ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 169/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin încheierea de ședință din 22 februarie 2024, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a suspendat, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata apelului formulat de apelantul-reclamant Penitenciarul A împotriva sentinței nr. 1175/15.07.2022 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a civilă în dosarul nr. x/3/2018** și a apelului formulat de apelanții-pârâți B, C, D, E, F, G și H împotriva încheierii de ședință din 17.02.2020 și a sentinței civile nr. 1175/15.07.2022 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a civilă în dosarul nr. x/3/2018**, în contradictoriu cu intimații-pârâți I și Ministerul Finanțelor Publice și cu intimatul-reclamant Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, până la soluționarea definitivă a dosarelor nr. x/302/2024, nr. y/302/2024, nr. z/302/2024, nr. xx/302/2024, nr. xy/302/2024 și nr. xz/302/2014, aflate pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București.

Împotriva încheierii din 22 februarie 2024 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/3/2018** a declarat recurs recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Recurentul a arătat că cererile ce fac obiectul dosarului nr. xy/302/2024, dosarului nr. xx/302/2024, dosarului nr. z/302/2024, dosarului nr. xz/302/2024, dosarului nr. y/302/2024 și dosarului nr. x/302/2024 au fost introduse pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București cu doar 2 zile înainte de termenul de judecată stabilit în dosarul nr. x/3/2018**, fără a fi efectuată plata taxelor de timbru, scopul fiind suspendarea/tergiversarea dosarului nr. x/3/2018**.

Susține recurentul că instanța a reținut eronat incidența prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât, în cauză, nu se poate pune problema dezlegării pricinii prin raportare la existența sau inexistența unui drept ce face obiectul unei alte judecăți.

Astfel cum a reținut instanța primului grad de jurisdicție ca urmare a comparării titlurilor – Statul Român este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie întocmit în cauză de expertul tehnic J și apelanții-pârâți nu au dovedit dobândirea dreptului de proprietate, ci doar au susținut că dețin unele înscrisuri sub semnătură privată, pe care însă nu le-au depus la dosar.

Potrivit încheierii nr. 403955/31.12.2009 emise de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București - Biroul de Cadastru Publicitate Imobiliară sector 5 București, Statul Român este proprietarul suprafeței de teren de 30.360 mp (astfel cum reiese din înscrisuri și 29.153 mp astfel cum reiese din măsurători), în care este inclusă suprafața de 3.816 mp transmisă în administrarea Penitenciarului A în temeiul Ordinului Departamentului Agriculturii de Stat nr. 97/AS/17.07.1990.

În inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al Statului, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 1705/2006, a fost identificat bunul imobil cu denumirea „teren adiacent incinta penitenciar”, la adresa din București, sector 5, str. (...), în suprafață de 29.153 mp (astfel cum reiese din măsurători).

În conformitate cu dispozițiile art. 136 alin. (4) din Constituția României „bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date in folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică”.

Învederează recurentul că în reglementarea noțiunii de domeniu public dispozițiile art. 861 C. civ. fac referire la dimensiunea generală a acestui termen: „bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile” și la caracteristicile acestuia: ,,proprietatea asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz și nu poate fi dobândită de terți prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de bună-credință asupra bunurilor mobile”.

Raportat la prevederile constituționale care fac referire la faptul că proprietatea publică a Statului este inviolabilă, garantată și ocrotită prin lege, precum și la prevederile Legii nr. 213/1998, care în prezent se regăsesc în Codul civil, potrivit cărora bunurile aparținând domeniului public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, trebuie observat faptul că imobilul în litigiu este deținut, fără titlu și în mod abuziv de apelanții-pârâți, care nu dețin un titlu de proprietate asupra imobilului de utilitate publică, și demersul litigios ce face obiectul cererilor nr. x/302/2024, nr. y/302/2024, nr. xz/302/2024, nr. z/302/2024, nr. xx/302/2024 și nr. xy/302/2024, aflate pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, având ca obiect uzucapiunea asupra suprafețelor de teren ce fac obiectul acțiunii în revendicare, are un caracter pro causa.

Față de aceste considerente și pentru a da eficiență principiului celerității procedurilor judiciare prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană, de natură a proteja credibilitatea și eficiența justiției, recurentul solicită admiterea recursului, casarea încheierii prin care s-a dispus măsura suspendării și repunerea pe rol a cauzei.

La 07.05.2024, în termenul legal, intimații B, C, D, E, G, H și F au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat).

Arată intimații că în dosarele nr. x/302/2024, nr. y/302/2024, nr. xz/302/2024, nr. z/302/2024, nr. xx/302/2024 și nr. xy/302/2024, aflate pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, au fost achitate taxele de timbru, urmând a fi stabilit termen de judecată în vederea soluționării fondului cauzei, până la momentul stabilirii termenului de judecată din prezenta cauză.

Intimații au expus considerații privind situația de fapt, relativ la dobândirea posesiei imobilului în litigiu de către aceștia, precum și întocmirea documentației cadastrale a imobilelor, invocând reaua-credință a reprezentanților statului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și 3 C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 20.11.2024 completul de filtru a admis în principiu recursul formulat în cauză și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la 22.01.2025.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând încheierea atacată, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele expuse în continuare.

Prin susținerile formulate, subsumabile motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în acord cu cele reținute prin încheierea de admitere în principiu din 20.11.2024, reclamantul invocă aplicarea eronată, de către curtea de apel, a prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cu ocazia pronunțării încheierii recurate, prin aceea că, în cauză, dezlegarea pricinii nu poate avea loc prin raportare la existența sau inexistența unui drept ce face obiectul unei alte judecăți, întrucât pârâții-apelanți nu au dovedit în fața primei instanțe dobândirea dreptului de proprietate, ci doar au susținut că dețin unele înscrisuri sub semnătură privată în acest sens, pe care însă nu le-au depus la dosar. Ulterior, înainte de primul termen de judecată din apel, au promovat, pro causa, litigiile având ca obiect uzucapiune, în legătură cu care au solicitat suspendarea judecății litigiului pendinte.

Critica este întemeiată, urmând a fi admisă pentru motivele expuse în continuare.

În speță, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanții Penitenciarul A și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor (indicat drept intervenient prin acțiune), au solicitat obligarea pârâților B, C, D, E, F, G și H la restituirea bunului afirmat ca fiind în proprietatea Statului Român și în administrarea Penitenciarului A, constând în suprafața de teren de 3.816 mp, ocupată de construcții neautorizate, din suprafața totală de teren de 30.360 mp din acte (și 29.153 mp din măsurători), situat în București, str. (...), sector 5, precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea introductivă de instanță, astfel cum a fost precizată, a fost admisă prin sentința nr. 1175/15.07.2022 a Tribunalului București - Secția a III-a civilă, fiind dispusă, printre altele, și obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie statului terenurile identificate în raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie întocmit în cauză, precum și să readucă terenurile la starea inițială, reținându-se că este vorba despre imobile obiect al proprietății publice.

Așa fiind, în situația particulară a prezentei pricini, se observă că limitele judecății, astfel cum au fost configurate prin acțiune, au vizat atragerea în proces a pârâților-apelanți, în considerarea „deținerii de către aceștia, fără drept, a imobilului revendicat”.

Tot în determinarea cadrului procesual obiectiv în fața primei instanțe, pârâții au invocat, în legătură cu fondul raportului juridic litigios, doar faptul că „sunt posesori legali ai terenurilor și constructori de bună-credință”, fără a tinde, însă, la paralizarea acțiunii reclamanților prin invocarea dobândirii unui drept real propriu, ca efect al uzucapiunii, pentru a face obiect al verificării primei instanțe și, corelativ, în cadrul devoluțiunii apelului, obiect al controlului instanței de apel.

În schimb, intimații-pârâți au înțeles să declanșeze pe cale separată litigiile având ca obiect uzucapiune, îndreptate inclusiv împotriva statului (invocate drept temei al solicitării de suspendare facultativă a cauzei în fața curții), doar ulterior datei la care litigiul pendinte primise deja dezlegare din partea tribunalului, respectiv în faza apelului.

Se remarcă, astfel, cu evidență, împrejurarea că judecata înfăptuită de prima instanță nu a avut ca repere de analiză pretinse drepturi subiective dobândite prin efectul prescripției achizitive, pe care intimații-pârâți să le opună reclamanților.

Or, conform dispozițiilor art. 478 alin. (1) și 3 C. proc. civ., „prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe” și „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi”.

Aceste prevederi legale stabilesc una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, exprimat prin regula tantum devolutum quantum iudicatum, care corespunde principiului că efectele apelului nu se pot răsfrânge decât asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanță.

Așa fiind, în cadrul judecății din apel nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, fiind inadmisibilă formularea direct în apel a unor pretenții noi, aceasta întrucât instanța de apel realizează doar un control judiciar asupra hotărârii atacate, ce nu poate avea în vedere alte elemente decât cele care au format deja obiectul primei judecăți, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicție.

Transpunând aceste considerente de ordin teoretic împrejurărilor care au determinat pronunțarea încheierii atacate, se constată că, prin dispunerea măsurii suspendării în considerarea unei necesități de soluționare prealabilă a pricinilor promovate de apelanții-pârâți având ca obiect uzucapiune, instanța de apel a permis implicit o extindere inadecvată a cadrului procesual obiectiv dedus judecății, încuviințând ca dezlegarea cauzei să fie condiționată de un drept afirmat în afara termenilor deja fixați de părți în fața tribunalului și care nu se putea repercuta asupra verificărilor pe care instanța trebuia să le realizeze în cadrul controlului devolutiv.

Reiese, așadar, că pârâții-apelanți s-au prevalat impropriu, prin fundamentarea cererii de suspendare facultativă pe existența cauzelor în uzucapiune, de alte chestiuni litigioase decât cele care au format obiect de analiză în cea dintâi etapă procesuală și asupra cărora instanța de apel trebuie să se pronunțe sub aspectul temeiniciei și legalității.

Astfel fiind, ținând cont de limitele legale arătate, instanța de prim control judiciar era ținută a analiza, prealabil cercetării condițiilor de interdependență între prezenta pricină și cauzele invocate de pârâții-apelanți, dacă solicitarea pârâților-apelanți nu tindea, în realitate, la nesocotirea limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce au supus judecății în primă instanță (prin alăturarea criticilor ce vizau soluția tribunalului a unor aspecte străine de aceasta), câtă vreme este chemată a analiza, în examinarea apelurilor declarate, doar motivele și mijloacele de apărare invocate la prima instanță.

În consecință, dat fiind că măsura suspendării facultative a cauzei a fost solicitată de pârâții-apelanți în scopul producerii unor efecte juridice situate în afara limitelor expres trasate de dispozițiile art. 478 C. proc. civ., se constată ca fiind fondate susținerile recurentului referitoare la aplicarea eronată, de către instanța de apel, a prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cu prilejul pronunțării încheierii recurate.

Aceasta întrucât, potrivit celor arătate anterior, dat fiind cadrul procesual obiectiv în care a avut loc judecata în fața primei instanțe, în ale cărui limite poate fi realizată, la rândul său, devoluarea cauzei în apel, în speță nu se verifica existența unei legături între litigiul pendinte și litigiile declanșate de pârâții-apelanți ulterior, aptă a determina sistarea temporară a judecății prezentei pricini.

Aceasta cu atât mai mult cu cât aceste dispoziții procedurale stabilesc doar facultatea, iar nu obligația instanței, care „poate” să decidă, fără a fi însă discreționară în măsurile adoptate, luând în calcul particularitățile fiecărei pricini, dacă este sau nu oportună suspendarea procesului, sens în care trebuie să țină seama de stadiul procesual în care se află judecata și de verificările jurisdicționale pe care le poate realiza, raportat la limitele controlului judiciar.

În consecință, se constată că, prin suspendarea judecării apelului, instanța a încălcat prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., vătămarea procesuală a recurentului-reclamant, care nu poate obține o dezlegare a cauzei într-un termen optim, în conformitate cu regula înscrisă în art. 6 din același cod, fiind evidentă.

Pentru aceste considerente, constatând că este întemeiat motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 414 raportat la art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa încheierea recurată și va trimite cauza curții de apel, în vederea continuării judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva încheierii din data de 22 februarie 2024 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțate în dosarul nr. x/3/2018**.

Casează încheierea recurată și trimite cauza la curtea de apel, pentru continuarea judecării apelului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 ianuarie 2025.