Decizia nr. 2447/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 09.09.2021 pe rolul Tribunalului București, secția a III- a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 60.306.498 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 64.033.000 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/20.09.2010 și valoarea de 3.726.502 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare, a imobilului teren în suprafață de 338,619 m.p, situat în comuna Vlădești, jud. Vâlcea, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății. La data de 20.10.2021, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. La data de 21.01.2022, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat cerere de chemare în garanție, în contradictoriu cu chemații în garanție A. S.R.L., B., C., D. și E., prin care a solicitat ca, în ipoteza admiterii cererii de chemare în garanție, să fie obligați la restituirea sumei reprezentând valoarea pretențiilor reclamantului. La data de 08.03.2022, F. a solicitat introducerea în cauză în calitate de moștenitor al mamei sale, D., decedată la 11.03.2020. La data de 11.03.2022, G. a solicitat introducerea în cauză în calitate de moștenitoare a mamei sale, C., decedată la 10.02.2020. La data de 11.03.2022, E. a solicitat introducerea în cauză în calitate de moștenitoare a mamei sale, E., decedată la 19.04.2011. La data de 21.03.2022, chemata în garanție A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția decăderii din dreptul de a depune chemare în garanție, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 614 din 26 octombrie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă; a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată; a respins cererea de chemare în garanție formulată de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca rămasă fără obiect; a luat act că pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu a solicitat cheltuieli de judecată în speță; a obligat pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata către chemata în garanție A. and A. S.R.L. a sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și a constatat că restul chemaților în garanție și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 188A/2023 din 14 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelurile formulate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondate.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român și recurs incident chemații în garanție E., G., F. și B., căi de atac cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Recursul principal declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. Instanța de apel a reținut greșit, în aplicarea normelor legale menționate, că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este momentul la care a rămas definitiv raportul Curții de Conturi nr. 25394/26.04.2013, prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Recurentul a făcut referire la considerente din decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, după care a arătat că, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Astfel, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 19.02.2020, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.02.2020, emisă de autoritatea pârâtă, prin care acesta a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză și raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. Prin urmare, susține că era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de Curtea de Apel București. În consecință, apreciază că instanța de apel a reținut eronat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data de 19.02.2020, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x, emisă de autoritatea pârâtă prin care au fost înștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a imobilelor a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale de evaluare. Recursul incident declarat de chemații în garanție E., G., F. și B. Prin cererea de recurs formulată, chemații în garanție au solicitat admiterea recursului incident, menținerea soluției instanței de apel de respingere a cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, cu înlocuirea considerentelor curții de apel în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție. Astfel, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a prevederilor art. 8 din Legea nr. 247/2005, având în vedere că Ministerul de Finanțe, în reprezentarea Statului Român, a avut atribuții de control în cadrul procedurii de acordare a despăgubirilor și trebuia să cunoască săvârșirea presupusei fapte ilicite încă din momentul emiterii deciziilor de acordare a despăgubirilor, respectiv din anul 2010. Mai arată că reclamantul trebuia să ia la cunoștință de presupusa supraevaluare a imobilului încă de la momentul conversiei despăgubirilor în acțiuni la Fondul Proprietatea, având în vedere că are un pachet majoritar de acțiuni la acest fond, iar acordarea despăgubirilor a fost realizată sub supravegherea reclamantului.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă ANRP a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv prin pronunțarea deciziei nr. 501 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021. Intimații-chemați în garanție au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursurile, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Prealabil analizei efective a criticilor formulate, Înalta Curte constată necesar ca, pentru argumentarea logică a soluției pronunțate în soluționarea căilor de atac deduse judecății, să rețină, încă de la început, că recursul incident declarat de chemații în garanție urmează a fi admis, fiind necesar a fi înlăturate considerentele deciziei recurate, sub aspectul datei de la care a început să curgă termenul de prescripție, și înlocuite cu considerentele proprii ale instanței supreme. Astfel, va fi reținut că data de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă a dreptului la acțiune al Statului Român este data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, și nu data raportului Curții de Conturi nr. 25394/26.04.2013. Examinând recursul principal declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, Înalta Curte constată următoarele: Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia instanței de apel din perspectiva încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Critica este nefondată. Prezenta acțiune are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților pârâtei la plata sumei de 60.306.498 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 64.033.000 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/20.09.2010 și valoarea de 3.726.502 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare, a imobilului teren în suprafață de 338,619 mp, situat în comuna Vlădești, jud. Vâlcea, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății. În justificarea demersului, reclamanții au invocat decizia nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control nr. x/26.04.2013 efectuat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în perioada 01.01.2007-31.12.2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerințelor standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a stabilit în sarcina președintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011, luarea măsurilor de expertizare și reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerințele impuse și care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entității auditate obligația de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate și întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia. Se reține că legalitatea și temeinicia deciziei nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României au fost verificate în justiție, cu consecința menținerii ei prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin nerecurare. Temeiul juridic invocat de reclamanți a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum și cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în speță, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârșirii ei. Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și omologarea de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x/2010, aspect ce a condus la emiterea deciziei nr. 14669/FF/08.12.2010. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenței semnificative între evaluarea întocmită de evaluator H. S.R.L. (actuala A. SRL) și valoarea stabilită de către expert evaluator S.C. I. S.R.L.. Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea prevederilor legale menționate, curtea de apel a reținut că dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc două momente alternative, de la care prescripția poate începe să curgă, și anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea și trebuia) să cunoască aceleași elemente. Cu privire la momentul obiectiv de început al curgerii termenului de prescripție, instanța de apel a constatat că acesta este momentul validării raportului Curții de Conturi, respectiv momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin nerecurare, neavând nicio relevanță din perspectiva aplicării art. 8 din Decretul nr. 167/1958 faptul că la data de 19.02.2020 a fost înregistrată în evidențele Ministerului Finanțelor adresa nr. x/18.02.2020. Recurentul-reclamant a criticat acest raționament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel, arătând că nu putea cunoaște prejudiciul mai devreme de 19.02.2020, data înregistrării în evidențele sale a adresei nr. x/18.02.2020 emisă de pârâtă, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestora, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Critica este nefondată, în condițiile în care, cu privire la momentul de la care prescripția extinctivă începe să curgă, dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc două momente alternative, de la care prescripția poate începe să curgă, și anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea și trebuia) să cunoască aceleași elemente. Nu poate fi primită susținerea recurentului cu privire la incidența în cauză a momentului subiectiv ca punct de început al prescripției dreptului material la acțiune, și anume data înregistrării adresei nr. x/18.02.2020, având în vedere că acesta trebuia, având posibilitatea efectivă, să cunoască existența faptei și a prejudiciului de la data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, întrucât titlul de conversie emis în baza acesteia a fost comunicat și Fondului Proprietatea unde statul deținea, la acel moment, calitatea de acționar unic, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005. Prin urmare, astfel cum a apreciat și instanța de apel, în mod judicios, susținerea recurentului că nu a avut posibilitatea să cunoască prejudiciul înainte de comunicarea adresei nr. x/18.02.2020 nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. În ce privește întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probațiune și de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive. De asemenea, nu poate fi primită critica recurentului că nu putea ști că există o pagubă înainte de verificarea rapoartelor de evaluare. În această privință, instanța de apel în mod corect a soluționat excepția prescripției extinctive, cu referire la considerentele Deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecății, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. Astfel, prin această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză, instanța supremă a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019. Prin decizia anterior menționată, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Instanța supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. S-a mai reținut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale (paragraful 64). În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa) - recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță, prin transmiterea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18.02.2020), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Înalta Curte reține că acest moment obiectiv, când reclamantul trebuia să cunoască paguba și responsabilul de producerea acesteia, este data emiterii Deciziei nr. 14699/FF/08.12.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea titlului de despăgubire în favoarea beneficiarilor D., E., C. și B. potrivit raportului de evaluare întocmit inițial de către H. S.R.L. (actuala A. S.R.L.., și nu data efectuării raportului Curții de Conturi nr. 25394/26.04.2013, cum în mod greșit a reținut curtea de apel. Este important de menționat că, și raportat la această dată reținută de instanța de apel (ulterioară momentului la care s-a emis decizia de despăgubire pe numele beneficiarilor), dreptul material la acțiune al reclamantului era prescris la data formulării acțiunii. Drept urmare, cum soluția pronunțată de instanța de apel este legală, recursul declarat de reclamant va fi respins, ca nefondat, urmând să fie înlocuite doar considerentele reținute greșit de instanța de prim control judiciar, urmare a declarării și admiterii recursului incident formulat de chemații în garanție, astfel cum s-a reținut supra și cum va fi dezvoltat în cele ce urmează. Continuând examinarea motivelor de recurs formulate de reclamant, Înalta Curte reține că este lipsită de relevanță juridică susținerea recurentului-reclamant în sensul că nu avea cum să cunoască paguba rezultată din supraevaluarea imobilului până la data transmiterii de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18.02.2020, din moment ce, în considerarea calității sale speciale, statul dispunea de pârghiile legale de control al activității instituțiilor din subordinea sa, intimata-pârâtă aflându-se în sfera puterii executive. Or, a invoca lipsa supravegherii și controlului activității instituțiilor publice, care își îndeplinesc atribuțiile ce le-au fost delegate în cadrul puterii executive, s-ar traduce în invocarea propriei culpe de către recurentul-reclamant. În privința Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută, ca atare, până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului și pârâtei în procesul de evaluare și de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte în raport cu reclamantul, existentă la data emiterii deciziei de despăgubiri pe numele beneficiarilor, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat. Sub acest aspect, se reține că statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale, iar în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Astfel, trebuie avut în vedere că stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la momentul emiterii titlurilor de despăgubire (Legea nr. 247/2005 - Titlul VII) se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII). În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă reclamantului pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat. Astfel fiind, Statul, prin Ministerul Finanțelor, putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îi încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. În ceea ce privește referirea recurentului la considerentele deciziei nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în privința căreia nu s-a demonstrat că vizează o situație identică, pentru a aprecia asupra efectului pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte constată că invocarea acesteia nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecății, cu atât mai mult cu cât jurisprudența de speță nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în ședința publică din 29 noiembrie 2023, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă. Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeași problematică ca cea invocată și prin motivele prezentului recurs. Însă, cu toate acestea, se reține că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părți, obiect și cauză. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză. În ceea ce privește recusul incident declarat de chemații în garanție, Înalta Curte constată că acesta vizează considerentele deciziei recurate, sub aspectul datei de la care a început să curgă termenul de prescripție. Astfel, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a prevederilor art. 8 din Legea nr. 247/2005, având în vedere că Ministerul de Finanțe, în reprezentarea Statului Român, a avut atribuții de control în cadrul procedurii de acordare a despăgubirilor și trebuia să cunoască săvârșirea presupusei fapte ilicite încă din momentul emiterii deciziilor de acordare a despăgubirilor, respectiv din anul 2010. Critica este fondată. În speță, instanța de apel a reținut în mod greșit că termenul de prescripție a început să curgă la data efectuării raportului Curții de Conturi nr. 25394/26.04.2013. Astfel cum s-a reținut supra, obiectul prezentei cauze îl reprezintă pretenția formulată de reclamant de obligare a ANRP la plata diferenței dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. x/20.09.2010 întocmit de H. S.R.L. (actuala A. SRL) în dosarul de despăgubire x/2010 și evaluarea ulterioară realizată în urma controlului Curții de Conturi finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, de către S.C. I. S.R.L., la data de 16.12.2020. În timp ce prima instanță a reținut că, în condițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, reclamantul a cunoscut paguba suferită chiar de la data emiterii deciziei de despăgubire și a titlurilor de conversie, termenul de prescripție extinctivă a dreptului la acțiune începând să curgă cel mai târziu de la data de 28.12.2010 de la data emiterii ultimului titlului de conversie, instanța de apel a reținut că termenul de prescripție a început să curgă la data efectuării raportului Curții de Conturi nr. 25394/26.04.2013. În drept, sunt incidente dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția începe să curgă "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Această reglementare implică calculul termenului de 3 ani al prescripției fie de la momentul subiectiv (al cunoașterii pagubei și al celui ce răspunde de aceasta), fie de la momentul obiectiv (când păgubitul ar fi trebuit să cunoască aceste aspecte). Necesitatea stabilirii unui moment obiectiv s-a impus ca soluție legislativă pentru a preîntâmpina amânarea de lungă durată a momentului de început a cursului prescripției extinctive și astfel paralizarea acestei sancțiuni impusă de pasivitatea reclamantului, respectiv de lipsa sa de diligență pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă pentru ea. Din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 8 din decretul menționat, rezultă că ambele momente au în vedere cunoașterea pagubei, iar nu cunoașterea întinderii pagubei, ceea ce înseamnă că reclamantul în interiorul termenului de prescripție este ținut să iasă din pasivitate, să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia. Or, acest moment obiectiv când reclamantul trebuia să cunoască paguba și responsabilul este nu data raportului Curții de Conturi nr. 25394/26.04.2013, ci însăși data emiterii Deciziei nr. 14699/FF/08.12.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea titlului de despăgubire în favoarea beneficiarilor D., E., C. și B. potrivit raportului de evaluare întocmit inițial de către H. S.R.L. (actuala A. S.R.L.. Contrar susținerii reclamantului, începând cu acest moment, timp de 3 ani, reclamantul putea și, deci, trebuia pentru a evita sancțiunea prescripției să acționeze pentru identificarea pagubei, fiind neîntemeiată susținerea acestuia referitoare la faptul că nu dispunea de pârghiile legale în acest scop. Aceasta întrucât ANRP este un organ de specialitate al administrației publice centrale special creat pentru procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor și, în prezent, a Guvernului României (potrivit O.U.G. nr. 25/2007, respectiv H.G. nr. 572/2013), iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (emitenta deciziei nr. 5539/30.06.2009) era o structură interministerială organizată în subordinea Cancelariei Primului Ministru, potrivit art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (forma în vigoare la momentul emiterii deciziei nr. 8980/28.10.2010 reprezentând titlul de despăgubire). Atât Legea nr. 90/2001, cât și actualul Cod administrativ, stabilesc prerogative de reglementare și control ierarhic ale Guvernului în privința activității instituțiilor din subordinea sa, ceea ce înseamnă că statul, prin autoritatea sa executivă, are atribuția și, implicit, posibilitatea să exercite oricând un control, prin care să verifice activitatea entităților subordonate (Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), având și dreptul să constituie orice fel de organism în acest scop. De altfel, un asemenea control al activității intimatei-pârâte a fost efectuat în 2013, chiar dacă nu de către Guvern, ci de către Curtea de Conturi, care reprezintă o instituție creată special de Statul Român pentru a exercita controlul, în numele Statului, asupra modului de întrebuințare a banilor publici, control care s-a exercitat asupra activității ANRP în perioada 1.01.2007-31.12.2011. Mai mult, chiar și în situația în care aceste pârghii legale nu ar fi existat, în contextul calității speciale a reclamantului, care îndeplinește funcția constituțională legislativă, a susține absența reglementării mecanismului de supraveghere și control a modului în care instituțiile și/sau autoritățile publice își îndeplinesc atribuțiile ce le-au fost delegate în cadrul puterii executive, ar echivala cu invocarea propriei culpe (contrar principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans). Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite, conform art. 497 C. proc. civ., recursul incident declarat de chemații în garanție împotriva considerentelor deciziei nr. 188 A din 14 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și va înlătura considerentele care vizează data de la care începe să curgă termenul de prescripție, înlocuindu-le cu propriile considerente, anterior expuse. Va fi menținută soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate, privind respingerea apelului declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinței nr. 614 din 26 octombrie 2022 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.