ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1725/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Ialomița la data de 30.01.2019, reclamanta S.C. A S.R.L. a chemat în judecată pârâta Agenția Domeniilor Statului, solicitând obligarea pârâtei să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie bunurile mobile și imobile descrise în contractul de vânzare-cumpărare nr. 96/2004 și în contractul de vânzare-cumpărare nr. 2/2004, în valoare totală de 838.000 lei. Prin cererea depusă la termenul din 17 septembrie 2019, reclamanta a precizat că înțelege să revendice bunurile evidențiate în anexele la contractul de vânzare nr. 96/2004, amplasate pe terenul cu suprafața de 290.625,35 mp, și bunurile imobile în exteriorul acestui teren - sisteme de desecare și drenaj, sisteme de irigații, canale, podețe, căi de acces drumuri de exploatare -, evidențiate în anexa total II la același contract și a depus la dosar, în completarea probei cu înscrisuri, raport de expertiză în dosar nr. x/98/2007 al Tribunalului Ialomița, raport de expertiză în dosar nr. x/2010 Tribunalul Ialomița, schițe de amplasament, raport de expertiză în dosar nr. y/2010 Tribunalul Ialomița, raport de expertiză în dosar nr. x/2/2008 Tribunalul Ialomița. La termenul din 14 mai 2019, s-a dispus introducerea în cauză, ca intervenient forțat, a B S.R.L. La termenul din 29 octombrie 2019 s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenient, a Statului Român. Prin încheierea pronunțată la 15 septembrie 2020 s-a dispus trimiterea dosarului la Tribunalul Giurgiu, conform încheierii de strămutare nr. 51/F/2020 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă.

Sentința pronunțată de Tribunalul Giurgiu Prin sentința civilă nr. 12 din 13 aprilie 2021, Tribunalul Giurgiu - Secția civilă a respins excepțiile lipsei de interes și lipsei calității procesuale pasive invocate de reclamanta S.C. A S.R.L., a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Agenția Domeniilor Statului și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și, pe cale de consecință, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta B S.R.L..

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1091A din 07 iulie 2022, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a hotărât după cum urmează: A respins apelul principal declarat de apelanta-reclamantă S.C. A S.R.L. împotriva încheierii din data de 26.01.2021, pronunțată de Tribunalul Giurgiu în dosarul nr. x/98/2019, ca nefondat. A respins apelul incident declarat de apelanta-intervenientă S.C. B S.R.L. împotriva încheierii din data de 02.02.2021, pronunțată de Tribunalul Giurgiu în dosarul nr. x/98/2019, ca nefondat. A admis apelurile declarate de apelanta-reclamantă S.C. A S.R.L. și de apelanta-intervenientă S.C. B S.R.L. împotriva sentinței civile nr.12/13.04.2021 și încheierii din data de 06.04.2021, pronunțate de Tribunalul Giurgiu - Secția civilă în dosarul nr. x/98/2019, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Agenția Domeniilor Statului și cu intimatul-intervenient Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C - Administrația Județeană a Finanțelor Publice D. A anulat în tot sentința și încheierea din data de 06.04.2021 și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1091A din 07 iulie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs intervenienta S.C. B S.R.L.. Prin motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-intervenientă critică soluția de respingere a excepției autorității de lucru judecat, sub efectul său negativ. În dezvoltarea motivelor de recurs, sub un prim aspect criticat, recurenta a arătat că, în soluționarea pretențiilor S.C. A S.R.L., se impunea verificarea cu prioritate a „calității de proprietar neposesor" a reclamantei asupra bunurilor invocate, respectiv a calității de „posesor neproprietar" a Statului Roman, prin Agenția Domeniilor Statului, respectiv a recurentei, în calitate de concesionar asupra bunurilor respective. Or, verificarea acestor chestiuni s-a făcut, în prealabil, în mod definitiv, instanțele pronunțându-se în seria de hotărâri judecătorești invocate de aceasta, asupra calității de proprietar/lipsei calității de proprietar a S.C. A S.R.L. asupra acelorași bunuri, care se discută și în dosarul de față. În ceea ce privește prima categorie de bunuri revendicate (bunuri din sediul fermelor, situate pe terenul de 290.652.35 mp), intimata-reclamantă susține că este proprietar și că are toate atributele dreptului de proprietate, inclusiv posesia. Cu privire la acestea au fost puse în discuție excepțiile lipsei de interes și lipsei calității procesuale pasive, inclusiv prin raportare la aspectelor tranșate anterior de către instanțe, în principal cu autoritate de lucru judecat (efect negativ), în subsidiar, pentru o apărare completă, cu autoritate de lucru judecat (efect pozitiv)/putere de lucru judecat. În ceea ce privește a doua categorie de bunuri (sisteme de desecare și drenaj, sisteme irigații, amenajări terenuri - canale, podețe s.a, drumuri de exploatare și alte cai de acces), despre care chiar S.C. A S.R.L. susține ca se găsesc în afara suprafeței de 290.652.35 mp, respectiv pe întreaga suprafață de 8.546 ha, care este concesionata recurentei, în baza contractului nr. 10/2004, și intabulată în favoarea statului, s-a pus în discuție excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în considerarea aspectelor tranșate anterior de către instanțe, în principal cu autoritate de lucru judecat (efect negativ), iar, în subsidiar, cu autoritate de lucru judecat (efect pozitiv)/putere de lucru judecat. Autoritatea de lucru judecat a fost invocata în raport cu (i) decizia nr.4729 din 28.11.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul x/2/2008, și încheierea aceleiași instanțe din 20.11.2013 pronunțată în dosarul x/2/2008/a9 și (ii) decizia nr. 39/2013 din dosarul x/98/2010*, pronunțată de Curtea de Apel Bacău. Aceste hotărâri sunt ultimele care au tranșat disputa dintre părți, definitiv și irevocabil, fiind și singurele care au tranșat întinderea dreptului de proprietate al S.C. A S.R.L., deținut în baza contractului nr. 96/2004, și care au avut în vedere expertizele de care se prevalează reclamanta. După expunerea unor pasaje din hotărârile anterior menționate, recurenta a arătat că prin acestea s-a tranșat fără nicio urmă de îndoială că toate activele aferente contractului nr. 96/2004 se găsesc exclusiv pe suprafața de 290.652,35 mp a S.C. A S.R.L, deținută în proprietate în baza contractului nr. 2/2004, bunuri cu privire la care S.C. A S.R.L recunoaște că are proprietatea și posesia. Totodată, prin hotărârile în discuție s-a statuat că activele S.C. A S.R.L nu sunt situate pe suprafața de 8.546 ha, concesionată recurentei. Or, în condițiile în care cu privire la categoria I de bunuri, instanțele au statuat ca S.C. A S.R.L are proprietatea activelor de pe suprafața de 290.652,35 mp, iar aceasta a și recunoscut că are posesia acestor active, iar cu privire la categoria II de bunuri instanțele au statuat ca S.C. A S.R.L nu deține vreun drept de proprietate asupra vreunui activ de pe suprafața de 8.546 ha, și în condițiile în care acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, se impunea reținerea excepției autorității de lucru judecat cu efect negativ, fără o altă analiză. A mai susținut recurenta că instanța de apel a interpretat într-o manieră restrictivă, forțată, noțiunea de obiect al dosarelor, fără a avea în vedere că identitatea de obiect presupune reclamarea aceluiași beneficiu juridic identic cu cel dedus judecății anterior. Or, pentru a se stabili existența identității de obiect, analiza comparativă trebuie să vizeze scopul final urmărit, în cauză acesta fiind ca reclamantei să i se recunoască dreptul de proprietate asupra activelor aflate pe suprafața de 8.546 ha, pentru ca ulterior să i se recunoască și dreptul de concesiune asupra terenului aferent acestor active. Însă, așa cum s-a arătat, s-a tranșat deja asupra faptului că S.C. A S.R.L. nu are drept de concesiune pentru suprafața de 8.546 ha, întrucât nu are drept de proprietate cu privire la activele care se găsesc pe suprafața de 8.546 ha. În ceea ce privește drepturile subiective valorificate de S.C. A S.R.L, aferente fiecărui litigiu privit în parte, și acestea se suprapun, fiind vorba de valorificarea drepturilor ce rezidă din dreptul de proprietate. În ambele litigii, ceea ce se dispută este existența/întinderea dreptului de proprietate al S.C. A S.R.L, restul pretențiilor fiind adiacente, fundamentate și condiționate de existența/întinderea dreptului de proprietate. În continuare, recurenta a arătat că există identitate de părți, întrucât toate litigiile s-au soluționat în contradictoriu cu S.C. A S.R.L, Agenția Domeniilor Statului și recurenta-intervenientă. Astfel, hotărârile în discuție produc efecte, sunt opozabile și obligatorii pentru părțile din litigii. Totodată, există și identitate de cauză, care implică existența unei identități de fapte și de reguli de drept aplicabile acestor fapte. Se vorbește, astfel, de aceeași situație factuală (aceleași active, același titlu - contractul 96/2004), încadrată pe aceleași prevederi legale, cele ce vizează proprietatea. Nu prezintă importanță, în opinia recurentei, exclusiv temeiul de drept în baza căruia au fost formulate cererile de chemare în judecată, ci faptul că în ambele litigii, într-o formă sau alta, a fost analizată și tranșată aceeași problemă de drept (existenta/întinderea dreptului de proprietate), care condiționează celelalte pretenții adiacente (doar acestea fiind fundamentate pe temeiuri de drept diferite). Ceea ce contează este fundamentul raportului juridic dedus judecății, pe care se grefează celelalte pretenții (relația cauză-efect). Conchizând, recurenta solicită, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în vederea admiterii apelului declarat de aceasta împotriva încheierii Tribunalul Giurgiu din 02.02.2021 și a schimbării hotărârilor instanței de fond în sensul admiterii excepției autorității de lucru judecat (efect negativ) și a respingerii cererii de chemare în judecată pentru autoritate de lucru judecat (efect negativ). Sub cel de-al doilea aspect criticat, recurenta că a atacat soluția Curții de Apel București de anulare a încheierii din 06.04.2021 (încheierea preparatorie, prin care Tribunalul Giurgiu a respins probele cerute de S.C. A S.R.L), pe motiv că a fost dată cu interpretarea și aplicarea în mod eronat dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., soluția de anulare trebuind să vizeze exclusiv sentința Tribunalul Giurgiu, iar nu și încheierea din 06.04.2021, în condițiile în care prin aceasta încheiere nu s-a intrat în judecata fondului și nici nu existau alte motive de nulitate. Sub cel de-al treilea aspect criticat, recurenta a atacat și soluția Curții de Apel București prin care a trasat tribunalului obligația de a încuviința probele solicitate de S.C. A S.R.L în fond, și respinse prin încheierea din 06.04.2021. Procedând astfel, instanța a interpretat și aplicat în mod eronat teza finală a art. 480 alin. (3) C. proc. civ. Neanalizând în concret situația de fapt și de drept, Curtea de Apel București nu se putea pronunța nici direct, nici indirect asupra caracterului util, pertinent și concludent al probelor cerute la fond de S.C. A S.R.L, în caz de trimitere spre rejudecare aprecierea cu privire la probatoriu revenind tribunalului. Sub cel de-al patrulea aspect criticat, recurenta a invocat neclaritatea dispozițiilor de casare ce țin de probe, arătând că, pe de o parte, Curtea de Apel București a cerut tribunalului să se pronunțe ținând cont de aspectele tranșate cu autoritate de lucru judecat, efect pozitiv, pentru care nu este necesară administrarea de probe suplimentare, iar, pe de altă parte, pare că a obligat prima instanță să încuviințeze probele cerute de reclamantă, care ar lasă fără efecte aspectele tranșate deja. Totodată, Curtea de Apel București a anulat sentința pentru nemotivare pe considerentul că nu poate să verifice temeinicia hotărârii de fond sub niciun aspect, însă, pe de altă parte, fără a evoca fondul, aparent a apreciat că s-ar impune și administrarea altor probe. Sub un ultim aspect criticat, recurenta a invocat nemotivarea hotărârii atacate și din perspectiva excepției lipsei calității procesuale active a S.C. A S.R.L, excepție ce a fost unită cu fondul prin încheierea Tribunalului Ialomița din 23.06.2020 și cu privire la care Tribunalul Giurgiu nu s-a pronunțat. Deși s-a dispus de către Curtea de Apel București ca Tribunalul Giurgiu să se pronunțe prioritar asupra excepțiilor procesuale invocate și unite cu fondul, făcându-se referire generic la calitatea procesuală a părților din proces, nu se găsesc la nivel de considerente mențiuni exprese cu privire la această excepție. Or, instanța de apel avea obligația să se pronunțe asupra tuturor motivelor de apel, unul dintre acestea vizând tocmai excepția lipsei calității procesuale active a S.C. A S.R.L. Pentru toate aceste aspecte, recurenta a solicitat, în subsidiar, admiterea recursului, casarea parțială a deciziei recurate, cu menținerea soluției de respingere a apelului S.C. A S.R.L împotriva încheierii Tribunalul Giurgiu din 26.01.2021, și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În susținerea poziției sale procesuale, intimata a arătat că excepția autorității de lucru judecat, invocată de recurentă, nu este incidentă în speță, neexistând tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ. Astfel, hotărârea pronunțată de Înalta Curte în dosarul nr. x/2/2008 - decizia 4729/28.11.2012, invocată ca temei al unei pretinse autorități de lucru judecat, se referă la concesionarea întregului teren de 8.546 ha și nu tranșează problema proprietății bunurilor de către S.C. A S.R.L, în sensul invocat de recurentă. Dimpotrivă, decizia sus-menționată stabilește că S.C. A S.R.L. deține bunuri și în afara celor 29,06 ha - pe întreaga suprafață de 8.546 ha, altfel nu s-a fi dispus încheierea contractului de concesiune pentru lucrările de amenajări funciare (sistem canale de desecare), terenul de sub acestea și cel din zona de protecție, aferente activului mijloc fix, respectiv 2 metri. Decizia instanței supreme nu a limitat/redus în vreun fel dreptul acesteia cu privire la activele deținute în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 96/15.03.2004 și a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2/13.04.2004. În ceea ce privește încheierea din 06 aprilie 2021, a arătat intimata că a fost anulată pentru nemotivarea respingerii cererii de încuviințare a probelor și nerespectarea unor principii procesuale în legătură cu aceste măsuri, iar, pe de altă parte, față de caracterul contradictoriu al celor dispuse de tribunal asupra probelor în raport cu statuările aceleiași instanțe în sensul necesității administrării unor probe. Or, recurenta nu justifică nicio vătămare în solicitarea de anulare a acestei încheieri, atât timp cât și sentința a fost anulată și cauza trimisă spre rejudecare în vederea administrării de probe; de altfel, criticarea acestor dispoziții nu intră în sfera motivelor de nelegalitate. Cu privire la legitimarea procesuală activă, intimata a arătat că instanța de apel a reținut corect faptul că în acțiunea în revendicare aceasta se impunea a fi analizat distinct, prin raportare la cele două părți care figurează în proces ca pârât și, respectiv, intervenient, în condițiile în care reclamanta a susținut că înțelege să-și afirme și să-și valorifice dreptul de proprietate prin revendicare în contradictoriu cu ambele, instanța neputând ignora împrejurarea că într-o acțiune în revendicare calitatea procesuală pasivă aparține celui care stăpânește, ca posesor sau chiar ca detentor, bunul revendicat. Contrar tezei expuse de recurentă, intimata arată că îndrumările instanței de apel către instanța de fond nu trebuie să fie „complete”, consecința anulării sentinței ca urmare a admiterii apelurilor declarate fiind chiar lipsirea hotărârii de efect. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limita și potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse. II.1. Principalul motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., vizează încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în litigiile civile ce au format obiectul dosarelor nr. x/2/2008 (obligația de a face - încheiere contract de concesiune) și nr. x/98/2010* (nulitate contract de concesiune), rezultat al unei interpretări restrictive, forțate și superficiale a cerinței identității de obiect. În esență, recurenta intervenient forțat S.C. B S.R.L. susține că obiectul dedus judecății în acțiunea în revendicare pendinte este identic cu cel tranșat definitiv în litigiile anterioare (prin decizia nr. 4729/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. x/2/2008, respectiv decizia nr. 39/2013 a Curții de Apel Bacău pronunțată în dosarul nr. x/98/2010*), în care s-a dezlegat jurisdicțional definitiv chestiunea calității de proprietar al bunurilor litigioase, stabilindu-se că reclamanta S.C. A S.R.L. nu este proprietar al bunurilor de pe suprafața de 8546 ha (teren proprietate publică a statului, intabulat în favoarea acestuia, aflat în administrarea Agenției Domeniilor Statului și în concesiunea recurentei, în baza contractului nr. 10/2004) și că toate activele reclamantei, aferente contractului nr. 96/2004, se găsesc exclusiv pe terenul acesteia în suprafață de 290.652,35 mp, deținut în proprietate în baza contractului nr. 2/2004, cu privire la care însăși reclamanta recunoaște că le posedă. Aceasta întrucât, potrivit doctrinei de specialitate și jurisprudenței, noțiunea de obiect al judecății cuprinde, pe de o parte, finalitatea acțiunii (rezultatul economic sau social) și, pe de altă parte, dreptul subiectiv apărat/contestat. Or, în opinia recurentei, finalitatea este identică și constă în recunoașterea/constatarea dreptului de proprietate cu privire la activele ce se găsesc atât pe suprafața de 2,90 ha, cât și pe restul suprafeței de 8546 ha, cu consecința valorificării unor drepturi: concesiunea terenului aferent activelor, respectiv lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a activelor, premisa analizei juridice rezumându-se la existența și întinderea dreptului de proprietate al reclamantei asupra activelor. Pe de altă parte, se suprapun și drepturile subiective valorificate, ce rezidă din dreptul de proprietate, restul pretențiilor fiind adiacente, fundamentate și condiționate de existența/întinderea dreptului de proprietate al reclamantei S.C. A S.R.L.. Criticile sunt nefondate. Înalta Curte are în vedere că, pe de o parte, obiectul litigiului pendinte declanșat de reclamanta S.C. A S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului, intervenientul Statul Român și intervenientul forțat S.C. B S.R.L., astfel cum a fost supus judecății prin elementele cererii introductive (modificată și precizată) și analizat de instanțele de fond, îl reprezintă revendicarea i) bunurilor mobile și imobile evidențiate în anexa „total I” la contractul de vânzare-cumpărare nr. 96/15.03.2004 încheiat între S.C. E S.A. Stelnica și reclamantă, amplasate pe terenul cu suprafața de 290.652,35 mp, ii) precum și a bunurilor imobile în exteriorul acestui teren - sisteme de desecare și drenaj, sisteme de irigații, canale, podețe, căi de acces, drumuri de exploatare -, evidențiate în anexa „total II” la același contract. Între mijloacele de apărare contrapuse la judecata în primă instanță, ce prezintă interes pentru examinarea criticilor de nelegalitate, recurenta intervenient forțat a invocat excepțiile lipsei de interes și lipsei calității procesuale pasive cu referire la revendicarea primei categorii de bunuri, excepția lipsei calității procesuale active cu referire la revendicarea celei de-a doua categorii de bunuri, precum și efectul negativ (în subsidiar, efectul pozitiv) al autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în dosarele nr. x/2/2008 (obligația de a face - încheiere contract de concesiune), nr. x/98/2010* (nulitate contract de concesiune) și nr. x/301/2013 (contestație la executare). Prin încheierea interlocutorie din 02.02.2021 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, obiect al apelului incident declarat de intervenienta S.C. B S.R.L., a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat (efect negativ), cu argumentația că s-a constatat „lipsa de identitate, în sensul că obiectul cauzei în dosar nr. x/2/2008 a fost pretenția de obligare a ADS la concesionare, în dosar nr. x/98/2020*, obiectul cauzei a fost pretenția de anulare parțială a titlului reclamantei, obiectul cauzei în dosar nr. x/301/2013 a fost contestația împotriva executării silite pornită de reclamanta-creditor pentru îndeplinirea obligației de atribuire în concesiune” și, totodată, „că dezlegările date prin hotărâri judecătorești definitive în litigiile anterioare au a fi analizate la soluționarea fondului prezentei cauze în care reclamanta pretinde deposedarea de bunuri mobile și imobile”. Instanța de apel a respins ca nefondat apelul incident, validând raționamentul primei instanțe referitor la lipsa identității de obiect, în raport cu litigiile anterioare, întrucât în cauza de față se solicită recunoașterea unui drept de proprietate, drept real valorificat pe calea unei acțiuni în revendicare. În considerentele care fundamentează această soluție s-a argumentat că „alegațiile apelantei interveniente privitoare la recunoașterea prin hotărârile pronunțate în cauzele sus-menționate a faptului exercitării posesiei de către reclamantă asupra unora dintre bunurile revendicate în speță ori a inexistenței dreptului de proprietate al reclamantei asupra activelor situate pe terenul în suprafață de 8546 mp nu pot fi valorificate prin intermediul excepției procesuale respinse corect de tribunal” și că „tribunalul a apreciat în mod justificat că aceste aspecte ar putea fi examinate numai la soluționarea pe fond a cauzei, vizând în realitate efectul pozitiv al puterii lucrului judecat”. Pe de altă parte, fiind necesar a se proceda la identificarea elementelor raportului juridic litigios tranșat definitiv în cele două procese anterioare, evocate în cuprinsul memoriului de recurs, se cuvine a fi evidențiate, din perspectiva identității de obiect ca element al autorității de lucru judecat, următoarele aspecte relevante: Cu referire la dosarul nr. x/2/2008 (nr. inițial x/2004) al Tribunalului București, este de observat că prin cererea introductivă reclamanta S.C. A S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei Agenția Domeniilor Statului să încheie contract de concesiune având ca obiect terenul în suprafață de 8546 ha cu destinație agricolă ce s-a aflat în exploatarea S.C. E S.A. Stelnica, prin atribuire directă, în conformitate cu prevederile art. 21 ind. 1 – art. 21 ind. 3 din Legea nr. 268/2001, modificată prin Legea nr. 249/2003. Prin decizia civilă nr. 4729 din 28.11.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, ce a pus capăt irevocabil respectivei judecăți, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei și obligată pârâta să încheie contract de concesiune prin negociere directă pentru suprafața de 150 ha teren agricol și pentru suprafața de teren aferentă zonei de protecție pentru lucrările de amenajări funciare. Temeiul legal reținut în privința dreptului la atribuirea în concesiune și a limitelor acestuia a fost art. 21 ind. 1 din Legea nr. 268/2001, introdus prin Legea nr. 249/2003, potrivit căruia: „(1) Terenurile cu destinație agricolă, care nu fac parte din capitalul social al societăților comerciale prevăzute la art. 1 și art. 2 alin. (1) vor fi atribuite direct spre concesionare investitorilor care au cumpărat acțiuni sau active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinație agricolă, astfel cum este definit la art. 2 alin. (2) (2) Pentru capacitățile de producție din zootehnie, suprafața de teren cu destinație agricolă atribuită direct prin concesionare se stabilește în funcție de efectivul mediu de animale deținut și de capacitatea de exploatare.” Considerentul decisiv concluziv are următorul conținut: „În raport de activele cumpărate prin contractul nr. 96 din 15 martie 2004 (imobilele, construcțiile de la sediul central și fermele componente, inclusiv amenajările de terenuri conform anexelor 1-11, sistemul de irigații conform anexei nr. 12) și având în vedere contractul autentificat de judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Ialomița sub numărul 2 din 13 aprilie 2004, prin care S.C. E S.A. Stelnica i-a înstrăinat reclamantei S.C. A S.R.L. Fetești suprafața de 290.652,35 mp teren pe care sunt amplasate mai multe construcții vândute aceleiași cumpărătoare în baza contractului nr. 96/2004, cât timp aceasta le deține, însă nu mai mult de 49 de ani, se va reține că intimata S.C. A S.R.L. Fetești poate pretinde, în temeiul art. 21 ind. 1 din Legea nr. 268/2001 doar o suprafață de teren cu destinație agricolă de 150 ha pentru asigurarea bazei furajere pentru ferma 8 zootehnică și terenul din zona de protecție a sistemului de canale și de sub acestea, neavând niciun drept a pretinde întreg terenul de 8546 ha (s.n.)”. Totodată, prin încheierea din 20.11.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă prin care s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 4729 din 28.11.2012, s-au reținut următoarele argumente: „Prin urmare, din conținutul deciziei civile nr. 4729/28.11.2012, rezultă că instanța a avut în vedere conținutul contractului de vânzare-cumpărare nr. 96/15.03.2004, care are drept cauză și se referă numai la vânzarea bunurilor ce au fost în proprietatea S.C. E S.A. Stelnica. Conform acestui contract toate bunurile care fac obiectul său, inclusiv canalele, sunt situate pe suprafața de 290.652,35 mp (s.n.). În cazul canalelor situate pe suprafața de teren mai sus menționată, sau pe hotarul acestora, a căror zonă de protecție este în afara ariei de 290.652,35 mp, acea suprafață de teren, proprietatea statului, se va atribui în concesiune către reclamanta S.C. A S.R.L. De asemenea, atribuirea în concesiune privește și suprafața de teren aferentă zonelor de protecție ale canalelor situate pe terenul în suprafață de 150 ha care urmează a se atribui reclamantei în vederea asigurării bazei furajere pentru ferma 8 zootehnică. Din conținutul deciziei nr. 4729 din 28.11.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că zona de protecție este de 2 metri, câte 1 metru stânga și dreapta față de canal”. Cu referire la dosarul nr. x/98/2010* al Tribunalului Bacău, soluționat definitiv prin decizia civilă nr. 39 din 26.03.2013 a Curții de Apel Bacău – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, este de observat că prin cererea introductivă reclamanta S.C. B S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S.C. A S.R.L. și Agenția Domeniilor Statului, în principal constatarea nulității absolute parțiale a contractului nr. 96/2004 cu privire la drumurile și canalele achiziționate de S.C. A S.R.L. (pentru lipsa de obiect determinat sau determinabil și lipsa formei autentice), iar, în subsidiar, constatarea dreptului de servitute care permite accesul pe terenurile concesionate, dobândit de la Agenția Domeniilor Statului prin contractul nr. 10/2004. Între considerentele cu valoare decisivă ori decizorie, ce au fundamentat soluția de respingere a acțiunii, păstrată în apel, prezintă relevanță cele prin care s-a statuat în sensul că „S.C. E S.A. Stelnica i s-a constituit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 296.872,31 mp, prin Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria (..) (...) Pe această suprafață societatea vânzătoare a edificat, atât pe suprafața terenului cât și în subfața acestuia (...) imobilele construcții individualizate prin contractul de vânzare contestat”, contract (nr. 96/2004) „prin care s-au vândut imobilele construcții, amenajări terenuri și irigații, la punctele 1-13 din contract fiind detaliate bunurile vândute de lichidatorul societății falite. Din contract rezultă că aceste bunuri sunt amplasate pe o suprafață de 296.872,31 mp (s.n.)”. Controversa esențială din eșafodajul motivului de casare luat în analiză vizează identitatea de obiect - ca element al autorității de lucru judecat în funcțiunea sa negativă -, pretins a fi fost ignorată în mod nepermis procedural de către instanțele de fond. Este binecunoscut că autoritatea de lucru judecat reprezintă principalul efect procesual al unei hotărâri judecătorești definitive; fiind expresia puterii judecătorului de a tranșa litigiile, o hotărâre judecătorească definitivă are forța, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiași judecăți și reluării verificărilor jurisdicționale asupra aspectelor tranșate, asigurând astfel stabilitatea și securitatea raporturilor juridice. Astfel, potrivit art. 431 C. proc. civ. „(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.” Textul anterior redat consacră cele două forme de manifestare a autorității de lucru judecat: efectul negativ sau extinctiv și efectul pozitiv sau „normativ”, în înțelesul de normă particulară, în relația dintre părți, aplicabilă cauzei concrete. Efectul negativ al lucrului judecat, vizat de criticile de nelegalitate, împiedică o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părților, aceeași cauză juridică și același obiect al cererii de chemare în judecată, fiind asigurată astfel lipsa de contradicții între dispozitivele hotărârilor judecătorești. Dintru început, se cuvine subliniat că în sfera noțiunii de obiect se include nu numai obiectul material (pretenția concretă), ci și dreptul subiectiv care poartă asupra obiectului material. Ca atare, identitatea de obiect presupune, în principiu, reclamarea aceluiași beneficiu juridic imediat cu cel dedus judecății anterior, formularea aceleiași pretenții, nu numai cu referire la obiectul material, ci și la dreptul subiectiv care poartă asupra acestuia. În lumina acestor repere de analiză cu valoare generală, Înalta Curte reține, similar instanțelor de fond, că nu subzistă în litigiul pendinte efectul negativ, extinctiv, al lucrului judecat în procesele anterioare purtate între părți și, pe cale de consecință, nu putea fi respinsă noua acțiune în revendicare, prin reținerea excepției autorității de lucru judecat, fiind incidentă, în realitate, o altă funcțiune a autorității de lucru judecat, și anume efectul pozitiv, astfel cum deplin legal au concluzionat și instanțele de fond atunci când a fost respinsă excepția procesuală, respectiv păstrată încheierea premergătoare interlocutorie din 02.02.2021. Aceasta întrucât, realizând o analiză comparativă între obiectul prezentei acțiuni în revendicare și chestiunile litigioase tranșate prin hotărârile anterioare, nu poate fi identificată, în mod adecvat și suficient, vreo suprapunere de obiect, nici sub aspectul beneficiului juridic (imediat) urmărit, și nici al dreptului subiectiv valorificat în șirul succesiv de judecăți, cu privire specială asupra dosarele nr. x/2/2008 și nr. x/98/2010* evocate în memoriul de recurs. Astfel, prin actuala acțiune în revendicare, ca mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate, reclamanta S.C. A S.R.L. urmărește recunoașterea dreptului de proprietate și, ca urmare a acestei recunoașteri, restituirea stăpânirii materiale a bunurilor respective. Obiectul derivat al dreptului subiectiv valorificat în noul proces, astfel cum este acesta afirmat prin cererea de chemare în judecată (modificată și completată), îl reprezintă activele cumpărate în baza contractului nr. 96/2004 (și aflate, potrivit susținerii reclamantei, atât pe suprafața de 290.652,35 mp, cât și pe restul suprafeței de 8546 ha, iar, conform susținerii intervenientei, exclusiv pe terenul de 290.652,35 mp dobândit în proprietate de S.C. A S.R.L. prin efectul contractului nr. 2/2004). Spre deosebire, dreptul subiectiv valorificat de reclamantă în dosarul nr. x/2/2008 îl constituie dreptul de concesiune directă asupra terenului cu destinație agricolă necesar pentru exploatarea activelor cumpărate, în baza contractului nr. 96/2004, în cadrul procedurii falimentului S.C. E S.A. Stelnica, drept consacrat normativ prin lege specială (art. 21 ind. 1 din Legea nr. 268/2001, introdus prin Legea nr. 249/2003). Într-adevăr, dezlegarea jurisdicțională privind îndreptățirea reclamantei la atribuirea în concesiune a terenului și, îndeosebi, întinderea acestui drept, în funcție de criteriile legale specifice reglementate de norma specială precitată, a necesitat, în prealabil, tranșarea calității de proprietar asupra activelor cumpărate, aceasta fiind situația-premisă în funcție de care norma specială condiționează îndreptățirea investitorilor la atribuirea în concesiune a terenului aferent. Altfel spus, numai după dezbaterea și statuarea cu privire la existența și întinderea dreptului de proprietate asupra activelor, aspecte care se circumscriu ipotezei normei stipulate în art. 21 ind. 1 din Legea nr. 268/2001, ar fi putut, în mod rațional, intra în acțiune dispoziția acestei norme juridice, care recunoaște în condiții anume prescrise de lege dreptul de concesiune directă. Devine, astfel, evidentă distincția dintre cele două drepturi reale valorificate în actualul proces și în cel anterior, respectiv dreptul de proprietate asupra bunurilor cumpărate în procedura falimentului cu contractul nr. 96/2004 și dreptul de concesiune asupra terenului proprietate publică, recunoscut de lege în considerarea activelor cumpărate cu respectivul contract. În egală măsură, împrejurarea că vocația la recunoașterea unui drept de concesiune asupra terenului este condiționată tocmai de existența unui drept de proprietate asupra activelor aflate pe el - ceea ce obligă la o prealabilă dezlegare jurisdicțională asupra existenței/inexistenței calității de proprietar al activelor -, nu poate avea semnificația reclamării aceluiași beneficiu juridic imediat, cum pretinde recurenta. Dimpotrivă, faptul că în judecata anterioară a fost definitivată jurisdicțional chestiunea calității de proprietar asupra bunurilor dobândite prin efectul contractului nr. 96/2004, situate exclusiv pe suprafața de 290.652,35 mp deținută în proprietate în baza contractului nr. 2/2004, nu reprezintă decât expresia efectuării cuvenitei cercetări prealabile asupra îndeplinirii/neîndeplinirii situației-premisă din ipoteza normei speciale, care să permită, mai apoi, în beneficiul proprietarului activelor, o recunoaștere a îndrituirii la concesionarea terenului cu destinație agricolă. Cu referire la dosarul nr. x/98/2010*, este de domeniul evidenței formularea unei pretenții concrete diferite (în principal, nulitatea absolută parțială a contractului nr. 96/2004 pentru lipsa unui obiect determinat sau determinabil și lipsa formei autentice, iar, în subsidiar, constatarea dreptului de servitute dobândit prin contractul nr. 10/2004), neputându-se vorbi despre finalitate identică ori suprapunere de drepturi subiective valorificate, fiind valabilă mutatis mutandis argumentația logico-juridică expusă în cele ce precedă. Așadar, în judecățile anterioare nu s-a tranșat asupra aceluiași obiect cu cel dedus spre analiză în acțiunea în revendicare, astfel că nu este întrunită identitatea de elemente cerută de autoritatea de lucru judecat în manifestarea sa negativă; în realitate, a fost dezbătută și dezlegată jurisdicțional definitiv chestiunea calității reclamantei de proprietar al bunurilor dobândite prin efectul contractului nr. 96/2004, situate exclusiv pe suprafața de 290.652,35 mp deținută în proprietate în baza contractului nr. 2/2004, statuare care se bucură de imutabilitate jurisdicțională și se impune părților litigante (și succesorilor lor în drepturi) cu valoare obligatorie, ca formă de punere în valoare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Reiterând, Înalta Curte constată că distincția dintre cele două funcțiuni ale lucrului judecat, negativă și pozitivă, a fost corect interpretată și aplicată de către instanțele de fond, care au reținut incidența doar a efectului pozitiv, în privința aspectelor litigioase care au făcut deja obiect de dezbateri pentru părți și au primit o rezolvare jurisdicțională, ce nu mai poate fi repusă în discuție și nici contrazisă. A admite contrariul și a accepta pretinsa identitate de obiect, din rațiuni care țin de salvgardarea unor rezolvări jurisdicționale anterioare (imutabile și inatacabile), echivalează fie cu ignorarea existenței în ordinea juridică a efectului pozitiv al lucrului judecat - deopotrivă de important -, fie cu neobservarea cuvenitei și necesarei distincții între cele două funcțiuni ale autorității de lucru judecat, fie cu înglobarea mecanică, în sfera efectului negativ, a unei situații juridice concrete plasate, în chip limpede, în câmpul de aplicabilitate a efectului pozitiv al lucrului judecat. II.2. Prin următoarele trei motive de recurs, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., ce se impun a fi grupate și abordate unitar, recurenta S.C. B S.R.L. critică soluția de anulare a încheierii preparatorii din 06.04.2021, prin care Tribunalul Giurgiu a respins probele cu interogatoriu, martori și expertiză topografică solicitate de reclamanta S.C. A S.R.L., întrucât decizia instanței de apel conține o cercetare incompletă și o motivare contradictorie și neclară, fiind aplicate greșit dispozițiile art. 480 alin. (3) teza I și teza finală. În esență, recurenta susține că, deși anularea hotărârii primei instanțe, cu trimitere spre rejudecare, s-a dispus pentru nemotivare (lipsa și contradicția considerentelor) asimilată unei reale necercetări a fondului, astfel că instanța de apel nu a analizat și nu a dezlegat în concret nicio chestiune de fapt și de drept și, deci, nu era în măsură să aprecieze utilitatea probelor cerute de reclamantă, totuși dispozițiile de casare ce țin de probe și îndrumările date instanței de rejudecare sunt neclare, imprecise și contradictorii. Astfel, într-o manieră neclară, pe de o parte s-a cerut tribunalului să se pronunțe ținând cont de aspectele tranșate cu autoritate de lucru judecat, efect pozitiv, pentru care nu este necesară administrarea de probe suplimentare, iar, pe de altă parte, obligă aparent la încuviințarea probelor cerute de reclamantă, care ar lasă fără efecte aspectele dezlegate deja. Totodată, în lipsa evocării fondului, totuși instanța de apel dispune aparent administrarea unui probatoriu complex, fără a se stabili mai întâi aspectele tranșate definitiv și cele eventual rămase în plus și separat de dovedit prin alte probe. Criticile sunt fondate. Cercetând parcursul procedural al litigiului pendinte, sub aspectul actelor procesuale dedicate propunerii și încuviințării mijloacelor de probă, Înalta Curte are a observa, din cuprinsul încheierii din 02.02.2021 prin care s-a respins excepția autorității de lucru judecat (efectul negativ), faptul că Tribunalul Giurgiu a apreciat că este „necesară reluarea discuțiilor asupra administrării de dovezi pentru dezlegarea excepțiilor legate de interes, calitate procesuală și a fondului”, iar la termenul de judecată acordat în acest sens, din 06.04.2021, după punerea în dezbaterea contradictorie a cererilor de probe formulate de părți, instanța de fond a încuviințat dovada cu înscrisuri propusă de ambele părți și a respins „ca neutile cauzei proba cu interogatoriu, martori și expertiză topografică solicitate de partea reclamantă”. Instanța de apel, în examinarea și respingerea criticilor din apelul reclamantei, referitoare la nerespectarea prevederilor art. 235 C. proc. civ. (care consacră tipurile de încheieri premergătoare și efectele produse de fiecare în parte), a reținut argumentul corect că „încheierea prin care se dispune asupra probelor are caracter preparatoriu, instanța putând reveni motivat asupra încuviințării probelor, în măsura în care proba respectivă a devenit inutilă sau neconcludentă („nu mai este necesară”, conform art. 259 C. proc. civ.)”. Însă, atunci când a cercetat critica apelantei-reclamante vizând nemotivarea ori motivarea contradictorie a măsurii de respingere a probelor, instanța de apel, într-o manieră inconsecventă și neclară, a ignorat din analiză tocmai aspectul esențial al pretențiilor și apărărilor formulate în revendicarea pendinte - existența în ordinea juridică a unei tranșări jurisdicționale definitive asupra chestiunii litigioase circumscrise calității de proprietar -, după cum s-a dezvoltat cu prilejul examinării primului motiv de recurs. Astfel fiind, nu s-a dat efectivitate funcțiunii pozitive a lucrului judecat, deși instanța de apel validase anterior, în cadrul aceluiași raționament juridic, interpretarea judecătorului fondului care a reținut fără echivoc necesitatea valorificării unui atare efect procesual atașat hotărârilor anterioare. Or, chiar dacă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, spre deosebire de efectul negativ, nu pune obstacol celei de-a doua judecăți, totuși este de principiu admis că acesta ușurează sarcina probațiunii, în condițiile în care ceea ce s-a rezolvat anterior de către o instanță se impune în noul proces dintre părți, fără posibilitate de a mai fi contrazis. Aceasta, întrucât fundamentul autorității de lucru judecat constă în posibilitatea pe care au avut-o părțile de a formula pretenții și apărări, de a-și expune motivele și argumentele, de a propune, administra și discuta probele, precum și de a dezbate toate chestiunile de fapt și de drept relevante, intrând, firește, în autoritatea lucrului judecat numai considerentele decisive, care sprijină în mod necesar soluția adoptată prin dispozitiv, precum și cele decizorii, prin care se dezleagă o chestiune litigioasă. Se mai cuvine subliniat, având în vedere că parte din hotărârile judecătorești evocate prin memoriul de recurs au fost pronunțate în procese guvernate de Codul de procedură civilă din 1865, ce nu conține dispoziții similare celor din actualul cod, aspectul că atât în doctrina, cât și în jurisprudența dezvoltate pe marginea reglementării anterioare, identificarea efectelor lucrului judecat era realizată, constant și consecvent, prin raportare la aceleași exigențe, subordonat imperativului de ordine publică de a se evita pronunțarea unor hotărâri judecătorești contradictorii. Așadar, soluția de anulare a încheierii preparatorii din 06.04.2021 și argumentația pe care se sprijină, dimpreună cu îndrumările date instanței de rejudecare, sunt neclare, imprecise și contradictorii, în dezacord cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b și art. 480 alin. (3) C. proc. civ., ceea ce atrage sancțiunea casării parțiale a deciziei recurate, pentru incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din același cod. II.3. Prin ultimul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat lipsa motivării deciziei recurate, cu referire la motivul de apel vizând omisiunea soluționării excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei S.C. A S.R.L. în revendicarea celei de-a doua categorii de bunuri, excepție procesuală unită cu fondul cauzei, prin încheierea din 23.06.2020 a Tribunalului Ialomița. Critica este fondată. Într-adevăr, prin motivele de apel, intervenienta apelantă a criticat și omisiunea soluționării excepției lipsei calității procesuale active, iar instanța de prim control judiciar a menționat, generic, „aspectul legitimării procesuale în acțiunea în revendicare”, însă verificarea jurisdicțională s-a realizat și motivat exclusiv cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, la rându-i invocată prin aceeași întâmpinare depusă la judecata în primă instanță. Or, în absența unui răspuns specific și explicit la acest motiv de apel, instanța de recurs nu poate realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită, întrucât nu poate fi stabilit dacă instanța de apel a ignorat pur și simplu această critică sau, dimpotrivă, a apreciat-o ca fiind nefondată și, în această ultimă ipoteză, pe baza căror argumente. Raportat tuturor considerentelor expuse, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6, art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul intervenientei S.C. B S.R.L. și va casa, în parte, decizia atacată, cu trimiterea cauzei la aceeași curte de apel pentru rejudecarea apelurilor formulate de apelanta-reclamantă S.C. A S.R.L. și de apelanta-intervenientă S.C. B S.R.L. împotriva sentinței civile nr.12/13.04.2021 și încheierii din data de 06.04.2021, pronunțate de Tribunalul Giurgiu - Secția civilă în dosarul nr. x/98/2019. Va menține dispozițiile de respingere a apelului principal exercitat împotriva încheierii din 26.01.2021 și a apelului incident exercitat împotriva încheierii din 02.02.2021. Urmează ca instanța de trimitere să se pronunțe, în limitele casării, asupra raportului juridic litigios, ținând seama de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat și de modalitatea în care, în litigiile anterioare, s-a tranșat asupra chestiunii dreptului de proprietate pretins de reclamantă. De asemenea, instanța de trimitere va examina motivul de apel vizând omisiunea soluționării excepției lipsei calității procesuale active și va ține seama de dezlegările și de reperele de analiză fixate de instanța de casare, inclusiv în privința consecințelor, în materie de probațiune, a efectului pozitiv al lucrului judecat; deopotrivă, urmează a fi avute în vedere celelalte critici și mijloace procesuale de apărare invocate de părți.