trasate în sarcina sa.

În consecință, se observă că instanța de apel trebuia să procedeze la continuarea judecății, iar nu să suspende judecata apelurilor, întrucât nu a existat o cauză efectivă care să impieteze asupra finalizării verificării jurisdicționale a legalității și temeiniciei statuărilor primei instanțe.

Dimpotrivă, în acord cu cele arătate anterior, se constată inclusiv că nu orice lipsă de diligență din partea apelantului poate fi sancționată cu sistarea temporară a judecății, dispozițiile procedurale aplicându-se doar pentru situațiile în care cercetarea judecătorească nu mai poate continua.

Drept urmare, se constată, contrar reținerilor instanței de apel, că „nedepunerea procesului-verbal din care ar fi rezultat calculul și nici a altor înscrisuri din care să rezulte acesta”, nu implica eo ipso suspendarea judecății în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ., dată fiind faza procesuală în care se afla pricina, care nu presupunea o verificare a temeiniciei pretențiilor în primă instanță, ci, dimpotrivă, o cenzurare a legalității și temeiniciei sentinței tribunalului.

Mai mult, instanța de apel se află în faza rejudecării după casarea cu trimitere, dispusă prin decizia nr. 2357 din 28 noiembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă, astfel încât, în aplicarea art. 501 C. proc. civ., trebuie să dea efecte îndrumărilor în drept ale instanței supreme vizând existența faptei ilicite și subsecvent, existența și întinderea prejudiciului , rămânând însă instanță de control judiciar, iar nu una învestită cu judecata în primă instanță, care își verifică limitele învestirii în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată.

În același timp, nedepunerea, de către o parte, a unor mijloace de probă în dovedirea temeiniciei pretenției deduse judecății nu poate avea drept consecință, prin ea însăși, aplicabilitatea incidentului procedural supus analizei, întrucât o asemenea manifestare procesuală a părții constituie doar o expresie a principiului disponibilității, ce guvernează procesul civil, în concordanță cu prevederile art. 9 C. proc. civ.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a arătat, pricina aflându-se în faza procesuală a apelului, curtea era învestită, în acord cu dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., cu a verifica, în limitele cererilor de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță (ținând cont, totodată, de problemele de drept care au primit dezlegare prin decizia de casare), iar, astfel, fie să mențină, fie să invalideze raționamentul logico-juridic al tribunalului.

Așa fiind, instanța de apel realizează doar un control judiciar asupra hotărârilor atacate, ce nu poate avea în vedere alte elemente decât cele care au format deja obiectul primei judecăți, din moment ce prevederile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. îngăduie părților cel mult să își expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe, în măsura în care apreciază acest lucru ca fiind necesar, pentru buna soluționare a pricinii.

Cum scopul edictării prevederilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ. este exclusiv acela de a sancționa pasivitatea părții în realizarea unor obligații procesuale esențiale și a căror neîndeplinire conduce la împiedicarea desfășurării normale a cauzei cu ocazia cercetării procesului, fără ca măsura, aflată la dispoziția instanței, să poată fi una discreționară, se constată inexistența unui impediment în continuarea judecății cauzei, ale cărei limite devolutive au fost determinate de ceea ce s-a apelat, respectiv de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță, ținându-se seama și de dezlegările deciziei de casare.

Pentru aceste considerente, constatând că este întemeiat motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa încheierea recurată și va trimite cauza curții de apel, în vederea continuării judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva încheierii din 24 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/3/2020*.

Casează încheierea recurată și trimite cauza la curtea de apel, pentru continuarea judecării apelului.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 ianuarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.