ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1665/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată de pe rolul Tribunalul București – Secția a V-a civilă la data de 08 iunie 2021, sub nr. x/3/2021, reclamantele A și B (fostă F), în calitate de moștenitoare ale defunctelor C și respectiv D, au solicitat, în contradictoriu cu pârâții E, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, să se dispună: sistarea respectiv anularea tranșelor ce urmează a fi primite de pârâtul E ce derivă din Decizia de compensare nr. 23060/19.11.2018, inclusiv tranșa a IV-a pentru care a fost emis titlul de plată la data de 10.05.2021 ca urmare a încheierii contractului de cesiune nr. 391/10.04.2010 respectiv a contractului de retrocesiune nr. 72/18.01.2018; obligarea pârâtului E la restituirea sumei de 3086 lei reprezentând suma din tranșele 1-3 din plata Deciziei de compensare nr. 23060/19.11.2018, sumă deja încasată; obligarea pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor ca suma de bani ce derivă din tranșa a IV-a ce ar fi revenit pârâtului E, după anularea ultimului titlu de plată emis în favoarea acestuia, să emită titlul de plată în favoarea reclamantelor și să repartizeze suma către moștenitoarele lui C și D. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1345 art. 1347 și art. 1470 C. civ. La data de 28.06.2021, reclamantele au formulat cerere completatoare prin care au solicitat introducerea în cauză a pârâtului Ministerul Finanțelor, solicitând să fie obligat acest pârât să nu mai achite pârâtului E suma ce rezultă din titlul de plată, tranșa a IV-a, emis la 10.05.2021. La data de 16.11.2021, reclamantele au formulat o nouă cerere adițională (fila 123 vol. 1) prin care au solicitat să fie obligat pârâtul Ministerul Finanțelor să nu facă plata titlului de plată emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în favoarea pârâtului E, ce rezultă din Decizia de compensare nr. 23060/19.11.2018, până la rămânerea definitivă a hotărârii din prezenta cauză. La termenul din 06.05.2022, instanța a respins excepțiile lipsei calității procesuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și prescripției dreptului material la acțiune și a calificat excepția lipsei obiectului cererii ca o apărare de fond, pentru motivele arătate în încheierea de ședință de la acea dată. La data de 09.09.2022, reclamantele au formulat încă o cerere precizatoare prin care au mărit valoarea pretențiilor deduse judecății și au solicitat obligarea pârâtului E la plata sumei de 6810 lei. (fila 194 vol. 4).

Hotărârea pronunțată de prima instanță. Prin sentința civilă nr. 1486/06.10.2022, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a admis acțiunea precizată formulată de reclamantele A și B (fostă F), în contradictoriu cu pârâtul E, a obligat pe pârât să achite reclamantelor suma de 6810 lei, a respins acțiunea, astfel cum a fost completată și precizată, formulată în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Ministerul Finanțelor și a obligat pe pârâtul E să plătească reclamantelor cheltuieli de judecată în sumă de 2248 lei, reprezentând onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru. Împotriva sentinței civile nr. 1486/06.10.2022 și a încheierii din data de 06 mai 2022 pronunțate de Tribunalul București – Secția a V-a civilă a declarat apel pârâtul E.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel. Prin decizia civilă nr. 1437A din 06 noiembrie 2023, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-pârât E împotriva sentinței civile nr. 1486/06.10.2022 și împotriva încheierii din data de 06.05.2022 pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a civilă în dosarul nr. x/3/2021, în contradictoriu cu intimatele-reclamante A și B (fostă F) și intimații-pârâți Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Ministerul Finanțelor Publice. A fost obligat apelantul la plata către B a cheltuielilor de judecată în apel în cuantum de 2.500 lei.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 1437A din 06 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a formulat recurs reclamantul E, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile apelate și pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată în principal, ca prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată și obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată. Recurentul pârât a susținut, circumscris ipotezei de casare prevăzute de art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 2 C. civ. coroborat cu art. 2528 alin. (2) C. civ., cât și a art. 2523 C. civ. coroborat cu art. 24 alin. (5) din Legea nr. 165/2013. Consideră că este nelegală hotărârea instanței de apel în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției, fiind vorba despre un drept de creanță care are ca temei contractul de cesiune autentificat sub nr. 72/18.01.2018, coroborat cu faptul că dreptul reclamantelor de a încasa sumele ce fac obiectul dosarului s-ar fi născut numai dacă ar fi respectat termenul de 15 zile prevăzut de art. 24 alin. (5) din Legea nr. 165/2013. În adresa emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la 27.05.2021, depusă de reclamante la dosarul de fond, se menționează că la data emiterii Deciziei de compensare nr. 23060/10.11.2018, respectiv după 10 luni de la data autentificării contractului de cesiune nr. 72/18.01.2018, acest contract nu era depus de reclamante în dosarul administrativ. Solicită să fie avut în vedere, raportat la dispozițiile art. 24 alin. (5) și alin. (6) din Legea nr. 165/2013, faptul că reclamantele nu au comunicat contractul de cesiune din 18.01.2018 către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în termen de 15 zile, iar acest termen a expirat la data de 03 februarie 2018, astfel încât orice pretenții împotriva pârâtului s-au prescris la data de 03 februarie 2021. Consideră că s-a dovedit că, la data formulării cererii de chemare în judecată, dreptul material la acțiune era prescris. Apreciază că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată și cu încălcarea art. 2528 alin. (2) C. civ. care reglementează termenul de prescripție în cazul acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, întrucât, prin raportare la dispozițiile sus-menționate, la data expirării termenului de 15 zile prevăzut de art. 24 alin. (5) și alin. (6) din Legea nr. 165/2013, respectiv la data de 03 februarie 2018, reclamantele au cunoscut sau trebuiau să cunoască atât paguba, cât și faptul că pârâtul urma să fie beneficiar al sumelor ce au făcut obiectul deciziei de compensare emisă ulterior. Recurentul pârât a susținut că în cauză este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., față de faptul că hotărârea este pronunțată cu încălcarea art. 1346 lit. b) C. civ. Recurentul pârât a susținut că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 1346 lit. b) C. civ. prin raportare la faptul că reclamantele aveau obligația legală și interesul, conform art. 24 alin. (5) și (6) din Legea nr. 165/2013, să depună la CNCI contractul de cesiune, dar nu au făcut acest lucru. În plus, din chiar considerentele deciziei din apel rezultă că instanța a avut în vedere faptul că între părți s-a încheiat contractul de cesiune autentificat sub nr. 72/18.01.2018, dar nu a avut în vedere și faptul că în contract s-a stipulat fără echivoc că reclamantele se subrogă în drepturile pârâtului, astfel: „cesionarii se subrogă în totalitate mie" (pag. 1 alin. ultim, contract), precum și faptul că în contract se prevede expres că "în eventualitatea în care se vor acorda măsuri compensatorii, acestea vor reveni în totalitate cesionarelor" (pag. 2 alin. (2) contract). Astfel, inacțiunea reclamantelor constând în nedepunerea contractului de cesiune la CNCI reprezintă o neexercitare de către reclamante a dreptului pe care l-au dobândit prin contract, astfel că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 1346 lit. b) C. civ., care reprezintă o sancțiune pentru pasivitatea reclamantelor care nu și-au valorificat dreptul de creanță în condițiile prevăzute de lege, respectiv de art. 24 alin. (5) și (6) din Legea nr. 165/2013.

Apărările formulate în cauză. Intimatele A și B au formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Au arătat că au luat la cunoștință de faptul că recurentul nu și-a îndeplinit obligația de a depune contractul de retrocesiune ulterior emiterii Deciziei de compensare nr. 23060/19.11.2018 după comunicarea acesteia, în luna decembrie 2018, iar termenul general de prescripție se împlinea în luna decembrie 2021, dată la care acțiunea era deja pe rolul instanței, fiind formulată la data de 08.06.2021. Au mai subliniat că termenul de 15 zile prevăzut de art. 24 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 este un termen de decădere administrativ, iar nu un termen de prescripție, iar termenul general de prescripție curge de la data la care au luat la cunoștință de faptul că respectiva cotă a fost acordată cedentului, și anume din decembrie 2018. Raportat la încălcarea art. 1346 lit. b) C. civ., au solicitat înlăturarea acestei susțineri, având în vedere că însuși recurentul s-a angajat să depună contractul de retrocesiune la ANRP, contract depus la 27 decembrie 2018. Apreciază că recurentul a încălcat înțelegerea părților și își mărește patrimoniul în detrimentul intimatelor reclamante, ca urmare a executării cu întârziere a unei prestații. Prin răspunsul la întâmpinare depus la 25 martie 2024, recurentul a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimate și admiterea recursului.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin rezoluția din 03 aprilie 2024 a fost fixat termen de judecată în 18 iunie 2024 pentru soluționarea recursului, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Recurentul a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 2 C. civ. și a art. 24 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, cât privește soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, fiind vorba despre un drept de creanță care are ca temei contractul de cesiune autentificat sub nr. 72/18.01.2018, coroborat cu faptul că dreptul reclamantelor de a încasa sumele ce fac obiectul dosarului s-ar fi născut numai dacă ar fi respectat termenul de 15 zile prevăzut de art. 24 alin. (5) din Legea nr. 165/2013. Recurentul a apreciat că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată și cu încălcarea art. 2528 alin. (2) C. civ. întrucât la data expirării termenului de 15 zile prevăzut de art. 24 alin. (5) și alin. (6) din Legea nr. 165/2013, 03 februarie 2018, reclamantele au cunoscut sau trebuiau să cunoască atât paguba, cât și faptul că pârâtul urma să fie beneficiar al sumelor ce au făcut obiectul deciziei de compensare emisă ulterior. Motivele de recurs, astfel expuse, au caracter nefondat. Înalta Curte constată că, în cauză, așa cum a reținut și instanța de fond, reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe două cauze juridice distincte, răspunderea contractuală și îmbogățirea fără justă cauză. Apreciindu-se de către instanța de fond că nu se poate reține îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii contractuale a pârâtului conform art. 1350 C. civ., întrucât nu a existat o neexecutare culpabilă a obligațiilor asumate de acesta în calitate de mandatar, s-a procedat la analizarea raporturilor născute între reclamante și pârâtul E din perspectiva celui de-al doilea temei juridic invocat, îmbogățirea fără justă cauză. Astfel, contrar susținerii recurentului pârât, dreptul de creanță dedus judecății nu este întemeiat pe un act juridic, respectiv nu își are izvorul în contractul încheiat între părți, ci este întemeiat pe o altă instituție juridică, îmbogățirea fără justă cauză, astfel cum corect a stabilit instanța. În ceea ce privește termenul de prescripție aplicabil, potrivit dispozițiilor art. 2517 C. civ., termenul general de prescripție este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen, acesta fiind aplicabil și în cazul formulării unei cereri de chemare în judecată întemeiate pe ipoteza îmbogățirii fără justă cauză. Termenul în interiorul căruia reclamantele aveau obligația să aducă la cunoștință Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor despre intervenirea contractului de cesiune autentificat sub nr. 72/18.01.2018 este prevăzut de art. 24 alin. (5) din Legea nr. 165/2013. Conform acestui text legal, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi, persoanele care încheie tranzacții privind drepturi asupra imobilelor care fac obiectul legilor de restituire au obligația să comunice Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în termen de 15 zile, un exemplar al actului prin care s-a încheiat tranzacția. Documentele transmise după împlinirea termenului prevăzut la alin. (5) nu se iau în considerare de către Comisia Națională la emiterea deciziei, potrivit alin. (6) al aceluiași articol. Astfel, în mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 165/2013, prima etapă o reprezintă procedura administrativă prealabilă iar potrivit textului menționat, entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația să ia în considerare doar actele depuse cu respectarea termenului arătat. În acest context, stabilirea momentului până la care, în etapa procedurii administrative, persoana îndreptățită poate să depună actele doveditoare, nu poate conduce la echivalarea acestui moment cu acela în care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, acesta din urmă găsindu-și reglementarea în dispozițiile art. 2528 C. civ. Susținerea recurentului pârât că dreptul reclamantelor s-ar fi născut numai dacă ar fi respectat termenul de 15 zile prevăzut de art. 24 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 nu poate fi reținută, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, dreptul dedus judecății rezultă din raporturile juridice dintre reclamante și pârât, întemeiate pe instituția de drept civil a îmbogățirii fără justă cauză, iar nerespectarea termenului stabilit de lege în procedura administrativă are efecte doar în acea etapă și doar în raport cu entitatea care urma să emită dispoziția prevăzută de respectiva lege. Momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă este reglementat de dispozițiile art. 2528 C. civ., conform cărora prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, dispozițiile fiind aplicabile și în cazul acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri. Procedând la verificarea criticilor aduse interpretării pretins greșite în cauză a dispozițiilor mai sus citate, Înalta Curte reține că momentul de la care începe să curgă prescripția pentru formularea unei acțiuni de in rem verso se raportează strict la data la care însărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât însărăcirea sa lipsită de o cauză justă, cât și persoana îmbogățitului. Aceasta întrucât raportul obligațional care stă la baza formulării unei astfel de acțiuni este generat de îmbogățirea unui patrimoniu în dauna altuia. Textul legal menționat stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv, al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Așadar, nu pot fi primite criticile recurentului referitoare la începerea curgerii termenului de prescripție de la momentul împlinirii termenului de 15 zile prevăzut de art. 24 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, care privește comunicarea către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a unui exemplar al tranzacției privind drepturi asupra imobilelor care fac obiectul legilor de restituire, întrucât această susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală arătată mai sus, care se raportează la momentul în care reclamantele au cunoscut sau trebuiau să cunoască atât reducerea patrimoniului lor într-o manieră lipsită de o cauză justă, cât și persoana îmbogățitului. Este de observat că aspectele invocate în cererea de recurs care reprezintă elemente ale situației de fapt și se apreciază potrivit probelor administrate, subsumate argumentelor referitoare la posibilitatea reclamantelor de a cunoaște paguba și pe cel responsabil de producerea sa la momentul indicat de recurent, nu supuse cenzurii instanței de recurs. Astfel, în exercitarea atribuțiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru soluționarea cauzei, instanța de apel a stabilit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune în litigiul de față este data încasării sumei de bani reprezentând despăgubirea (spre deosebire de momentul emiterii deciziei de compensare din 19 noiembrie 2018 așa cum a reținut instanța de fond prin încheierea din 06 mai 2022), apreciind în acest sens că la data respectivă reclamantele puteau și trebuiau să cunoască împrejurările relevante. Această apreciere nu poate fi cenzurată în recurs, ea bazându-se pe evaluarea unor elemente factuale, determinabile pe baza probelor administrate în proces. Reaprecierea probelor în recurs, prin prisma aserțiunilor de genul celor menționate de recurentul pârât în motivul său de recurs, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greșite în cauză, a dispozițiilor legale ale art. 2528 C. civ. privitor la prescripția extinctivă, astfel cum dorește recurentul pârât, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reevaluarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Astfel, pentru a stabili momentul la care reclamantele puteau și trebuiau să cunoască paguba, instanța de apel s-a raportat la circumstanțele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. Cât privește criticile întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care recurentul pârât a susținut încălcarea și/sau interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1346 lit. b) C. civ., Înalta Curte constată că acestea au fost invocate prin prisma faptului că recurentul s-ar afla în ipoteza de excepție potrivit căreia îmbogățirea este justificată atunci când rezultă din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogățit. Recurentul pârât a precizat că a invocat această critică prin raportare la faptul că reclamantele aveau obligația legală și interesul, conform art. 24 alin. (5) și 6 din Legea nr. 165/2013, să depună la Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor contractul de cesiune, dar nu au făcut acest lucru. Astfel, recurentul pârât nu a invocat neexercitarea de către cel reclamante a unui drept contra sa, condiție cerută expres de textul legal arătat, ci neîndeplinirea unei obligații prevăzute de lege în sarcina acestora în procedura administrativă reglementată de Legea nr. 165/2013. După cum s-a arătat mai sus, neîndeplinirea acestei obligații poate avea efecte juridice doar faza administrativă a procesului de acordare a despăgubirilor conform Legii nr. 165/2013 și privește raporturile juridice legate între persoana care a formulat notificarea și entitatea care urmează să emită dispoziția administrativă. Pe cale de consecință, recurentului nu îi este aplicabilă situația de excepție prevăzută de dispozițiile art. 1346 lit. b) C. civ. Acesta nu mai era îndreptățit să încaseze despăgubirile întrucât cedase dreptul asupra măsurilor compensatorii prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 72/18.01.2018, iar emiterea deciziei pe numele pârâtului ca urmare a finalizării unei proceduri administrative nu poate reprezenta o justă cauză pentru îmbogățire întrucât, la acel moment, potrivit contractului încheiat cu reclamantele, nu mai exista niciun temei pentru ca suma de 6810 lei reprezentând despăgubiri să intre în patrimoniul său și nu al reclamantelor. Pentru toate aceste considerente, reținând că motivele de recurs invocate, examinate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt întemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-pârât E împotriva deciziei nr. 1437A din 6 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, ca nefondat. Cât privește cererea formulată de intimatele-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, aceasta urmează a fi admisă, recurentul-pârât aflându-se în culpă procesuală, dată fiind soluția care urmează a se pronunța asupra recursului declarat de aceasta. În consecință, în temeiul art. 453 coroborat cu art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât E la plata sumei de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatele-reclamante B (fostă F) și A, reprezentând onorariu avocat achitat de acestea conform chitanței de la fila 64 din dosarul de recurs.